17 septembrie 2014

Operaţiunea "Market Garden" (II)

Bătălia
Prima zi: duminică, 17 septembrie 1944
Succesele inițiale
Operațiunea Market Garden a început cu succese pe toată linia. Toate trupele au fost lansate pe timpul zilei pentru a asigura o mai mare precizie a aterizărilor, și aproape toate trupele au ajuns în zonele de aterizare desemnate, fără incidente. În cazul Diviziei a 82-a, 89% dintre soldați au aterizat de o rază de 900 de metri de punctul-țintă, iar 84% dintre planoare au aterizat pe o rază de 900 de metri de zona țintă. Aceasta a contrastat cu operațiunile de noapte de până atunci, când trupele aeropurtate au fost împrăștiate pe o suprafață uriașă cu o lățime de până la 19 km. Pierderile pricinuite de aviația și artileria antiaeriană germană au fost scăzute. Focul artileriei antiaeriene germane a fost descris ca fiind „puternic, dar lipsit de precizie”.
Divizia a 101-a a întâmpinat o rezistență redusă și a cucerit patru dintre cele cinci poduri. Podul de la Son a fost aruncat în aer mai înainte ca parașutiștii aliați, care fuseseră implicați într-o scurtă luptă cu servanții bateriilor antiaeriene, să-l poată cuceri. După ceva vreme, în aceeași zi, câteva contraatacuri ale Diviziei a 59-a de infanterie germană (din cadrul Armatei a 15-a, care reușise să se retragă pentru că Antwerpul nu fusese izolat de aliați) au fost respinse, iar câteva subunități din Divizia a 101-a s-au mutat mai la sud de Son.
Zonele de aterizare a Diviziei 101 americane
Mai spre nord a fost parașutată Divizia a 82-a și subunități din cadrul acesteia au cucerit rapid podul de la Grave. De asemenea, a fost cucerit și podul de importanță strategică de peste canalul Maas-Waal de la Heumen. Sarcina principală a Diviziei a 82-a era cucerirea înălțimilor Groesbeek și stabilirea unor poziții puternice aici, de pe care se spera ca aliații să fie capabili să respingă atacurile blindatelor germane și să-i împiedice pe aceștia să plaseze pe înălțimi observatori de artilerie. Atât Gavin cât și Browning au considerat că obiectivul principal al Diviziei a 82-a este cucerirea și apărarea înălțimilor, nu cucerirea podurilor. Regimentul al 508-lea de parașutiști a primit sarcina să cucerească podul lung de 600 de metri de la Nijmegen, dacă ar fi fost posibil, dar datorită comunicațiilor proaste ei nu au întreprins nimic în această direcție până a doua zi târziu. Dacă ar fi atacat mai devreme, ar fi luptat doar cu câteva zeci de soldați germani. În momentul în care s-au hotărât totuși să lanseze atacul, aliații au fost respinși de Batalionul al 9-lea SS, venit în sprijinul apărătorilor. Podul de la Nijmegen a rămas astfel în mâinile germanilor.
Zonele de aterizare a Diviziei 82 americane
Cucerirea acestui pod trebuia să fie o sarcină prioritară a parașutiștilor deoarece, dacă celelalte poduri de peste canalele sau râurile mici puteau fi traversate pe poduri de pontoane ridicate în grabă de geniștii aliați, podurile de la Nijmegen și de la Arnhem asigurau traversarea a două brațe ale Rinului, care, prin lățimea lor, făceau foarte dificilă construirea unor poduri de pontoane. Dacă unul dintre cele două poduri nu era capturat, înaintarea Corpului al 30-lea blindat britanic era blocată și Operațiunea Market Garden eșua (ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă).
Acțiunile britanicilor


Divizia I aeropurtată a aterizat fără incidente importante, dar planificarea proastă a generat imediat primele probleme. Doar o jumătate din efectivele diviziei a ajuns la locație cu primul transport aerian și doar jumătate dintre aceștia au putut să se deplaseze spre pod. Restul trupelor a trebuit să rămână să păzească zona de aterizare, până la sosirea camarazilor cu cel de-al doilea transport din ziua următoare. Astfel, obiectivul principal al diviziei trebuia îndeplinit de o jumătate de brigadă. În timp ce parașutiștii se deplasau pe jos spre Arnhem, un batalion de recunoaștere trebuia să se deplaseze rapid cu jeepuri dotate cu mitraliere, să cucerească podul și să-l apere până când restul camarazilor ajungeau și ei în zonă. Mai multe mașini de teren au fost pierdute când planoarele de transport au ratat zonele de aterizare. Alte jeepuri au fost descărcate cu greu din planoare. Batalionul de recunoaștere a plecat târziu spre obiectiv și, la scurtă distanță de pozițiile de plecare, a fost oprit din deplasare de germanii aflați pe puternice poziții defensive.
