”Biblioteca Bloggerului Român”

Navigând în căutare de bloguri de bibliotecă , pentru a vedea cum mai stăm,  am gasit o provocare  pentru anul 2015 . aici  . 

” Întocmiţi voi un top al cărţilor citite de voi în 2014. Pe modelul celui de mai jos, pe care l-am făcut eu (nu este neaparată nevoie să faceţi un tabel, le puteţi scrie şi „normal”, doar să fie notele prezente). Cu menţiunea că este foarte important să faceţi un Top 10 al cărţilor citite şi să le daţi notă de la 11 la 2, în ordine descrescătoare, fireşte. Am ales această notare de la 11 la 2 pentru că toate celelalte cărţi care nu o să intre în Top 10 la voi o să primească 1 punct, pentru ca, atunci când vom centraliza punctajele, să avem o imagine cât mai clară. Restul cărţilor, care nu au intrat în Top 10 la voi, puteţi să le puneţi sub formă de listă sau cum vreţi, doar să fie în articolul vostru.”

Totdeauna când găsesc astfel de  mesaje imi   dau seama cât de deplasată este  formularea  In România nu se mai citește. E posibil ca aceasta să insemne de fapt   - Eu nu mai citesc! Si dacă eu nu citesc nimeni nu mai citește!

Cum suntem incă în august, iată un mic top al cărților  citite in  2014 ,  prezentate pe scurt pe blog  la momentele respective , care pot constitui o interesanta lectură de vacanță, mai ales că aparțin unor genuri diferite.

• Straini care ne schimbă viața, puterea oamenilor care nu par sa conteze... dar contează,    Melinda Blau si Karen L. Fingerman,  Editura Nemira  nota 11 .
• Femeia cu șapte pălării ,   Otilia  Țiganaș,  Galaxia Gutemberg  2012. nota 10 .
• Amintirile peregrinului apter , Valeriu Anania ,  Polirom, 2011. nota 9 .
• Fumatul strict permis !, Christopher Buckley ,  Humanitas , 2009  nota 8.
• Prinde-ma daca poti!,   Frank Abagnale  - nota 7 .
• Iluminarea pe intelesul proștilor ,  Anna Cushman  Editura LEDA (2009) nota 6.
• Dean Ray Koontz, Chipul  RAO  nota 5.
• Papillon de Henri Charriere,Editura Meridiane 1972  nota 4.
• Jocurile Foamei  ,  Suzanne Collins,  Editura Nemira. nota 3.
• Pat Barker,Trilogia regenerarii ,  Editura Trei , nota 2.

Despre ele pe aici  pe undeva .

Lecturi de weekend 46

Zilele trecute,  intr-un hol de spital,  așteptând  sa fim invitați în cabinetul doctorului   un baiat de 12 ani se lăuda  cu tăietura  pe care i-o facuse pe antebraț o prietenă la joaca pe stradă. Ochișorii ii sticleau de entuziasm cand număra lunile din ultimul an  în care a fost spitalizat sau a fost musafir la urgențe.

 In același registru de realism dureros se înscriu si prozele pe care Ileana Vulpescu  le-a  adunat în volumul   Candidati la fericire apărută în 1983 la Editura Cartea Românească.

Textul integral il puteti gasi si pe SCRIBD Candidati la fericire, unde a fost preluată o altă ediție apărută la editura Tempus.
Atasez invitația autoarei  și cateva fragmente de text  pentru a vă deschide pofta de lectură.

E mult pînă cînd

”De când se ştia pe lume, în jurul lui – tot văicăreli auzise de la oameni: iarna e frig şi lemnele n-ajung; vara e prea cald şi te coci; şi dacă e-aşa de cald e şi secetă; şi dacă e secetă o să murim la iarnă de foame; iar dacă nu e prea cald. Şi dacă plouă, grâul şi porumbul fac tăciune, viile şi iarba şi verdeţurile se mănează, vitele n-au ce să pască şi iar o să murim de foame. Şi-aşa, an de an, tot cu «o să murim defoame» îşi ducea fiecare zilele până când îi suna ceasul şi-şi încheia răbojul. Deşi cu toţii ştiau că zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate, nu-ncetau să se văicărească. Fiecăruia îi era frică de ceva: unuia că o să se prăbuşească vreun zid. Altuia că are să cadă la pat – el sau copiii sau vreo rudă mai îndepărtată – că au să-l strângă pantofii, că are să-i fure croitorul din stofa de palton, că are să-i pună lăptăreasă apă-n lapte; unuia îi era frică de una, altuia de alta, în sfârşit, tuturora le era frică de ceva cunoscut sau de cevanecunoscut care plutea pe undeva ca un duh al răului, prin casă, pe-afară, pe deasupra capetelor, ca o ne-ntreruptă ameninţare.Îndată ce vedea unul trei parale-n pungă, îl apuca un fel de nestare şi de nelinişte, umbla de colo pânăcolo căutând să-şi ascundă cât mai bine agoniseala, ca să nu fie omorât, prădat, înşelat. Cum sporeau paralele, sporeau şi văicărelile, fiindcă acum, pe lângă alte griji, mai era şi cea de-a te feri de alţii, ca să nu-ţi ceară şi ca să nu te pizmuiască, şi cum să te aperi altfel decât văitându-te întruna?! Mai este lume care crede că pizma e-un fel de deochi care-aduce necaz, boală şi netrai. Vedea cum îşi făceau oamenii planuri, cum se gândea fiecare să-şi aranjeze viaţa ca pentru o mie de ani, cum să aibă căldurică şi mâncare şi vreun suflet alături. Şi viaţa trecea, cu secetă sau fără, cu mâncare mai multă sau mai puţină, cu lemne mai multe sau mai puţine, cu bucurii mai multe sau mai puţine, cu oftaturi mai rare sau mai dese, trecea, dar oamenii pe care-i cunoştea el se simţeau mereu ameninţaţi de prevăzut şi mai ales de neprevăzut, sau de neprevăzut şi, mai ales, de prevăzut....”

