![]() |
| Unul din primele CD-uri de la începutul anilor 1980 |
Compact-discul sau discul digital (CD pe scurt), constituie primul mediu digital, numit şi optic,
de stocare şi redare a informaţiei de orice fel: date, imagini, sunet sau chiar
film, disc ce iniţial fusese proiectat doar pentru înregistrări audio de foarte bună calitate. Discul se numește optic
după procedeul de înregistrare și redare a informaţiei, bazat pe utilizarea
unui fascicul de lumină laser focalizat.
CD-urile audio şi CD-player-ele se comercializează pe
piaţa mondială încă din octombrie 1982.
CD-urile standard au un diametru de 12 cm, grosimea de 1,2 mm şi pot
conţine până la 80 de minute de
sunet necomprimat (prin procedeul descoperit ulterior anilor 2000, de comprimare cu ajutorul unor
aplicaţii de calculator se poate ajunge şi la un total de 9 ore de muzică înregistrată pe el) sau 700 de megabiţi de date
de calculator (există şi CD-uri de 800
de MB, dar acestea se găsesc foarte rar în comerţ, cel puţin în ţara
noastră). Mini CD-ul e fabricat sub diferite standarde de
mărime, variind de la 6 la 8 cm în diametru, conţinând de obicei
muzică de maximum 24 de minute
(single-uri sau albume mai scurte), sau drivere
de sistem (aplicaţii indispensabile
funcţionării corecte şi fiabile a oricărui computer, fie el desktop sau laptop). În momentul apariţiei CD-urilor
pe piaţă, ele aveau o capacitate de stocare mai mare decât orice computer
existent, pentru că discurile dure
ale acestora (hard-disk drive în
engleză) nu aveau nici măcar 10 MB
disponibili, în momentul de faţă situaţia s-a inversat datorită dezvoltării
continue a HDD-urilor, acum existând
şi desktop-uri ce au 1 TB (adică un terrabit), deci 1.000 de gigabiţi de memorie pe discul
dur, iar discul dur standard de laptop are cel puţin 250 de MB. Până în 2004,
s-au vândut pe piaţa mondială aproximativ 30
de miliarde de CD-uri (audio, CD-ROM şi CD-uri goale
înregistrabile), iar până în 2007
s-au vândut peste 200 de miliarde.
După 2007, vânzările au început să
scadă, mai ales datorită pirateriei de muzică de pe internet şi înlocuirii
parţiale a CD-ROM-urilor cu stick-uri de memorie folosite din ce în
ce mai mult pentru stocarea de date de calculator (în 2011, s-au vândut aproximativ 200
de milioane de CD-uri audio).
Prototipuri
de CD-uri au existat încă de la
mijlocul anilor 1970, acestea fiind
realizate de cercetătorii companiilor Philips
(olandeză) şi Sony (japoneză). În
1974, un director de la sediul Philips
din Eindhoven, pe numele lui L. Ottens, a format un grup de şapte
ingineri, ce a fost însărcinat cu proiectul realizării unui disc optic, capabil
de înregistrarea unui sunet calitativ superior discului de vinil, ce era vulnerabil la şocuri şi zgârierea suprafeţei
înregistrate.