Zonele de aterizare a Diviziei I aeropurtate britanice
Acest eșec a avut consecințe grave pentru întreaga operațiune. La cinci ore de la primele aterizări, Batalionul al 9-lea Waffen-SS Panzer a traversat podul de la Arnhem și s-a deplasat spre podurile de la Nijmegen și cel de peste râul Waal. La cele două poduri nu ajunsese nicio unitate aliată.
Două din cele trei batalioane ale Brigăzii I de parașutiști au fost încetinite în deplasarea lor de mici subunități ale unui batalion german aflat în regiune pentru instrucție, care a închegat o linie subțire defensivă pe principalele drumuri spre Arnhem. Batalionul al 2-lea înainta la sud de această poziție și a descoperit că ruta lor este aproape neapărată de germani. Ei au ajuns la pod seara și au stabilit poziții defensive pe capul lui de nord. Dintre celelalte batalioane, Batalionul al 3-lea nu a reușit să străbată până la miezul nopții decât jumătate din distanță, ariergarda lor trebuind să facă față atacurilor germane, ceea ce a dus la pierderea de timp prețios. Batalionul I a fost fragmentat în timpul deplasării, dar a înaintat pe flancurile liniei defensive germane de-a lungul întregii nopți. La rândul lor, au fost întârziați în deplasare de luptele cu germanii. Două tentative de cucerire a podului sau măcar a capătului lui sudic au eșuat.
Problemele cu comunicațiile
Unele probleme cu comunicațiile dintre zonele de aterizare și pod erau de așteptat datorită distanței de 13 km care separa cele două puncte, în condițiile în care aparatele de transmisie-recepție aveau o rază de acțiune de 8 km. Totuși, aparatele radio nu au funcționat aproape deloc. Unele dintre ele au avut probleme de recepție a semnalului emis de la numai câteva sute de metri, iar altele nu au recepționat absolut nimic. Au fost avansate mai multe explicații pentru problemele majore ale rețelei radio a Diviziei I aeropurtate. Teste ulterioare, care au folosit același tip de emițătoare, au sugerat că zăcămintele bogate în fier din subsolul regiunii ar fi fost la originea problemelor transmisiunilor radio. Este de asemenea probabil ca numeroasele amânări și anulări ale parașutărilor (peste 12 lansări au fost planificate, pentru ca mai apoi să fie anulate) au dus la nerespectarea procedurilor pentru încărcarea acumulatorilor, sau la supravegherea necorespunzătoare a acestor proceduri.
Ca urmare, coordonarea prin radio a unităților Diviziei I aeropurtate a fost aproape inexistentă în momentele în care germanii își coordonau și întăreau defensiva. Mai prebuie amintit că parașutiștilor britanici din Divizia I le fusese repartizată o frecvență radio care avea aceeași lungime de undă cu a unei stații radio din Anglia. În plus, o unitate avea aparate setate pe o frecvență UHF care nu era folosită de restul emițătoarelor, ceea ce le făcea complet inutile. În acest fel, singura legătură a Diviziei I cu avioanele de sprijin din RAF a fost tăiată. Piloților britanici li se interzisese să atace din proprie inițiativă, pentru ca să nu prindă sub focul lor proprii soldați (aşa-zisul friendly-fire, din cauza căruia au murit soldaţi americani în Vietnam şi Irak).