Judecata de apoi

”Eu m-am făcut sclavul unor principii de la care m-am hotărât să nu abdic niciodată. Printre ele, unele sunt de toată lauda: să nu fac rău nimănui, să nu pârăsc pe nimeni, să nu fiu intrigant. Dar la umbra acestor câteva puncte ale breviarului meu, născute din convingere şi din judecată, s-au cuibărit nişte norme răsărite din calcul şi din ipocrizie. M-am hotărât să nu-njur şi n-am înjurat niciodată, cu toate că adesea îmi umplu gura tot felul de înjurături, în care nimeni şi nimic nu e trecut cu vederea: m-a hotărât să nu bârfesc pe nimeni, dar de-aici am ajuns să nu-mi mai spun nici o părere, şi am destule despre toată lumea. Am ajuns o fiinţă penibilă în propriii ochi. Lumea din jur mă consideră un om cumsecadecare, din bună-creştere şi din principiu, nu bârfeşte, nu critică şi mă clasifică printre oamenii rari care-ncearcă să facă viaţa mai frumoasă....”

În amurg

”Inima-i spunea că, de data asta, rămăsese-al nimănui, că ceva o despărţise pe stăpâna lor de el şi de pădure şi-o apropiase, poate, de Stăpânul mort. Ar fi fost mult mai bine dac-ar fi murit şi el odată cu ceilalţi cai bătrâni, decât să ducă zilele astea pustii printre sălbăticiunile pădurii, nişte zile de care nu mai avea nimeni nevoie. Mai bine să mori odată cu cei din neamul tău.
Vremea cailor trecuse, îi înlocuise tractorul şi camionul. În mintea lui de cal, în care toate gândurile se - ndreptau spre trecut, stăruia un singur gând îndreptat spre viitor: când are să treacă şi vremea oamenilor, cu ei ce-are să se-ntâmple?”

Liniște

”O linişte rece. Tânjea după ea de peste şase luni. Pe vremea când din băiat se transforma-n bărbat, avusese o perioadă de linişte, pe care i se părea că n-ar putea s-o destrame nimic, asemeni unei mişcări line şi ondulate pe suprafaţa unei sfere calde şi lucii; pe-atunci îi era de-ajuns să-şi înveţe lecţiile, să citească o carte, să se plimbe singur prin parc sau să «filosofeze» cu vreun coleg, într-un început pasionat de prietenie, să dezbată ceasuri întregi nişte probleme care-n esenţă s-ar fi redus la câteva fraze, la nişte truisme la mintea oricui. Nicio fericire nu e mai mare decât să descoperi tu ce-au descoperit alţii cu miide ani în urmă. Să-ţi dai seama cât de deştept eşti pentru că te poţi raporta la deşteptăciunea altora.Probabil că e deconcertant să fii un descoperitor adevărat, să observi nişte legături pe care alţii nici nu le bănuiesc. Trebuie să-ţi vină să te ciupeşti ca să-ţi dai seama că nu visezi şi să stai numaidecât de vorbă cu cineva ca să vezi că n-ai înnebunit. Dar sunt puţini descoperitori adevăraţi.El descoperise încet-încet doar nişte inutilităţi, nişte lucruri urâte ale firii omeneşti şi străvechiul adevăr: te naşti, mori şi, de cele mai multe ori, trăieşti singur. 
De şase luni trăia singur. «Familia e o realizare a omului civilizat». Vorbe şi iar vorbe. În familia omului civilizat, organizarea e ca şi la maimuţe, ca şi la vrăbii, ca la toată fauna, cel mare are grijă de cel mic, cel mic se face că-l iubeşte şi chiar îl iubeşte pe cel mare până-ncepe să sară singur din copac, să zboare, să iubească, să facă şi el pui. Spre deosebire de restul faunei, unde relaţiile se sfârşesc odată cu fazele biologice necesare, la oameni, cei mari se-agaţă cu disperare de cei mici, pe măsură ce aceştia cresc şi dragostea lor scade.”

Filiala Iosia oferta de vacanta

Educatie si cariera- Conferinta Descopera-te pe tine! 1-3 august 2015

Intre 1 si 3 august Oradea a fost gazda a Conferintei Internationale Descopera-te pe tine! .

Proiectul Descopera-te pe tine!  este la a treia editie  si a pornit in 2013 la initiativa presedintei de atunci a Uniunii Femeilor , doamna Miorita Sateanu. 

Anul acesta conferinta s-a desfasurtat sub cupola Fundatiei Culturale De Pe Langa Biblioteca Gheorghe Sincai, dar tot in coordonarea neobositei doamne, Miorita Sateanu.

