Cu toate grijile şi necazurile, ce ne apasă în zilele prin care trecem, totuşi nu ne este iertat a trece cu vederea amintirea celor mai dragi și apropiați din neamul nostru dar și pomenirea celor mai însemnaţi bărbați din trecutul nostru. De ziua morților, pe la noi prin Ardeal, aprindem o candelă pentru toți cei de care ne e dor și care de sub cripta sigilată a mormântului de piatră ne mai strălucesc cu numele dăltuit pe cruce, de regulă rememorândule faptele, opera, după caz.
Pe unii îi trecem rapid pe lista pomelnicului, pe alții îi pomenim „cu neamul lor cel adormit”, pe alții îi împreunăm nu numai pentru înlănţuirea întâmplătoare a timpului, când unul dintre ei a închis ochii pe vecie, iar celălalt a văzut pentru întâiaş dată lumina lumii, cât mai vârtos sentimentele, ce le-au nutrit amândoi faţă de poporul din care făceau parte, năzuinţele lor de a trezi «din somnul cel de moarte» şi a ridica la lumină un neam apăsat, care tânjea de veacuri în întunerec, ţinta lor nobilă de a chemă la conştiinţă naţională şi la încredere în sine „un popor întreg, ce-şi uitase de trecut şi disperase de viitor.
Aceşti doi bărbaţi sunt: istoricul Gheorghe Şincai, răposat în 2 Noiembrie 1816, în satul Svinea (Szina -Slovacia) din comitatul Abatij, şi poetul Andreiu Mureşanu, născut în Bistriţa Ardealului, în 16 Noemvire 1816”. Așa începea relatarea despre cei doi ziarul românesc din Ardeal în numărul său din 19161. Redăm întreaga transcriere, în care am păstrat graiul vremii.
Gheorghe Şincai face parte din pleiada nemuritorilor bărbaţi de la sfârşitul veacului al XVIII şi de la începutul celui următor, care a muncit cu atâta însufleţire şi cu atâta stăruinţă pentru luminarea şi întărirea în toate privinţele a poporului român, mai înapoiat în acele timpuri faţă de alte neamuri cu un trecut mai fericit, încât el, împreună cu contemporanii săi: Samuil Klein şi Petru Maior, alcătuiesc împreună acea „treime muncitoare şi înţeleaptă”, cum îi numeşte un distins scriitor şi cugetător ieșit din şcolile Blajului şi adăpată din cultura mai înaltă a Apusului.
„Gheorghe Șincai căută, prin studii istorice şi prin cercetări linguistice, să deştepte la vieaţă neamul românesc amorţit sufleteşte, să trezească conştiinţa de sine în massele de iobagi, ce păreau meniţi robiei şi peirei, şi dovedindu-le originea lor aleasă şi însuşirile frumoase, cu care-i înzestrase Dumnezeu, să aprindă din nou încredere în sufletele lor cuprinse de desnădejde.
Cu câtă bucurie se îndreptă tânărul monah şi profesor, însoţit de prietinul său mai mic de ani Petru Maior, spre regiunile încântătoare ale Italiei, unde avea să-şi urmeze studiile în cetatea eternă, în Roma, de care fiul de ţăran român din Ardeal visase aşa de mult şi unde fiecare ruină, fiecare - piatră, - ca să vorbim cu acelaşi distins scriitor, amintit mai sus, - «povestesc, celor-ce ştiu să le asculte, minunate poveşti înălţătoare de suflet»!
Cu câtă sete începu a se adăpa noul elev al Colegiului de Propaganda Fide (Roma) din isvoarele de cunoştinţe, ce i se deschiseră cu atâta bogăţie în oraşul mai mult ca bimilenar. Cu câtă hărnicie începu el a cerceta bibliotecile şi arhivele din acest centru al învăţăturei, plin de mărturii grăitoare ale trecutului, - colecţiuni, în care află întrare în urma bună voinţei protectorilor săi, câştigate prin silinţa sa şi prin purtarea sa exemplară!