Înaintarea Corpului al 30-lea
Generalul Brian Horrocks a refuzat să dea ordinul de atac, până când nu primea confirmarea că forțelor aeropurtate au ajuns la obiective. De aceea, Corpul al 30-lea nu a pornit la luptă decât la ora 14:35, iar la scurtă vreme a trebuit să facă față defensivei germane – infanterie și baterii de tunuri antitanc (baterii ce foloseau celebrul tun german antiaerian de 88 de mm, capabil să „penetreze” blindajul oricărui tanc aliat, indiferent că era american, englez sau chiar rusesc). Corpul al 30-lea a fost întârziat mai multe ore, iar mai multe tancuri au fost pierdute. La căderea serii, în jurul orei 17:00 (era deja septembrie, şi pe atunci nu exista încă ora oficială de vară, ce se aplică în Europa şi America de Nord doar din 1979), Corpul al 30-lea se afla la 15 km sud de Eindhoven, mult în urma planificării. Doctrina tanchiştilor din acele vremuri prevedea oprirea deplasării pe timpul nopții (pentru simplul motiv că nu vedeau nimic, şi nici nu se inventaseră ochelari de vedere cu infraroşii) și, deși în timpul debărcării din Normandia se folosise în câteva cazuri atacul de noapte, alte tentative de luptă pe timpul nopții a blindatelor nu au mai fost făcute. Comandantul șeful statului major al diviziei de blindate ar fi spus unui comandant de regiment de tancuri să se odihnească, deoarece podul de la Son a fost aruncat în aer. De fapt, pierderea podului de la Son trebuia să oblige coloana de tancuri să înainteze mai repede, astfel încât geniștii Corpului al 30-lea să poată construi un pod de pontoane.
Reacția germanilor
Germanii și-au dat seama rapid de ceea ce se întâmpla. Mareșalul Walter Model a fost la început încurcat de lansările britanicilor în zone care nu păreau să reprezinte vreun interes strategic și a bănuit că este vorba de comandouri trimise să-l ia prizonier. Model și-a mutat cartierul general într-o locație mai sigură. Comandantul Corpului al 22-lea Panzer SS, generalul Wilhelm Bittrich, un ofițer mult mai realist, a trimis imediat o companie de recunoaștere la Nijmegen în sprijinul apărătorilor podului. Până la miezul nopții, Model și-a făcut o imagine clară asupra întregii situații și a dat ordinele necesare pentru apărarea podului de la Arnhem. Spre deosebire de confuzia care i-a cuprins pe apărătorii altor obiective atacate de parașutiști, în cazul podului de la Arnhem avantajul surprizei a fost anulat de reacția precisă a germanilor. În timpul acestei operaţiuni, germanii au găsit în buzunarul unui ofiţer american (potrivit mărturiei de după război a generalului Student, ofiţerul era într-un planor american CG-4A Waco găsit intact de germani), mort în luptă, copia planului Operaţiunii Market Garden, copie ce nu ar fi trebuit să se afle asupra lui în momentul lansării din avion.
Generalul SS Wilhelm Bittrich
Trupele SS trimise de Bittrich pe biciclete spre Nijmegen












A doua zi: luni, 18 septembrie
Meteorologii au prevăzut corect că Anglia va fi acoperită de ceață în dimineața zilei de 18 septembrie. Al doilea val de transport aerian aliat, a fost amânat trei ore ca urmare a acestui fapt, iar în zonele de aterizare a început să se adune o pătură de nori groși de joasă înălțime, ceea ce a pus probleme uriașe atât aprovizionării pe calea aerului, cât și misiunilor de sprijin aerian (misiuni efectuate de obicei de avionul de vânătoare american P-51 Mustang). Șapte din următoarele opt zile aveau să aibă condiții meteo dificile, iar, pe 22 și 24 septembrie, toate operațiunile aeriene au fost anulate.
Avionul de vânătoare P - 51 Mustang
Zona de aterizare a Diviziei I aeropurtate
Primul și al 3-lea batalion de parașutiști au avansat spre podul de la Arnhem în primele ore după aterizare și au progresat mulțumitor, dar au fost opriți deseori de luptele de hărțuială cu subunități germane. Coloanele lor lungi și greoaie au trebuit să se oprească de fiecare dată când trebuiau să facă față atacurilor germane. Coloanele se fragmentau, iar germanii atacau și distrugeau subunitățile care se depărtau de grosul trupelor. În dimineața acelei zile, Batalionul al 9-lea SS de recunoaștere, trimis cu o zi mai înainte spre Nijmegen, s-a retras la Arnhem, considerând că nu este nevoie de prezența lor în regiune. Până la sfârșitul acestei zile, cele două balioane britanice au intrat în Arnhem și s-au apropiat până la 1,5 km de pod cu aproximativ 200 de luptători, doar o șesime din efectivele lor inițiale. Cea mai mare parte a subofițerilor și ofițerilor erau răniți sau fuseseră uciși în luptă. Al doilea transport aerian de trupe, care fusese amânat datorită ceții, a fost lansat cu efectivele complete în zonele desemnate de aterizare, aducând în luptă soldații Brigăzii a 4-a de parașutiști (3 batalioane) și două companii ale Regimentului Staffordshire.