Oaspeti din afara tarii au fost Silvia Luca  Clubul de Seniori “DOINA “Stockholm si Agneta Ottander reprezentat IFS, venite din Suedia pentru acest eveniment. Din Bucuresti , ne-a onorat cu prezenta doamna Liliala Pagu, presedinta  Uniunii Femeilor din Romania.

Pe parcursul  a trei zile reprezentanti importanti ai educatiei , culturii si administratiei oradene s-au exprimat cu privire la rolul educatiei  tinerilor in alegerea carierei profesionale . S-a vorbit despre proiecte derulate in ultimii ani , despre tendintele legislative , despre oportunitatile date de finantarile europene, despre cererea reala  de formare profesionala. 

Pentru musafirii din strainatate a fost prezentat Colegiul Tehnic Andrei Saguna cu toata baza tehnica si cu oferta scolara generoasa bazata din ce in ce mai mult pe cererea pietei de munca. Dl profesor Marcu a a subliniat ca in Romania se exagereaza cu educatia neglijam instructia. Avem nevoie de orientare scolara reala, de profesori care sa identifice si sa scoata valoarea umana din elevii pe care ii au in clasa.

Profesorii prezenti au recunoscut ca se confrunta cu prejudecatile si lipsa de informatie a parintilor care insista pentru o educatie teoretica de spaima unei munci calificate pe care o eticheteaza indezirabila , ignorand evolutia tehnologiei si aprecierea de care se bucura un bun meserias.

Despre educatie si cariera au vorbit - deputatul PNL Florica Cherecheş , Zoia Bitea director DSP   Bihor, Marrosi Anna – cercetator international in domeniul apararii , protejarii si pastrarii mediului natural inconjurator,  dr. Livia Ghiurcuta profesor la Liceul Teoretic Aurel Lazar, crtiticul de arta prof. univ dr.Ramona Novicov, Angela Lupsea director executiv la Fundaţia de Protejare a Monumentelor Istorice Bihor, Biro Ildiko, director adjunct Colegiului Tehnic “Andrei Saguna”, prof. Ligia Antonia Mirisan director  Biblioteca Judeteana “Gheorghe Sincai”, prof.univ. dr. AGNETA MARCU - Decan Facultatea de Muzica

 ing. Corhes Dorin , Directia pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala din Judetul Bihor, Ioana Mihut reprezentat a mediului de afaceri, S.C. Auto Bara,  Ioana Indries- comisar sef – Inspectoratul de Politie Judet Bihor,  Murg Manuela – director executiv Asociatia Hospice “Emanuel”consilier juridic Kiss Judit– presedinte Sindicatul “Forum” al Consiliului Judetean Bihor  ADOR- Asociatia DOWN Oradea Lakatos Gyongyi – psihopedagog, Georgies  Annamaria– coordonator asistent Departamentul de Tineret al Uniunii Femeilor Bihor.
Pe parcursul celor trei zile psiholog dr. Alin Cretu a ilustrat prin psihodrama aspecte diferite ale educatiei .

Zilele de conferinta au fost incheiate cu evenimente culturale si artistice, lansare de carte Maria Vancea, vernisaj Eugenia Dragoi si spectacol artistic la Casa de Cultura  a Municipiului Oradea ”Florica Ungur”

Puteti urmari  derularea evenimentelor in albumele foto :

prima zi

a doua zi 

a treia zi

Lecturi de weekend 45

Citim cu toții literatură polițistă,
urmărim cu sufletul la gură  evenimentele, încercăm să anticipăm finalul, rămânem impresionați sau nu de abilitatea autorului de a construi intriga.


Am luat de astă dată două lucrări biografice Agatha Christie, pentru a face cunostință cu personajul din spatele numelui atât de cunoscut în literatura de gen.




Agatha Christie s-a născut ca Agatha Mary Clarissa Miller la Torquay, comitatul Devon, în Marea Britanie. Părinții ei au fost Frederick Alvah Miller, un broker american bogat, și Clarissa Margaret Boehmer, fiica unui căpitan din armata britanică. Cu toate că era îndreptățită, Christie nu a cerut niciodată cetățenia americană. A avut o soră, Margaret Frary Miller (1879-1950), zisă Madge, cu 11 ani mai mare, și un frate Louis Montant Miller (1880-1929), zis Monty, Tatăl ei a murit când Agatha avea doar 11 ani. A primit educație acasă, sub îndrumarea mamei sale, aceasta încurajând-o să scrie de la o vârstă fragedă. De la vârsta de 16 ani a urmat școala Doamnei Dryden din Paris, unde a studiat cantoul și pianul.


Prima căsătorie a avut loc în 1914, cu colonelul Archibald Christie, un aviator din Royal Flying Corps. Împreună au avut o fiică, Rosalind Hicks, născută în 1919. În timpul Primului război mondial lucrează la un spital, apoi într-o farmacie, lucru ce îi va influența cariera: numeroase crime din cărțile sale se fac prin otrăvire. Căsătoria a fost nefericită, încheindu-se cu un divorț în 1928, la doi ani după ce Agatha a descoperit că soțul său o înșela. În această perioadă (1920) a publicat primul său roman, Misterioasa Afacere de la Styles.