El consultă cu stăruinţă fiecare carte, fiecare manuscript, în care presupune, că poate afla vfe o informaţie despre trecutul poporului său mult iubit, pe care soartea şi împrejurările îl aruncaseră în hotarele atâtor ţări; îşi însemnează fără preget fiecare urmă, fiecare notiţă, care ar fi putut revărsă oare-care lumină asupra trecutului vijelos şi adese-ori atât de greu de străbătut al acestui popor, adunând astfel un material preţios, care putea fi folosit mai târziu. Poate, că în creerul neobositului aîumn răsărise încă de atunci gândul ispititor de a pregăti pe seama neamului său o lucrare istorică mai bogată şi mai completă, decât cele scrise până atunci.
- În chipul acesta, după o muncă neobosită de cinci ani de zile, Şincai părăseşte Roma cu titlul de doctor în filosofie şi în teologie, şi - ce era mai de preţ decât toate titlurile, - cu o bogată comoară de cunoştinţe, pe care ardea de dorinţa a o aduce prinos neamului, din care răsărise. Timp de un an el se opreşte la seminariul Sfânta Barbara din Viena, unde convine cu mai mulţi învăţaţi din capitala austriacă, de la care învaţă multe, şi unde încheie prietinie cu contemporanul său mai în vârstă Samuil Micul-Klein, directorul de studii al seminariului. Ei dau la iveală împreună în limba latină «Elementele limbii daco-române sau valahice», una din primele încercări de gramatică românească, care aduce şi la cunoştinţa străinilor originea şi firea limbei noastre, şi care lucrare avea să fie decisivă pentru mulţi din gramaticii noştri de mai târziu. întors la Blaj, Şincai are mai multe însărcinări pe terenul învăţământului, până în anul 1783, când fu numit din partea Guvernului director al şcoalei primare naţionale din Blaj şi al celorlalte şcoli greco-catolice din Marele Principat al Ardealului, înfiinţate în urma dispoziţiilor umanului domnitor Iosif II. In timpul de 12 ani, cât ocupă acest post, retribuit numai cu 300 fl. anual, Şincai cutreeră în mai multe rânduri ţara întreagă, înfiinţează un număr însemnat de şcoli noi primare sau «normale», — cu totul vre-o 300 -, înzestrându-le cu câteva manuale, a căror lipsă se simţea aşa de mult. Dar mai târziu, - prin anii 1794-95, - venind în conflict cu mai marii săi bisericeşti, — poate şi în urma firei sale impulsive şi dârze, - el fu silit să părăsească postul, ce-i asigura o bucată de pâne, şi să ia lumea în cap.
Acum se începe pentru Şincai timpul suferinţelor, timpul nesiguranţei, lipsei şi amărăciunei. El trece în Ungaria, unde spera să afle un nou loc în învăţământ, se adăposteşte câtăva vreme la curtea sprijinitorului său, luminatului episcop din Oradea Ignatie Darabant, îşi ia apoi asupra sa, timp de şase ani, creşterea şi instrucţiunea celor trei fii ai contelui Daniil Vass din Ţeaga (comitatul Solnoc-Dobâca), până când, mărindu-se aceştia, ia din nou în mână toiagul pribegiei, îndreptându-se mai întâi iarăşi la Oradea. Ce cuprindea toată fiinţa sufletească a lui Şincai, era grija şi bucuria supremă a lui, care-l făcea să sufere cu răbdare toate neajunsurile şi să dea piept cu toate greutăţile vieţii. Câtă-va vreme i-se păru, că a ajuns într'un liman mai liniştit şi că în curând va vedea înfăptuit visul vieţii sale, când în 1804 primiseră locul de corector la tipografia regească a Universităţii din Buda, deşi numai cu miserabila plată de 1 fl. pe zi, care de-abia îl îngăduia să-şi ducă viaţa de azi pe mâne.