Zona de aterizare a Diviziei a 82-a aeropurtate
Localitatea Grave s-a dovedit un obiectiv bine apărat de germani, care, în plus, au atacat în continuu soldații aliați de pe înălțimile de la est de Nijmegen. Regimentul al 505-lea de infanterie aeropurtată s-a apărat cu succes împotriva atacurilor germane la Horst, Grafwegen și Riethorst. Ceva mai devreme în aceeași zi, contraatacurile germane au dus la cucerirea zonelor de aterizare unde erau planificate sosirile celui de-al doilea val de transport de la ora 13:00. Pentru eliberarea acestor zone de parașutare, Regimentul al 508-lea de parașutiști a atacat în jurul orei 13:10 și a eliberat zona în 50 de minute, capturând și 16 tunuri antiaeriene și 149 de prizonieri. Al doilea transport aerian, întârziat de ceață, a aterizat de abia la ora 15:30 – elemente ale batalioanelor de artilerie transportate cu planoarele. După 20 de minute, 135 de bombardiere americane B-24 Liberator au lansat în zona de aterizare de la o altitudine de 100 de metri provizii, din care aproximativ 80% au fost recuperate de soldații aliați.
Bombardierul american B - 24 Liberator
Zona de aterizare a Diviziei a 101-a aeropurtate
Divizia a 101-a, după ce nu a reușit să cucerească podul de la Son, (distrus de germani prin dinamitare), a încercat fără succes să cucerească podul de le Best, care s-a dovedit bine apărat. Unele dintre unitățile diviziei au înaintat spre sud până aproape de nordul orașului Eindhoven. Cam pe la ora prânzului, aceste unități au întâlnit patrulele de recunoaștere ale Corpului al 30-lea. La ora 16:00, transmisioniștii diviziei au stabilit legătura radio cu forțele principale ale Corpului al 30-lea și au raportat distrugerea podului Son și eșecul de la Best, sugerând ca forța principală de atac să se îndrepte spre Bailey. Corpul al 30-lea a forțat înaintarea spre Eindhoven și și-a așezat tabăra la sud de Son, unde a așteptat ca geniștii să construiască un pod de pontoane la Bailey.
După trecerea a două zile de la începerea înaintării, Corpul se afla mult în urma planului, iar podurile de la Nijmegen și Arnhem nu fuseseră cucerite încă.
A treia zi: marți, 19 septembrie
Arnhem
În primele ore ale zilei, Brigada I de parașutiști a declanșat atacul împotriva podului de la Arnhem. Soldații Batalionului I au fost reperați rapid de germani și supuși unui foc încrucișat puternic de pe trei direcții. Balalionul I, prins de focul inamic în câmp deschis, a fost rapid distrus de germani, iar Batalionul al 3-lea, care venea în spatele primului, s-a retras. Regimentul al 2-lea Staffordshire a avut o soartă asemănătoare cu cea a Batalionului I și a reușit să salveze doar 150 de soldați. Batalionul al 11-lea, care nu a participat de la început la lupte, a trebuit să suporte tot greul contraatacului german, în timp ce încerca să cucerească regiunea înălțimilor din nord. Cum toate obiectivele brigăzii nu au fost atinse, cei 500 de supraviețuitori s-au retras spre grosul trupelor aliate, la aproximativ 5 km de Oosterbeek.
Batalionul al 2-lea și unitățile sale de sprijin – aproape 600 de soldați în total – au păstrat ferm controlul asupra rampei nordice de acces spre podul Arnhem. Germanii și-au dat seama că pozițiile lor defensive nu pot fi cucerite de atacurile infanteriștilor aliați, pe care le respinseseră cu pierderi grele în ziua precedentă, și au declanșat un bombardament intens de mortiere, artilerie de câmp și tancuri, demolând în mod sistematic toate clădirile pe care soldații aliați le-ar fi putut folosi ca adăpost, sau ca bază de organizare a unui eventual asalt. În ciuda bombardamentului puternic și neîntrerupt, britanicii au reușit după lupte grele să-și păstreze pozițiile.
Oosterbeek
La nord de Oosterbeek, Brigada a 4-a de parașutiști a condus asaltul diviziei asupra liniilor germane, dar comunicațiile radio de proastă calitate și rezistența îndârjită a defensivei a făcut ca atacul să eșueze. Divizia, ale cărei subunități erau împrăștiate pe o mare suprafață și în plus erau supuse presiunii neîntrerupte a germanilor, și-a pierdut capacitatea ofensivă. Incapabilă să mai desfășoare operațiuni ofensive, divizia s-a concentrat pe apărarea pungii cucerite la Oosterbeek și a capului de pod de pe malul nordic al Rinului.