În 1926 soțul ei îi spune că este îndrăgostit de altă femeie, Nancy Neele, și dorește să divorțeze. În urma unei certe dintre cei doi, Agatha dispare de acasă, nu înainte de a anunța poliția că se teme pentru viața sa. Dispariția a creat un interes sporit din partea presei, dar Agatha a fost găsită 11 zile mai târziu într-un hotel de cură la Harrogate, în Yorkshire, unde stătea sub numele de 'Teresa Neele', din Cape Town. Agatha Christie nu a dezvăluit niciodată circumstanțele dispariției sale, aceasta fiind considerată ca având loc fie datorită unei depresii nervoase, fie datorită dorinței de revanșă față de soțul său prin umilirea publică a acestuia .
A doua căsătorie și restul vieții

În 1930, Agatha se căsătorește cu arheologul Max Mallowan, cu 14 ani mai tânăr. Căsătoria a fost una fericită în primii ani și a rezistat, în ciuda numeroaselor aventuri ale soțului din ultimii ani ai vieții Agathei.


Agatha Christie a călătorit mult împreună cu soțul ei, numeroase destinații din Orientul Mijlociu servindu-i drept decor în unele romane. Crima din Orient Express, unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale, a fost scrisă la Hotelul Pera Palace din Istambul, camera sa fiind apoi păstrată ca un memorial dedicat scriitoarei. De asemenea, acțiunea din Moarte pe Nil este situată în Egipt, iar acțiunea din Crima din Mesopotamia este situată în Iraq. Acțiunea din alte romane se desfășoară în Devon, regiunea natală a autoarei, unde soții Mallowan cumpără în 1938 o reședință de vară, Greenway Estate. Actualmente aceasta este un muzeu dedicat autoarei. Aventurile din cel puțin două dintre operele sale se desfășoară în jurul reședinței Abney Hall din Cheshire, deținută de cumnatul său, James Watts. Această reședință bogată din mediul rural cu toată activitatea socială, servitorii și pompa aferentă a fost o sursă de inspirație pentru descrierea altor reședințe fictive ce au servit drept decor în operele sale.


Agatha Christie a murit la 12 ianuarie 1976, la vârsta de 85 ani, din cauze naturale, la reședința din Oxfordshire. Este înmormântată în cimitirul bisericii St. Marydin Cholsey. Fiica sa, Rosalind Hicks, a continuat să se ocupe de popularizarea operei și de consolidarea reputației mamei sale. Rosalind a decedat la 28 octombrie 2004, tot la vârsta de 85 de ani și tot din cauze naturale. Nepotul Agathei Christie, Mathew Prichard, a moștenit drepturile de autor ale unor opere ale bunicii sale și este în continuare asociat la compania ce se ocupă de gestionarea operei, Agatha Christie Limited.


Formula de bază a operelor 
Majoritatea operelor Agathei Christie sunt focalizate pe descoperirea autorului unei crime, mediul social fiind acela al clasei de mijloc sau bogate engleze. De obicei un detectiv se ocupă de identificarea criminalului, acesta fie intrând în contact din întâmplare cu mediul crimei, fie fiind chemat de o persoană implicată într-un fel sau altul în acțiune. În general, detectivul interoghează suspecții principali, analizează locul crimei și indică fiecare indiciu, astfel încât cititorul să aibă șansa să rezolve el însuși enigma. Spre finalul operei, de multe ori unul dintre suspecți este omorât, de multe ori deoarece a descoperit din întâmplare criminalul și este astfel redus la tăcere. În unele romane, ca de exemplu Moartea vine ca un sfârșit, au loc chiar mai multe crime. În scena finală, detectivul organizează o întâlnire a tuturor suspecților și denunță făptașul treptat, odată cu numeroase alte secrete uneori fără legătură cu crima. Crimele sunt de obicei foarte ingenioase, implicând de multe ori și numeroase aspecte menite să distragă atenția de la criminal.

Detectivi speciali.
Primul roman al Agathei Christie, Misterioasa Afacere de la Styles, a fost publicat în 1920 și introduce personajul detectivului Hercule Poirot, ce avea să apară în încă 33 de alte romane și 54 de povestiri scurte ale autoarei.

Cel de al doilea personaj foarte cunoscut, Miss Marple, a fost introdus în romanul Crimă la vicariat din 1930. Personajul este bazat pe bunica autoarei și amicele acesteia. ( Wikipedia)

Cele mai fascinante cărți ale autoarei mi s-au părut mie Zece negri mititei și Misteritosul domn Quin carte ce conține  12 povestiri scurte, avându-l ca protagonist pe Mr. Harley Quin.

In lucrarea biografică  -Jurnalul secret,  am urmărit modul  in care ii venea inspiratia. John Curran a primit de la familia autoarei spre studiu caietele, ciorne pe care Agatha Christie le păstrase.

Din lectura volumului, se pare că  avea permanent un caiet la ea si orice moment al zilei putea genera o idee  care să poată fi prinsă într-un roman. O pasăre in zbor, o succesiune de umbre intr-o zi innorată, strigatele copiilor jucându-se , o rochie zarita vag prin gard ... Autoarea isi nota momentul si ideea asa in cateva cuvinte, caietele fiind un amestec de idei si retete si alte evenimente casnice.

 Mulți dintre noi privim viața cotidiană ca o sursă continuă de plictiseală când cu puțină atenție l-am putea   transforma  în altceva, fiecare după puteri și inspirație.

