Culori de toamnă

             Harnicii elevi de la Școala Gimnazială "Octavian Goga", clasa I / B îndrumați de prof. inv. primar Țărău Ramona au ținut să marcheze sosirea toamnei prin desene care reflectă particularitățile sezonului.                

             Lucrările clasei au fost reunite într-o expoziție pe care am afișat-o în vitrinele filialei noastre.

Nostalgia sărbătorilor pascale

        Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele febrile ale sărbătorilor! Cine nu a recitat măcar o strofă a unei poezii la grădiniţă sau la şcoală? Cine nu a interpretat un rol cât de mic într-o piesă de teatru sau a făcut parte dintr-un cor cântând la o serbare la grădiniţă sau la şcoală? Într-adevăr, din păcate, de-a lungul vremurilor, sărbătorile şi-au pierdut o parte din haine, au devenit parcă mai comerciale. De exemplu, de sărbătorile pascale în zilele noastre, mai toată lumea colorează ouăle cu vopseli tipografice sau le cumpără gata vopsite, din economie de timp. Pe vremea bunicilor, neexistând chimicalele de azi, totul se făcea din boieli naturale, extrase din plante; de exemplu din foile de ceapă roşie obţineai culoarea roşie, din ceapa albă, flori de tei, ori frunze de mesteacăn obţineai culoarea galbenă, din boabele coapte ale florii de soc obţineai nuanţe de albastru-vânăt. Pe cale naturală, pe vremuri se obţineau 5 culori cu nuanţe diferite: galben, verde, roşu, albastru şi negru.

        Dar de când colorează românii ouăle? Documentele istorice nu indică o dată anume. Cea mai veche menţiune o întâlnim în amintirile cărturarului italian Anton-Maria Del Chiaro, care a fost secretarul lui Constantin Brâncoveanu şi tutore al copiilor lui Şerban Cantacuzino, cărturar ce descrie obiceiurile de Paşti de la curtea domnească din Bucureşti, pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714) în Ţara Românească. El spune că Principesa primea în apartamentul ei pe preoţi, cărora le săruta mâna şi le dăruia câte o năframă brodată, iar boierilor şi jupâneselor lor le dăruia câte 2 ouă încondeiate „bizzaramente lavorate a fiori di oro”.

        Dar cum se ciocnesc ouăle? Doar cele roşii se  folosesc, iar ciocnitul se face după un anumit ritual, fără nici o abatere, iar regula generală e că dreptul de a lovi oul roşu îl are bărbatul, şi bineînţeles cel mai în vârstă.

                „Ascultaţi, vă rog frumos!

                 Oul are „cap” şi „dos”.

                 Cum ciocneşti, ai vrea să ştii?

                 Iată cum: în prima zi

                 Se ciocneşte „cap în cap”,

                 Să-ţi fie ţie pe plac.

                „Cap” cu „dos” a doua zi,

                 Să vă bucuraţi, copii!

                 În a treia, „dos” cu „dos”,

                 Să vă fie cu folos!

                 Oul roşu, frumuşel,

                 Să ne veselim cu el! 

Gânduri închinate mamei

         Veşnică recunoştinţă! Când mă gândesc la mama, mă încearcă sentimente profunde care vor rămâne veşnic, adânc împlântate într-un colţişor al inimii. Mă încearcă de multe ori un fel de durere, nu mare, dar care nu se poate compara cu nimic, un fel de duioşie care-mi invadează sufletul! Dintre legăturile omeneşti, unele pătimaşe, altele calme, unele capricioase, altele încăpăţânate, multe vremelnice, destule trecătoare, unele fidele, altele dezamăgitoare, relaţia dintre părinţi şi copii şi mai ales cea înduioşătoare dintre mamă-copil rămâne durabilă şi fără moarte, neacoperită de umbra mormântului, de veghe deasupra capului, chiar dacă a trecut de graniţele văzduhului! Cum zicea Zaharia Stancu în poezia „Mamei”:  „Nu mi-ai lăsat nici părul de ovăz,

                    Nici fruntea naltă pururea senină.

                   Doar dulcea ta tristeţe mi-ai lăsat-o,

                    Doar inima ta caldă, mult prea caldă.”

         În lumea noastră de astăzi, atât de complicată şi de contradictorie, plină de sensuri neînţelese, cuvântul „mama” are înţelesul cel mai limpede şi clar, menirea lui fiind definitivă şi esenţială. Amintirile despre ea ard ca nişte stele, care spre ziuă pălesc, pentru a reapare mai strălucitoare noapte următoare!

                 „Vezi acolo, norii, sus,

                   Spumă albă de mătasă…

                   Nu ştiu sigur de ce azi

                   Stau şi mă gândesc la mama,

                   De-obicei nu mă gândesc

                   Dar acum mă-nduioşează

                   O chemare – a nu ştiu cărei mari şi tainice puteri.

                   Simt, aşa, că nu ştiu cum

                   Sunt nespus de singur azi şi

                   Parcă

                   Numai mama m-ar iubi.

                   Ce departe sunt de ea şi totuşi…..”

                                                    (Szemler Ferenc – Mama)