Elementele Brigăzii I independente de parașutiști polonezi au rămas în Anglia din cauza condițiilor meteorologice. Planoarele lor, care transportau arme antitanc și vehicule ușoare, au decolat, dar au aterizat în zona din care tocmai se retrăgea Brigada a 4-a de parașutiști, fiind supuse unui foc nimicitor din partea germanilor aflați în ofensivă.
Nijmegen
La ora 08:20, Regimentul al 504-lea de infanterie aeropurtată a făcut joncțiunea cu Corpul al 30-lea la Grave. După acest moment, regimentul s-a putut concentra asupra altor misiuni, și a trecut în rezerva diviziei Batalionul al 3-lea. Până în după-amiaza aceleiași zile, unitățile avansate ale Corpului al 30-lea au ajuns la Nijmegen. În conformitate cu planificarea originală, Corpul blindat britanic trebuia să fie deja la Arnhem. Pentru cucerirea podului de la Nijmegen a fost organizat un atac comun al Diviziei blindate de gardă și a Batalionului al 2-lea și al Regimentului al 505-lea de infanterie aeropurtată. Atacatorii au fost opriți la aproximativ 400 de metri de pod. De-a lungul nopții au continuat luptele de hărțuire. A doua zi s-a încercat executarea unui atac asupra capătului sudic al podului. Batalionul al 3-lea ar fi trebuit să traverseze râul cu bărcile pneumatice la aproximativ 1,5 km în aval și să atace capul de nord al podului. Bărcile, cerute pentru seara acestei zile, nu au fost trimise în zona de luptă. Corpul al 30-lea a fost stopat încă o dată în fața unui pod.
Diviziei i-au fos date în sprijin două noi batalioane – primul și al cincelea. Încercarea de aprovizionare făcută de 35 din cele 60 de avioane C-47 Dakota care decolaseră din Anglia s-a încheiat cu un eșec, datorită parașutărilor executate de la mare altitudine. Proviziile nu au putut fi recuperate.
Wijchen
La ora 09:50, Regimentul al 50-lea de infanterie aeropurtată s-a îndreptat spre Wijchen, pentru a ataca podul Edithbridge dinspre sud. După cucerirea podului, soldații regimentului au asigurat apărarea lui. La scurtă vreme, regimentul a atacat și podul de la sud de Wijchen, pod pe care l-au cucerit și căruia i-au asigurat apărarea.
Eindhoven-Veghel
La sud de Regimentul al 50-lea, unități ale Diviziei a 101-a au fost trimise cu o zi în urmă să cucerească Bestul, dar în scurtă vreme au trebuit să se retragă din fața contraatacurilor germane din dimineața zilei. Tancurile britanice sosite în zonă în după-amiaza aceleiași zile au cooperat cu infanteriștii americani pentru alungarea germanilor. Ceva mai târziu, o subunitate germană dotată cu tancuri Panther au sosit la Son și încercat să pună stăpânire pe podul Bailey. Și aceste forțe au fost respinse, de această dată cu ajutorul tunurilor antitanc debarcate de curând, iar aliații au preluat ferm controlul podului. În noaptea de 19/20 septembrie 78 de bombardiere germane au decolat spre Eindhoven, 75 dintre ele reuşind să ajungă deasupra oraşului, distrugând în bombardamentul ce a urmat centrul oraşului şi omorând peste 200 de civili, şi un convoi aliat plin cu muniţie. Elemente ale Diviziei a 101-a din oraş, au reuşit să se retragă din calea acestui bombardament, iar soldaţii Regimentului al 506-lea de paraşutişti au intrat în oraş în timpul nopţii, şi au salvat restul civililor din oraşul în flăcări.
Tancul german Panther
A patra zi: miercuri, 20 septembrie
Podul  de la Arnhem
Forța comandată de locotenent-colonelul John Dutton Frost a reușit să reziste pe pozițiile cucerite și a stabilit legătura pe la prânz cu Divizia I prin intermediul rețelei publice de telefonie. Ei au aflat că nu există șanse ca blindatele Corpului al 30-lea să poată străpunge apărarea germană și să ajungă până la Arnhem, fiind oprite în fața podului de la Nijmegen. Până în jurul prânzului, pozițiile britanice din zonă fuseseră puternic slăbite. Printre luptătorii aliați se numărau morți și numeroși răniți. Lipsa acută de muniție, în special a încărcăturilor pentru armele antitanc, le-a permis tanchiștilor germanilor să demoleze numeroase clădiri folosite de britanici. Apa, alimentele și materialele medicale ale britanicilor erau pe sfârșite. Numărul răniților a fost atât de ridicat, iar clădirile care-i adăposteau erau într-un așa mare pericol de prăbușire, încât părțile combatante au căzut de acord asupra acceptării unui armistițiu de două ore, timp în care răniții aliați, (printre care și comandantul lor, locotenent-colonelul John Dutton Frost), să fie evacuați și predați spre îngrijire părții germane. Comanda britanicilor a fost preluată de colonelul Frederick Gough.
