CD-ul
e fabricat din plastic policarbonat,
are o grosime de 1,2 mm şi
cântăreşte aproximativ 15 – 20 de grame.
Redarea şi citirea informaţiei de pe CD se face invers faţă de discul de vinil,
adică informaţia (de orice fel) e scrisă (sau „arsă” cum mai zic inginerii)
începând de la mijlocul discului spre margine. Gaura din mijlocul CD-ului, cu
ajutorul căreia acesta e fixat şi-n carcasa lui şi-n CD-player sau drive-ul
computerului are fix 15 mm diametru.
Un strat fin de aluminiu, sau mai rar aur, e aplicat pe suprafaţa citibilă a
CD-ului (partea inferioară, pentru că cea superioară nu poate fi scrisă la
înregistrare) pentru a reflecta lumina laser ce-l va citi ulterior, iar peste
acest strat de aluminiu se mai aplică un fel de lac foarte subţire, dar
rezistent la zgârieturi, de aceea chiar dacă e puţin zgâriat sau plin de urme
de grăsime de la degetele utilizatorului CD-ul poate fi citit, sunetul sau
datele de pe el nefiind deloc alterate. Un CD e citit de aparatul în care e
introdus cu o viteză de aproximativ 1,2
– 1,4 m/s, ceea ce corespunde unei viteze de 500 rpm la interiorul discului şi scade până la 200 rpm spre marginea acestuia, spre
sfârşitul datelor sau muzicii redate de pe el. Utilizatorii frecvenţi ai
calculatorului ştiu că la început, când e introdus în drive-ul ce-l citeşte,
acesta face un zgomot mai mare, „bagă viteză”, pentru a putea citi datele de la
mijlocul CD-ului, iar ulterior când citeşte datele dinspre marginea acestuia
zgomotul scade şi aproape că nu se mai aude cum se învârte CD-ul în drive. Acest
lucru e valabil bineînţeles şi la citirea DVD-urilor, mai ales că acestea au şi
o capacitate de stocare mai mare, deci DVD-ul „bagă viteză” şi mai mare la
introducerea în drive (acest aparat numit şi „drive” în engleză, e situat de
obicei în partea superioară din faţă a unităţii centrale a calculatorului, iar
CD-ul e pus în el astfel: sub drive, în partea dreaptă se află un mic buton, se
apasă pe el, din drive iese un „sertăraş”, se pune în el CD-ul cu partea
citibilă în jos, se apasă din nou pe buton şi sertarul culisează înapoi în
drive, ce începe să citească datele de pe CD şi dacă deschidem iconiţa de pe
ecran Computer sau My Computer ne arată ce avem pe acest CD). CD-ul introdus în
diferite aparate (playere, computere de orice mărime) e citit prin focalizarea
unei raze laser de semiconductor cu lungimea de undă de 780 de nm (nanometru = a miliarda parte dintr-un metru, lungime de
undă apropiată de cea a luminii infraroşii, de aceea acest laser ce citeşte
CD-ul are culoarea roşie) ce baleiază partea inferioară a CD-ului. Datele de pe
CD sunt înscrise în policarbonat sub forma unui şanţ, asemănător celui de pe
discul de vinil, şanţ ce formează o spirală ce porneşte de la interior spre
exterior. Datele din acest şanţ sau fantă sunt mici indentaţii numite simbolic
„gropi”, iar partea fără date din
fantă se numeşte „teren”. Prin
diferenţa dintre „gropi” şi „teren” laserul care citeşte CD-ul redă
conţinutul digital al acestuia. Fiecare
„groapă” din fantă are aproximativ 100 nm adâncime şi 500 de nm lărgime, şi poate avea o lungime de la 850 de nm la 3,5 µm (µm înseamnă micrometru = a milioana parte dintr-un
metru). CD-urile pot fi avariate sau chiar stricate, prin folosirea lor prea
deasă sau expunerea la condiţii de mediu extreme (prea cald, prea frig, aer
prea umed, lumină solară directă, etc.). Interesant, totuşi, că zgârieturile ce
pot surveni pe partea citibilă a CD-ului se pot repara prin umplerea lor cu
acelaşi plastic refractiv iniţial, urmată apoi de lustruirea lor fină. Iar
aşa-zisele pete de grăsime provocate de amprentele celor ce le-au manipulat, se
pot scoate uşor tot prin lustruire de orice suprafaţă non-abrazivă (haină,
cămaşă, tricou de bumbac, etc.).
Se întâmplă peste tot în America: zeci de mii de proprietari de terenuri din mediul rural s-au trezit intr-o zi cu o ofertă avantajoasă de la o corporaţie care dorea să le cumpere proprietatea. Motivul? Compania spera să valorifice gazele de şist, aflate în subsolul proprietăţilor. Gazele de şist se găsesc în aproape întreg subsolul SUA, formând un rezervor numit “Arabia Saudită a gazelor naturale.” Compania Halliburton a dezvoltat o modalitate de a extrage gazele de şist din sol - un proces de foraj hidraulic numit “fracking”. Brusc, America se află în faţa unei întrebări fundamentale: cu ce preţ poate deveni o superputere energetică? Sunt gata statul şi corporaţiile să sacrifice sănătatea oamenilor, calitatea apei şi natura? Şi este, într-adevăr, vorba de independenţa energetică a unui stat, sau de umplerea buzunarelor companiilor private?...
.jpg)