Invitatie - 2 august - A doua zi a Conferintei Internationale -Descoperă-te pe tine.

Duminică, 2 august 2015, în cadrul Conferintei internationale, Decopera-te pe tine! la orele 17 , vă invităm cu drag să participați la  lansarea  volumului de poezie si proza scurtă- Fântâna cu cumpănă viața...al Elvirei Maria Vancea.

EPISCOPUL DR. NICOLAE POPOVICIU AL ORADIEI (1903-1960)

 

EPISCOPUL MARTIR DR. NICOLAE POPOVICIU AL ORADIEI (1903-1960)



Nicolae Popoviciu s-a născut la 29 ianuarie 1903 în localitatea Biertan, primind la botez numele Nicolae. Şcoala primară a urmat-o la şcoala săsească din Biertan, învăţând limbile maghiară şi germană. Apoi a urmat liceul la Dumbraveni, Şcoala Normală din Sibiu şi Liceul Andrei Şaguna din Braşov. Şi-a îndreptat apoi paşii la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, cu dorinţa de a sluji Biserica lui Dumnezeu şi Neamul Românesc. A fost un student eminent, publicând încă din anii studenţiei studii şi articole, având o activitate intensă în cadrul Societăţii studenteşti Andrei Şaguna, al cărui preşedinte a si fost în anul IV.

Remarcat de mitropolitul Nicolae Bălăn, care l-a luat sub îndrumarea şi oblăduirea sa, Nicolae Popoviciu îşi complectează studiile la vestita Academie Teologică de la Cernăuţi, unde obţine în anul 1931 titlul de licenţiat cu teza "Începuturile nestorianismului" lucrare alcătuită sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţa. Apreciindu-i calităţile intelectuale şi morale, mitropolitul Nicolae Bălăn l-a trimis la studii post-universitare, timp de patru ani, în Grecia, unde audiază cursurile renumiţilor teologi Hristu Andrutos şi Panaiot Bratsiotis, iar apoi in Germania, la Facultatile de Teologie si Filozofie din Műnchen, Tűbingen, Leipzig şi Breslau.

La 1 septembrie 1929, mitropolitul Nicolae Bălăn l-a hirotonit diacon celib în catedrala din Sibiu. În urma studiilor şi-a intocmit şi susţinut teza de doctorat cu tema Epicleza euharistică, la Cernauţi. La 20 septembrie 1932 a fost numit profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia Teologică din Sibiu, unde a mai predat Omiletica şi Limba greacă. Ca profesor la Sibiu a publicat numeroase articole şi studii în paginile revistelor sibiene Revista Teologică şi Telegraful Român, precum şi în Lumina Satelor, Viaţa Ilustrată, etc.

În anul 1934 a fost hirotonit preot, iar în anul 1936 a fost ales episcop al Oradiei. Ca episcop al Oradiei şi-a îndreptat atenţia spre problemele cu care se confrunta atunci Biserica. A fost un stralucit orator şi un foarte bun organizator şi supraveghetor al vieţii şi activităţii bisericeşti a preoţimii.

O atenţie speciala a acordat predării religiei în şcoli şi îndrumării religioase, morale şi patriotice a tinerior. Ca fost profesor universitar de teologie a acordat o atenţie specială Academiei Teologice din Oradea, sprijinindu-i pe profesori în activitatea lor didactică şi publicistică. A intocmit un nou regulament al Academiei, interesându-se îndeaproape de buna ei funcţionare.

Episcopul Nicolae Popoviciu s-a remarcat şi pe tărâm administrativ- gospodaresc.

Nicolae Popoviciu a preluat o data cu cârja episcopală şi sarcina de a

edifica noua catedrală; aşa cum reiese din cuvântarea ţinută la prima Adunare Eparhiala pe care a prezidat-o la 30 mai 1937.

Stăpânirea horthystă instaurată în septembrie 1940 a spulberat pur şi simplu toate planurile şi jertfele depuse pentru noua catedrală. Activitatea desfăşurată pe multiple planuri a tânărului şi energicului episcop a fost întreruptă brutal de Dictatul de la Viena, care a avut consecinţe dramatice pentru românii transilvaneni. Episcopul martir Nicolae Popoviciu a fost arestat la 4 octombrie 1940 de autorităţile horthyste şi expulzat peste graniţa, împreună cu un grup de 283 de intelectuali şi fruntaşi români, înbarcaţi în şapte vagoane de marfa.În aceste condiţii grele reşedinţa episcopală a fost mutată la Beiuş, iar Academia Teologică la Caransebeş şi Timişoara.

În septembrie 1941 Nicolae Popoviciu a participat împreuna cu alţi ierarhi din Ardeal şi Banat la cunoscuta misiune bisericească din Basarabia şi Transnistria, timp de cinci săptămâni cu slujbe şi acţiuni caritabile pentru românii eliberaţi de sub ocupaţia sovietică. În 1942 a organizat el însuşi o misiune în Transnistria şi Ucraina, iar în primăvara anului 1945 o a treia misiune, pe front, in Cehoslovacia, pentru întărirea şi încurajarea soldaţilor români.