El munceşte cu hărnicie la Cronica sa, întregind-o şi îndreptând-o mereu, stilizând-o în mai multe rânduri şi regând-o nu numai româneşte, ci şi latineşte. Aici, în Buda, unde făcuse cunoştinţa mai multor învăţaţi ai timpului şi unde era în legătură aşa de apropiată cu tipografia principală din ţară, speră el, că va putea da Ia iveală lucrarea sa de o viaţă întreagă, pentru luminarea, înălţarea şi întărirea neamului, din care făcea parte. Dar nici aici nu avea să se bucure de linişte multă vreme.
După moartea lui Samuil Klein, care funcţionase ca censor al numitei tipografii, Şincai aspiră în zadar la locul ocupat de vechiul lui prietin, ba, ce e mai mult, el pierzâd din cauza bătrâneţii şi locul de corector, rămânând astfel pe drumuri în toată puterea cuvântului. În timpul acesta scrie el cătră un prietin al său, între altele, cuvintele dureroase:... «Mă voiu duce, unde va vrea Dumnezeu... M'am deprins cu nevoia. Vestea (că a fost numit altul ca censor) nu mă prea supără, căci mă încred în Dumnezeu şi în sprijinul celor ce au nevoie de mine, în afacerile lor private sau în ale ţării şi neamului».
O singură, slabă mângâiere, dar şi aceasta trecătoare, avu el în zilele acestea grele, când în anii 1807 şi 1808 putu publica câteva fragmente din Cronica sa, ca urmare la «Istoria, lucrurile şi întâmplările Românilor, pre scurt aşezată şi din mulţi vechi şi noi scriitori culeasă», de S. Micul Klein, începută în Calendarul din Buda din anul 1806. Şi acum se-încep iarăşi anii grei ai pribegiei. El se adăposteşte câtăva vreme în satul Sinea, la foştii săi elevi, fiii contelui Vass, pe care nu află cuvinte a-i lăudă în deajuns, se opreşte apoi la noul epiiscop al Oradiei, Samuil Vulcan, care-l preţuia pe bătrânul scriitor ca şi antecesorul său, trece din nou prin Blaj, locul de iluzii şi de decepţii al tinereţei sale, se îndreaptă iarăşi spre Oradea, purtat de un singur gând: să dea la iveală Cronica sa, lucrarea, în care depusese munca sa de o vieaţă întreagă, ştiinţa sa, simţirea sa. Dar bucuria aceasta nu era dat să o aibă bă trânul învăţat, deşi censura din Ungaria îi dete voie să-şi dea la tipar lucrarea în redacţia latinească, pe când cea din Ardeal îi refuză această învoire. Pentru tiparul unei lucrări aşa de mari, croite în trei volume, se cereau însă cheltuieli însemnate. De unde să le acopere bătrânul lipsit cu totul de mijloace? Ea avea să vadă lumina zilei numai târziu, pe la mijlocul veacului al XlX-lea.
Amărât până în adâncul sufletului şi gârbovit de lipsă şi de bătrâneţe, se îndreaptă marele bărbat pentru cea din urmă oară spre Sinea, la elevii săi recunoscători, unde află adăpost şi o bucată de pâne pentru zilele sale din urmă, şi unde pleacă capul pe vecie, în ziua de 2 Noemvrie 1916. Osămintele sale zac şi acum departe de aceia, pentru cari a muncit şi pentru cari şi-a jertfit întreagă existenţa. Locul, unde e înmormântat, nu-l arată nici un monument. Singurul monument, mai trainic ca piatra şi ca arama, şi l-a ridicat însuşi prin lucrarea sa neperitoare”.
1 Material depistat de col. r. Dr. Constantin Moșincat în TRANSILVANIA NR. 7-12/1916, p. 88-90. Gheorghe Șincai s-a născut pe 27 februarie 1754, Râciu, Mureș. Familia Șincai se trăgea din satul Șinca Veche din Țara Făgărașului. A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocențiu Micu-Klein. La Roma, precum și în Ungaria și la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman de Apus, a cercetat bibliotecile, copiind și transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor. A elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob, din ordinul căruia a fost întemnițat. În 1811 publica Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese. A fost unul dintre întemeietorii Școlii ardelene. Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437). În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic. Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena.