Locotenent-colonelul John Dutton Frost
Germanii au eliminat pe rând restul puctelor de rezistență pe parcursul zilei, recucerind controlul asupra rampei nordice de acces pe pod. Astfel, rezervele germane au putut traversa podul, îndreptându-se mai apoi spre Nijmegen. Resturile forțelor britanice de la Arnhem au continuat să lupte cu îndărătnicie, uneori în încleștări sângeroase om la om, dar, în dimineața zilei următoare, aproape toți supraviețuitorii fuseseră luați prizonieri. Ultimul mesaj radio emis din rândurile britanicilor, auzit doar de operatorii germani, a fost: „out of ammo, God save the King ([am rămas] fără muniție, Dumnezeu să-l protejeze pe Rege)”.
Prizonieri britanici de la Arnhem
În timpul planificării operațiunii se estimase că toți cei 10.000 de luptători ai Diviziei I erau necesari pentru cucerirea și păstrarea controlului asupra podului. În timpul luptelor de la podul Arnhem, 740 de soldați britanici au rezistat patru zile împotriva unor forțe germane mult mai puternice decât prognozaseră planificatorii aliați. În timpul luptelor de la podul Arnhem, au căzut la datorie 81 de britanici. Pierderile germane nu pot fi precizate. Unele dintre subunitățile germane au raportat pierderi în timpul luptelor de până la 50% din efective. În memoria celor care s-au jertfit pe câmpul de luptă de aici, podul a fost redenumit „John Frost”. Generalul James M. Gavin, comandantul diviziei a 82-a aeropurtate, a apreciat fapta de arme a oamenilor de sub comanda lui Frost: „cea mai remarcabilă acțiune a unui batalion independent de parașutiști din timpul războiului”.
Oosterbeek
Mai spre vest, resturile Diviziei I aeropurtate s-au concentrat la Oosterbeek pentru ultima lor acțiune de luptă. La est de localitate, se aflau batalioanele 1, 3 și 11 de parașutiști și regimentul de infanterie care, în timpul luptelor sângeroase din dupăamiaza zilei, au reușit să respingă inamicul și să păstreze fragilul cap de pod.
În pădurile de la vest de Oosterbeek, Brigada a 4-a de parașutiști a luptat pentru a ajunge în zona diviziei, dar a trebuit să facă față reacției viguroase a infanteriștilor germani, care aveau și sprijinul artileriei, mortierelor și tancurilor (unele dotate cu aruncătoare de flăcări). Parașutiștii au avut pierderi grele. Batalionul al 10-lea a ajuns la Oosterbeek în primele ore ale serii cu doar 60 de oameni.
Mai departe în spatele frontului, batalionul al 156-lea de parașutiști suferea de pe urma atacurilor violente ale germanilor, pe care a trebuit să le respingă pe rând până în momentul în care și-au organizat propriul contraatac. Contraatacul parașutiștilor a fost un succes, germanii nerealizând că luptă nu cu trupe aflate în ofensivă, ci în retragere. Batalionul, compus din aproximativ 150 de luptători, a atacat la baionetă, cucerind un luminiș în pădure, unde au rămas blocați timp de 8 ore. Spre seară, cei 75 de supraviețuitori au declanșat un atac disperat la baionetă și, în timpul unor lupte dure corp la corp, și-au deschis drum prin liniile germane până la punga aliată de la Oosterbeek.