După război şi-a restabilit reşedinţa la Oradea încercând să depăşeasca situaţia dezastruoasă provocată de razboi. Dar la scurt timp ţara a ajuns sub noul regim comunist impus de Uniunea Sovietică, iar Biserica a fost supusă unei crunte prigoane. Episcopul Nicolae Popoviciu asumându-şi toate riscurile, a condamnat cu mult curaj regimul comunist şi a luat o atitudine faţăde acţiunile oficiale împotriva vieţii religioase. Prin predici, diverse cuvântări şi alte acţiuni împotriva propagandei oficiale a statului comunist, episcopul Nicolae Popoviciu şi-a manifestat deschis dezacordul faţă de politica dusă împotriva Bisericii. Prin proteste oficiale, prin memorii şi cuvântări fulminante a infierat desfiinţarea educaţiei religioase în şcoli şi amestecul brutal al statului în activitatea şi viaţa Bisericii.

În predica din ziua de Anul Nou (Praznicul Taierii Împrejur) a luat o atitudine tranşantă faţă de ideologia comunistă. A protestat şi pentru scoaterea Religiei din şcoala românească. Episcopul Nicolae Popoviciu era pe deplin conştient de primejdiile şi riscurile la care se expune prin atitudinile sale, dar cu toate acestea a pus mai presus decât orice altceva Biserica lui Hristos, pe care era convins ca nici porţile iadului comunist nu o vor putea invinge.

Datorită luptei sale deschise cu Statul comunist, episcopul Nicolae Popoviciu a fost pensionat din oficiu la 5 octombrie 1950, la vârsta de 47 de ani şi i s-a fixat domiciliul forţat la Mănastirea Cheia (Prahova).

Epicopul dr. Nicolae Popoviciu a trecut la cele veşnice la 20 octombrie 1960, în casa părintească din localitatea Biertan, fiind înmormântat în satul natal. În anul 1992 osemintele sale au fost strămutate în Oradea la Biserica cu Luna (23 august), în prezenţa Mitropolitului Antonie Plamadeală şi a episcopului Ioan Mihălţan.







dr. Ioan Ghitea

POVESTEA ŞCOLII MELE

 

POVESTEA ŞCOLII MELE

-REZUMAT-

„Rădăcinile nu reprezintă doar trecutul arborelui,

ci factorii de supravieţuire”.

(PF Cristodoulos, vol. Europa nostra, p. 18)

Lucrarea intitulată „Povestea şcolii mele 1990 - 2012”, îşi propune aducerea cât mai aproape a foştilor şi actualilor dascăli, a foştilor şi actualilor elevi, un arc peste timp între generaţiile de profesori şi elevi, pentru cunoaşterea istoriei trecute şi a oamenilor care şi-au legat destinele de evoluţia Liceului Teoretic „Aurel Lazăr” din Oradea, o punte de legătură între trecut, prezent şi viitor.

Este meritul celor care, în vremuri tulburi create de evenimentele anului 1989, au avut tăria să meargă mai departe şi să pună piatra de temelie unei unităţi şcolare în limba română, cu deschidere spre toţi cei care venind aproape de fondatorii săi, începând cu anul 1990, să parcurgă, la bine şi la rău, drumul sinuos ce-i fusese hărăzit.

„Născut din durerea mută a unei demnităţi ofensate nedrept după vremurile tulburi din decembrie 1989. Tributul lacrimilor zdrobite s-a răsucit în torţa vie a trudei în faptă şi cuvânt ca şcoala românească să fie stăpână la ea acasă în Patria Română. Durerea, amărăciunea, dorul de dreptate şi izbândă se torceau în fuiorul zilelor şi nopţilor în care făceam cărare pe la stăpânii vremelnici ca să te avem sălaş de învăţătură. Am simţit atunci mirosul trădării, subtirimea solidarităţii sufletelor mici speriate de risc, dar şi puterea caracterelor mari care ştiu să se dăruiască pentru cauzele drepte ale neamului românesc”(prof. Doina Sfârlea, fost director şi membru fondator al liceului).

Născut, deci, ca şi pasărea Phoenix, liceul merită a fi supus unui studiu în care să fie antrenaţi autorii principali ai fondării sale în anul 1990 dar şi, foştii educatori, mentori şi învăţăcei care au păşit, cândva, pragul acestei instituţii situate la graniţa de vest a României.

Pornind de la aceste considerente, argumentele, motivele sunt atât de natură ştiinţifică cât şi de natură pedagogică şi metodică.

Lucrarea a fost gândită şi structurată pornind de la materialul bibliografic edit, precum şi de la interviurile realizate de grupul ţintă al proiectului. Astfel, ea cuprinde patru mari capitole: Descrierea proiectului de cercetare, Spiritul lăzărist, Particularităţile vieţii lăzăriste în internat şi în afara acestuia, Oamenii de lângă noi, cărora li se adaugă o parte introductivă intitulată În loc de introducere care abordează problema, pe scurt a istoricului Liceului Teoretic „Aurel Lazăr” din Oradea şi o parte finală, intitulată simbolic Dincolo de cuvinte.

Prin obiectivele urmărite s-au vizat: dezvoltarea capacităţilor de comunicare între generaţii şi medii de viaţă diferite; valorificarea propriei cercetări prin realizarea unei lucrări şi a unei expoziţii cu mărturii ale celor care au fost profesori şi elevi în liceu, la începuturile acestuia şi nu numai; identificarea spiritului de a fi profesor şi elev în liceul nostru folosind metodele de investigare specifice istoriei orale.

