Romanul „Rătăcirile fetei nesăbuite” a lui Mario Vargas Llosa, reprezintă una dintre cele mai bune cărți lecturate recent. A ajuns în vizorul lecturilor datorită apartenenței mele la un club de lectură (de parcă aș mai avea nevoie de așa ceva pentru a citi și mai mult). A fost votat ca fiind romanul lunii februarie, lună ce se bucură de prezența a două zile ce se vor a fi celebratoare ale iubirii: 14 februarie (internaționala Valentine's Day) și 24 februarie (Dragobetele românesc). Propunerea cărții îmi aparține, eram demult curios s-o citesc, datorită lecturii unei liceence oarecum nesăbuite, și astfel, acum, ocazia părea perfectă. Este un roman de dragoste, dar ca orice dragoste care se respectă este, bineînțeles, una neîmplinită, dând astfel un caracter peren cărții.Este povestea lui Ricardo Somocurcio, traducător și translator peruan, francez naturalizat, originar din Miraflores, cartier din Lima, chiar dacă romanul vieții lui se va construi în jurul rătăcirilor geografice și sentimentale ale fetei nesăbuite. Spun geografice pentru că periplul amoros al personajelor principale ne va purta din America Latină în Europa, bătrânul și puternic culturalizatul continent, și mai departe, chiar până în Țara Soarelui-Răsare, Japonia lui Fukuda, personaj extrem de excentric, singurul care va reuși s-o îmblânzească, aproape s-o distrugă, pe fata nesăbuită. Cultivând niște gusturi mai mult decât exotice în materie de sex, el îi va administra anumite prafuri menite a mări nivelul flatulențelor, degajate spre deliciul voyeur-ului. Acestea, împreună cu biluțele anale și vaginale, îi vor produce leziuni interne ireversibile, ce în final vor degenera în cancer, cauzându-i astfel moartea, relativ prematură. Este un roman de dragoste, dar este complet ferit de „siropul” altor romane de aceeași factură. Dar este mereu vorba de o dragoste neîmplinită, pusă în așteptare, eroul mereu se află ori în espectativă, ori încearcă să se recupereze după o despărțire, mai mult sau mai puțin dură, de fata cu o mie de identități, uneori în brațele altei femei. Cui pe cui se scoate, dar aici se revine mereu, cu obstinație extenuantă, la același cui, inițial. Este și un roman al abandonului, aproape sub orice scuză el îl părăsește, iese din viața lui o perioadă, căutând febril acea „la dolce vita”, mereu în brațele altui personaj menit s-o mai urce o treaptă pe scara socială, până la prăbușirea totală. Și ea reclamă iubire față de Ricardo, el este pentru ea un fel de Stea a Nordului, în toate navigările și eșuările sentimentale. Este folosit pe post de tampon sentimental care toarnă fără nicio jenă dulcegării și care, orbit de dragostea pentru ea îi trece cu vederea aproape orice capriciu. Felul în care este tratat, în care i se vorbește, poate părea uneori revoltător, dovedește o răceală și o cruzime interioară proximă unui monstru lipsit de sentimente, ahtiat după bani, poziție socială, etichetă și alte cele. Este povestea în care avem un Făt-Frumos, băiat simpatic, muncitor, traducător, al cărui vis era să stea la Paris, metropolă, megalopolis al culturii, iubirii și frumosului, și o prințesă provenită din suburbii, dintr-un mediu sărac, plină de ambiție și un strop de nebunie (a se citi nesăbuire), ce nu reușește să formeze un cămin conjugal alături de cel ce-o iubește în mod necondiționat. Probabil, printr-o banalizare a iubirii, tradusă într-un mariaj, povestea și farmecul ei ar fi avut de suferit. Dar este pentru prima oară când m-a încercat un straniu sentiment, probabil datorat notei personale ce răzbea din paginile cărții direct în ecourile unui trecut amoros, fructuos în patimi și dureri, aș fi vrut, precum Vargas Llosa, să rescriu, să modific finalul. Chiar dacă această mult visată, de Ricardo, căsătorie cu iubirea vieții lui, s-a realizat, ea găsește lipsa de scrupule, perfidia să-l părăsească, pentru o ultimă dată, pentru a încerca o ultimă căpătuire, alături de soțul șefei ei. Deși vine greu de crezut, după o refacere fizică și psihică îndelungată, datorate sau necesare în urma episodului nipon, ea va accepta un job, un loc de muncă, va fi și altceva decât dna. cutare, soția/amanta ce știu eu cărui diplomat, om de afaceri etc. Din această ultimă escapadă va rămâne cu o casă la țară și câteva acțiuni la Compania de Electricitate a Franței, posesiuni ce i le va lăsa cu limbă, aproape de moarte, lui Ricardo, aflat și el într-un oarecare crash financiar, ce-o are la bază tot pe mult-iubita fată rătăcitoare în nesăbuiri, risipitoare în averi. Vorbim, de asemenea, de un roman al abandonului, nu doar în planul iubirii, aproape toate personajele-ajutătoare, cele cu care Ricardo se împrietenește sau ajunge să întrețină o relație de amiciție, ies parcă prematur din scenă, de cele mai multe ori prin moarte. Personajul central pare, astfel, bântuit de un blestem acela de a fi singur, care este, probabil, unul din cele mai grele blesteme, ce le are de înfruntat omenirea. Chiar și relațiile amoroase, ce încearcă să le încropească, în afara obsesiei, sunt toate sortite eșecului, fiind de cele mai multe ori încornorat, și parcă pe nemeritate. Astfel, privesc romanul și ca pe unul al suferinței, al durerii, al efemerului, al nedesăvârșirii, dar și al înstrăinării, cea dintâi fiind chiar autoimpusă prin expatrierea din Peru și mutarea la Paris. Romanul citadin ne va dezvălui și o fațetă mai rebelă a Londrei, cea evocată după anii 1965, o Londra tumultoasă, cu viață de noapte activă și efervescentă, îmbibată în alcool, droguri, petreceri în nopți albe, sex neprotejat, dezmăț oarecum opulent față de puritanismul englez. Este epoca în care mișcarea hippy și revoluția psihedelică iau amploare, și totodată perioada în care Ricardo își va pierde prietenul-pictor, sfârșit de încă necunoscutul pe atunci virus HIV. Demnă de trecut în revistă mi se pare și poloneza habotnică, ce vărsa lacrimi după consumarea actului sexual, logodnica Tălmaciului, ce-i va cauza acestuia o mare decepție, de cafe va încerca vindecarea în brațele unei japoneze, care din păcate-l va duce pe culmile disperării, de unde nefastul și nefirescul pas ce-a mai rămas a fost sinuciderea. Avem, aici, un întreg tablou psihologic, ce cuprinde sex, droguri, moarte (boală sau chiar sinucidere), iubiri pasionale ce sculptează destine, bani presărați la tot pasul, din păcate în buzunarele unora ce refuză să se despartă de ei așa/prea ușor. Merită să precizez faptul că, în ciuda iubirii pe care i-o poartă, momentul unic în care Ricardo găsește tărie s-o părăsească, să se desprindă de relația mai mult decât maladivă, e cel în care intimitatea-i sexuală îi este încălcată de privirea scabroasă, generatoare de coșmaruri efluviale, pline de sămânță, a voyeur-ului Fukuda, cel ce reprezenta o boală, un viciu, un drog pentru Kuriko, numele de împrumut al personajului feminin-cameleon. Este un roman cu accente dramatic romanțioase, presărat, pe ici, pe colo, cu pagini licențioase, uneori cultivând chiar vulgarul, pasionalul, animalicul din om.