Nijmegen
Bărcile cerute de Divizia a 82-a cu o zi mai înainte nu au fost livrate, iar în dimineața acelei zile s-a ordonat în grabă forțarea cursului apei. Pe la ora 15:00, batalionul al 3-lea a traversat râul în bărci de asalt făcute din pânză de cort. Lipsa vâslelor i-a obligat pe unii dintre soldați să vâslească cu paturile puștilor (patul puştii era din lemn şi destul de lat, aproximativ 15 cm). Aproximativ jumătate dintre bărcile de asalt au reușit traverseze râul în ciuda focului puternic al germanilor. Supraviețuitorii traversării au atacat peste un câmp deschis de aproximativ 200 de metri și au cucerit capătul de nord al podului. Germanii s-au retras de la ambele capete ale podului, soldații aliați luând în stăpânire podul după patru zile de luptă. Atacul foarte sângeros a fost poreclit „Mica Omaha”, prin comparație cu luptele sângeroase din Ziua Z de pe Plaja Omaha (unde debarcaseră în iunie trupe americane).
Spre est, atacurile germanilor asupra înălțimilor au înregistrat succese importante, cucerind singurul pod pe care-l puteau folosi tancurile. Contraatacul aliat i-a alungat pe germani înapoi pe pozițiile de plecare până la ora 20:00. Totuși, aliații au pierdut teren în fața atacurilor infanteriei și tancurilor germane de la Im Thal și Legewald. În acel moment a devenit clar că germanii aveau intenția să taie șoseaua principală, ceea ce ar fi dus la fragmentarea unităților aeropurtate și ar fi stopat înaintarea elementelor Corpului al 30-lea.
Mai la sud, au continuat luptele dintre germani și Divizia a 101-a, o subunitate de tancuri germane reușind în cele din urmă să cucerească pentru o perioadă de timp o porțiune a șoselei, de unde au trebuit însă să se retragă datorită terminării muniției.
A cincea zi, joi, 21 septembrie
Oosterbeek
Aproximativ 3.600 de supraviețuitori ai Diviziei I aeropurtate s-au adăpostit în clădirile și pădurile din Oosterbeek cu intenția de a apăra capul de pod de peste Rin până la sosirea blindatelor Corpului al 30-lea. Pe parcursul zilei, pozițiile lor au fost atacate de pe toate direcțiile. În sud-est, resturile batalioanelor 1, 3 și 11 de parașutiști și a regimentului al 2-lea Staffordshire de infanterie au respins un atac important al germanilor, sprijinit de focul artileriei ușoare divizionare. În nord, Batalionul al 7-lea de grăniceri scoțieni a fost la un pas de a fi copleșit, dar în urma unui contraatac la baionetă situația a fost restabilită. Cel mai serios atac al zilei a fost declanșat de compania „B” a grănicerilor scoțieni, care controla un sector vital din apropierea unui pod plutitor, care era singura cale pe care se puteau primi întăriri de la camarazii din sud. Compania a fost copleșită de atacul infanteriei și blindatelor germane. Contraatacul aliat a eșuat, iar resturile companiei au fost redistribuite la alte subunități. Divizia a rămas într-o situație foarte dificilă, având sub control numai 650 de metri de mal.
Încercări de salvare a diviziei I aeropurtate britanice
O încercare de reaprovizionare pe calea aerului efectuată de RAF a fost respinsă de singura escadrilă de avioane de vânătoare germană disponibilă de-a lungul întregii acțiuni. Avioanele Focke-Wulf Fw 190 au prins aparatele aliate la altitudine joasă și au doborât 15 dintre ele, iar antiaeriana germană a mai doborât încă opt avioane (aceste avioane britanice erau de fapt bombardiere cvadrimotoare Stirling). Vânătorii germani au reușit să penetreze ecranul protector asigurat de avioanele americane de intercepție, datorită faptului că una dintre escadrilele americane a ajuns cu întârziere în sectorul de patrulare dinte Lochem și Deventer. Escadrila aliată de vânătoare, deși sosită cu întârziere, s-a răzbunat, doborând 15 dintre cele 22 de Focke-Wulf-uri care se îndreptau către propria bază (această escadrilă americană avea în componenţă avioane de vânătoare P-47 Thunderbolt).
Avionul de vânătoare german Focke-Wulf Fw 190
Bombardierul britanic Stirling











Avionul de vânătoare american P - 47 Thunderbolt
Intrarea parașutiștilor polonezi în luptă
După două zile de amânare datorită condițiilor meteo nefavorabile, Brigada I independentă de parașutiști polonezi, aflată sub comanda generalului-maior Stanislaw Sosabowski a intrat în luptă în dupăamiaza zilei de 21 septembrie. Ei au fost lansați deasupra obiectivelor din 144 avioane de transport americane C-47 Dakota. Cam două treimi ale efectivelor brigăzii au fost parașutate în fața pozițiilor deținute de Divizia I aeropurtată pe un nou câmp de aterizare la sud de Rin, lângă satul Driel. Coordonarea proastă a avioanelor RAF de transport a făcut ca proviziile să fie parașutate la 15 km depărtare de zona de aterizare a polonezilor.