Pentru realizarea acestui studiu de caz s-a creat grupul ţintă. El cuprinde un număr de 13 elevi ( 4 elevi din clasa a XI-a C, 4 din clasa a XI-a D şi 5 elevi din clasa a XII-a B).

Reunind elevi cu vârste cuprinse între 17 şi 18 ani, grupul care s-a ocupat de intervievarea celor mai importante persoane care şi-au legat sau îşi leagă, în continuare, numele de această instituţie, dispun şi de o mică experienţă în ceea ce priveşte interviul ca metodă de realizare e unei lucrări ştiinţifice deoarece, până în prezent, interviul uzitat a fost cel scris şi filmat, nu înregistrat

Prin ochii generaţiilor de elevi şi dascăli, care au păstorit destinele şcolii în etape de existenţă diferite, actuala generaţie poate reconstitui mental, vizual, imaginar dar, paradoxal, în acelaşi timp şi realist, viaţa de odinioară a şcolii.

„Noi am trăit la noi acasă, avem păcatele noastre pe care le știe și Dumnezeu și pentru care mai plătim, dar asta nu înseamnă să nu ne scoatem în față ceea ce avem bun în noi. Nici Dumnezeu nu ne poate ierta dacă nu ne scoatem darurile pe care ni le-a dat în față și nu ne folosim talanții cu care ne-a înzestrat” (prof. Doina Sfârlea, fost director şi membru fondator al liceului).

Prin folosirea interviului ca modalitate principală pentru identificarea principalelor aspecte ce au marcat viaţa şi activitatea unor cadre didactice ale liceului sau a unor foşti elevi, actualmente parte dintre ei cadre didactice de diferite specialităţi, am putut descoperi sentimentele, trăirile, dorinţele, speranţele şi nu în ultimul rând, hotărârea şi dăruirea pe care le-au nutrit în momente de răstrişte o parte dintre cei care au contribuit la înfiinţarea şcolii. În faţa acestor oameni „eroi”, cuvintele par de prisos, mult prea puţine şi sărăcăcioase pentru a înţelege că acasă înseamnă în ţara ta, că educaţia nu are culoare politică, rasă, religie, apartenenţă etnică şi că, indiferent de etnie elevii au aceleaşi drepturi de a învăţa şi deveni persoane responsabile în viitor.

„Avem foarte multe fotografii şi am încercat să le adunăm toate, într-un spaţiu pe care l-am numit ,,Cartea de aur” a şcolii, unde sunt poze cu clasele, diriginţii cu clasele de absolvenţi, poze din momentul în care am intrat în şcoală şi se desfăşurau activităţi administrative (...)”.(Ioan-Vasile Micu, profesor de fizică, directorul actual al liceului)

Cetatea Piatra Șoimului

 

Cetatea medievală Piatra Șoimului, azi în ruine, este așezată la 5 km. La Nord de orașul Aleșd, în inima Munților Plopișului. De-a lungul evului mediu această cetate a constituit centrul economic și militar al așezărilor de pe cele două ver –sante ale Munților Plopișului.

Formele sub care găsim amintită cetatea în documentele medievale sunt: Solunkeu - 1306, Zolmuskyu – 1367,Castrum Solyomkev -1394, Solymko 1588, Solyomko -1630. Tradiția spune că cetatea și-a luat denumirea de SOLYOMKO (Piatra Șoimului) de la faptul că la începutul construirii cetății, între stânci s-au găsit multe cuiburi de șoimi.

Cetatea Piatra Șoimului este atestată documentar prima oară la 1306 când cu ocazia unei pricini lămurite în fața capitlului orădean sunt amintiți și ” Caste-lanii Szodosz”. - Castelan al cetății și Adrian și Paul fratele lui Bud; ca reprezen-tanți ai stăpânului lor Iacob Borșa.

Fără îndoială cetatea este mult mai veche, constrită în a doua jumătatea a sec. al XIII-lea de cei care au fost primii stăpâni ai domeniului, judele Paul sau fiul acestuia Nicolae , Voievod al Transilvaniei .

Domeniul cetății a avut mai mulți stăpâni, trecând pe rând în stăpânirea Voievodului Transilvaniei, a Coroanei ungare, iar în cele din urmă în anul 1618 ajunge în posesia lui Gavrilaș Movilă , fostul domn al Țării Românești ( iunie 1618 - iulie 1620) care s-a adăpostit în Transilvania împreună cu mama sa și cu fratele său mai mic.

Gavrilș Movilă moare la 25 Mai 1637, iar domeniul ajunge în posesia lui Gheor-ghe, fiul mai mare al lui Rakoczi I, care atunci era mare căpitan al cetății Oradea.

În 1658, Gheorghe Ștefan prelua în numele lui Constantin Șerban de la reprezentanții lui Gh. Rakoczi cetatea Piatra Șoimului , cu toate bunurile aparți-nătoare, pentru suma de 3232 taleri, ”bani aflători în restanță pentru cetatea Solyomko care se adaugă la cei 1000 de taleri dați mai înainte.

În 1660, odată cu ocuparea Oradiei de catre turci, întregul Bihor va cădea în mâna noilor stăpâni, iar Cetatea Piatra Șoimului va fi predată turcilor chiar de către preotul cetății și v-a deveni bastion al stăpânirii otomane asupra acestor meleaguri.

Între anii 1703 – 1711 domeniula fost în propietetea lui Francisc Rakoczi al II –lea. După distrugerea cetății (1711) de catre imperiali începe o nouă eră în istoria domeniului din care se desprind mai multe teritorii: teritoriul dintre Barcău și Bistra , domeniul Borodului și domeniul Aleșdului, care ajunge în posesia familiei Bethlen.

Astfel istoria domeniului Piatra Șoimului ia sfârșit.

Traditii si obiceiuri BUDUREASA

Poze de familie- comuna Budureasa.

 

Casatoria si nunta

Viitorii miri se cunosteau la șezatoare ,targ,claca,higheghe,la locul de munca.

In trecutul indepartat,in localitate au fost realizate unele casatorii fara ca tinerii sa se cunoasca inainte de nunta.Asemenea cazuri au fost rare si erau aranjate de parintii viitorilor soti.

Petitul

Atat petitul,cat si nuntile au loc numai in chișlegi(nu in posturi).De obicei in petit se merge in zilele de luni,joi ori duminica.Inainte de petit,parintii viitorului mire trimit un om de icredere la parintii fetei sa-i intrebe daca îi primesc.Acasta mergea de obicei dimineata devreme ori seara tarziu,sa nu-l stie lumea,pentru a putea pastra secretul in caz de refuz.

Chemarea la nunta

La nuntile fara cinste(daruri)chemarea se face in ziua evenimentului,fara”țovuri”.La nuntile cu cinste,la fiecare nunta sunt doi chematori-faciori ,neamuri ori prieteni cu mirii.Pentru fiecare chemator se pregateste cate un țov(un bat de 1m lungime si 3 cm diametru),impodobit cu „carpe”(baticuri)albe,rosii,negre,batiste toate inflorate,tricolor,busuioc.Chematorii,imbracau portul popular local,potrivit anotimpului.

Pregatirea pentru nunta

Familiile chemate la nunta,care sunt neamuri ori vecini cu mirii,in saptamana pregatirii mancarii pentru nunta,duc ajutoare:o gaina,oua,faina,ulei ,zahar,orez,varza e.t.c.,la parintii mirilor(acest ajutor este un fel de imprumut).

Cortul este impodobit sambata dimineata cu țoluri,cuverturi,felegute,icoane,verdeata,panglici din hartie,o adevarata expozitie de arta populara.

Sambata seara(la nuntile care se desfasurau duminica)la casa mirelui,se pregateste zăslăul:un bat lung de 2 1/2m cu diamatrul de de 5-7 cm,impodobit cu o carpa rosie ori neagara inflorata,de dupa cap,un jolj,mai multe baticuri colorate(carpe),batiste si in varf cu un țangalau si busuioc.Zăslăus este ales un fecior caruia îi traiesc parintii,care stie sa joace bine,sa horeasca si sa poarte(sa joace) zăslăul.

Nunta propriu- zisa

Se organizeaza alaiul:primii sunt chematorii,zaslausii si apoi muzicantii.Sunt urmati de mire,insotit de nasi si nuntasi.Alaiul mirelui condus de graitor porneste spre casa miresei,cu sticle de bautura,jucand

si descantand,unde a avut loc” gatitul”(imbracatul) acesteia in costum popular ,iar pe cap cununa cu“cotatori”(oglinzi) .

Mirii impreuna cu alaiul merg la biserica pentru cununia religioasa .In timpul cununiei ,daca mireasa reuseste sa-l calce pe mire pe picior se spune ca ea va conduce in casa si va fi ascultata in toate.

Dupa iesirea de la cununie,muzicantii,nasii,chematorii si nuntasii se indreapta la casa mirelui .Se continua cu joc ,voie buna si servitul mesei.Dupa ce se incheie cu servitul mesei,graitorul invita nuntasii la cinstirea miresei.Primul care o cinsteste si o ia la joc este mirele,urmat de nasi ,parinti,rude apropiate,apoi ceilalti nuntasi.

Graitorul anunta numele celui care o cinsteste si striga darul oferit:bani,perne,toluri s.a.

Dupa cinste are loc”invelitul miresei”,in prezenta mirelui si a celor doua femei “impletitoare”.Mireasa , stand pe scaun,tine in poala un pup(colacel de paine)ca simbol al fertilitatii si rodniciei pantecelui.Mirele confectiona indreaua pentru conci(coc)din ramura de prun.Impletitoarele (invelitoarele)luau cununa de pe capul miresei,ii desfaceau cozile si legau parul cu o panglica.Mai sus, in spate,aproape de crestetul capului,ii faceau doua codite pe care le petrecea pe sub indrea,facandu-I conci.Pe urma o inveleau la cap cu un batic mare alb ori bordo inflorat,peste care aseza din nou cununa.Mireasa ii dadea mirelui sa muste din pupul tinut in poala.

Mirii ,impletitoarele si 2-3 reprezentanti din partea mirelui sunt asteptati la casa miresei,unde are loc cinstirea mirilor de catre nuntasii miresei.

Sursa:

Budureasa:file de monografie/Maria Goina-Beius,Buna Vestire,2010

Din folclorul obiceiurilor bihorene /Ion Brad

Istorie locala- Budureasa