Generalul-maior Stanislaw Sosabowski
Polonezii trebuiau să folosească un bac plutitor pentru a traversa râul în sprijinul Diviziei I aeropurtate, dar au descoperit că malul opus era sub controlul germanilor și, în plus, bacul lipsea din zonă. Ceva mai târziu, bacul a fost descoperit distrus în aval. Polonezii, incapabili să-și ajute aliații, s-au retras peste noapte în satul Driel. Divizia I aeropurtată a reușit să ia legătura radio cu bateriile de artilerie ale Corpului al 30-lea, care înaintase dinspre sud. Spre deosebire de restul cazurilor, de această dată legăturile radio au funcționat fără întrerupere pe toată durata luptelor, iar regimentul de artilerie a reușit să sprijine cu foc Divizia I.
Nijmegen
În ciuda faptului că podul Nijmegen a fost cucerit, iar orașul a fost eliberat cu o seară în urmă, Divizia de blindată de gardă nu a început înaintarea decât 18 ore mai târziu (aşa-zisa „pauză de ceai”), pe la prânz. Generalul Brian Horrocks a pretins că a avut nevoie de această amânare pentru a-și pune în ordine trupele zdruncinate după luptele pentru cucerirea orașului. Aceasta a fost o decizie controversată, care a fost criticată destul de dur în anii postbelici. O jumătate din divizie trebuia să fie detașată pentru sprijinirea Diviziei a 82-a aeropurtate, în condițiile în care germanii încercau să izoleze avangarda de restul trupelor aliate. Restul trupelor rămase erau în criză de combustibil și erau epuizate după luptele grele de la Nijmegen. Planul Operațiunii Market Garden depindea de deplasarea trupelor și aprovizionarea pe o singură șosea. Acest fapt putea duce la întârzieri, de vreme ce deplasarea trupelor nu putea să se facă pe rute alternative, pentru a susține efortul de înaintare.
În teren, întârzierea a permis germanilor să-și întărească mult defensiva la sud de Arnhem, favorizată mult de cucerirea ambelor capete ale podurilor. Înaintarea blindatelor aliate, restricționată de terenurile mlăștinoase, care împiedicau deplasarea în afara drumului principal, a fost oprită rapid de o linie defensivă puternică. Blindatele nu au avut posibilitatea să ocolească această linie defensivă. Pentru a rezolva situația, a fost chemată în ajutor Divizia a 43-a, care trebuia să ocolească liniile germane și să facă joncțiunea cu polonezii aflați la Driel. Totuși, Divizia a 43-a era la 36 de kilometri depărtare și avea în față un ambuteiaj uriaș. De abia în ziua următoare a reușit Divizia a 43-a să traverseze râul Waal și și-a început deplasarea.
Germanii s-au străduit tot timpul să cucerească supremația în zonele de luptă și au desfășurat contraatacuri de-a lungul întregii rute de deplasare a Corpului al 30-lea, deși Divizia a 101-a a continuat să exploateze succesele lor inițiale.
Pe la ora 15:00, 406 planoare remorcate de avioane C-47 și 33 de avioane de transport C-47 au executat o misiune de aprovizionare a Diviziei a 82-a aeropurtate. Cam 60% dintre provizii au fost recuperte (încărcătura a 351 de planoare) cu ajutorul civililor olandezi. Cea mai mare parte a diviziilor 82 și 101, întărite cu unități blindate britanice, s-au angajat în misiuni defensive în încercarea de păstrare a controlului asupra șoselei, atacurile germane fiind respinse de-a lungul întregii rute de deplasare a aliaților.
Podul de la Wijchen

După succesul Regimentului 504 de infaterie parașutată de la Wijchen, germanii au încercat să atace podul dinspre capul lui nordic. Infanteriștii aliați au luat legătura cu Divizia 101 cerând ajutor. Divizia 101 s-a îndreptat spre Wijchen, i-a ajutat pe infanteriști să recucerească localitatea Edithbridge, iar germanii au trebuit să se retragă. Aliații au păstrat controlul podului Wijchen.
Deznodământul acestei bătălii rămâne să vi-l povestesc săptămâna viitoare, în al treilea episod.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.

Șezătoare în martie

 O nouă șezătoare .... Din proiectele de la muzeu  Si alte proiecte 

Wikipedia

Rezultatele căutării