31 octombrie 2017

Ziua Internationala a Femeii din Mediu Rural


Desi exista o zi in care se sarbatoreste Ziua Femeii, respectiv 8 Martie, O.N.U. a gasit neccesar si a prevazut o zi aparte pentru FEMEIA DIN MEDIUL RURAL, zi pe care o marcam in fiecare an, in data de 15 octombrie
Idea de a onora Femeia din mediul rural cu o zi speciala a fost invocata de organizatiile neguvernamentale internationale- speciale din mediul rural. Astfel ca la cea de a IV –a Conferinta Mondiala a Femeilor din anul 1995 de la Beijing – China s-a aprobat ca in data de 15 ocotmbrie in fiecare an sa aiba loc festivitatile de sarbatorire a Femeii din mediul rural in intreaga lume
Aproximativ 1,6 miliarde de femei din mediul rural, din toate tarile din lume se confrunta cu grave probleme sociale , aceste femei sunt in mare dezavantaj in comparatie cu femeile din mediul urban.
Femeile din mediul rural, suporta saracia acuta, lipsuri materiale accentuate, au acces limitat la educatie, au posibilitati foarte reduse la serviciile sociale si medicale, au mari greutati in cresterea copiilor.
 
In Romania s-a sarbatorit pentru prima oara aceasta zi in anul 1999 la Moeciu Brasov, apoi in Bran- Rucar, Rasinarii Sibiului, la Balvanyosin Covasna , pentru ca prin sarbatorirea acestei zile s-a pus accentul pe participarea femeilor din mediul rural la pastrarea , conservarea si transmiterea traditiilor si datinilor nationale si in special ale comunitatilor etno-culturale care convietuiesc in Romania
In judetul Bihor s-au organizat anual manifestari pentru a sarbatori aceasta zi in diverse comune ale judetului Bihor astfel: Biharia, Bulz, Santandei, Osorhei, Popesti,Sanmartin si acum Baile -Felix.
S-a pus accentul si s-a scos in evidenta mai mult talentul, indemanarea, ingeniozitatea si abilitatea femeilor de la tara pentru cusaturi, tesaturi, impletituri, incondeieri de oua, insirat de margele , etc
Odata cu propagarea modernismului, portretul femeii din mediul rural s-a schimbat total. Desi prejudecatile au lut forme mai estompate , totusi egalitatea de sanse , de sexe , nu s-a instaurat deloc.
Rolul femeii din mediul rural este fundamental :
- Ca mama, sotie, bunica, are rolul ei de neinlocuit
- Un rol important are ca femeie in casa , ca gospodina, pentru ca gateste, face curatenie, spala, calca pregateste conservele pentru iarna.
- Un alt rol foarte special si cu mare responsabilitate , revine femeii din mediul rural in nasterea, cresterea si educarea copiilor.
-Femeia isi etaleaza talentele de gospodina   dovedeste indemanare si pricepere in confectionarea obiectelor de arta traditionale : cusaturi, tesaturi, oua incondeiate , impletituri, olarit .


Timpul, acel factor care se scurge independent de vointa noastra , a creat o bresa, o ruptura intre acel simbol al „Tarancutei”autentice , frumoase, blande, smerita, credinioasa si frumoasa, rusinoasa, fara a avea curajul sa ridice privirea spre cel cu care vorbeste , mai ales pentru ca de foarte multe ori, aceasta „Tarancuta, nu stia carte,
- Cu sapa, secerea sau coasa merge la munca campului,
- Aplecata in gradina peste rasaduri,lucreaza la legume si zarzavatiri
- Sa aduca mancare calda la seceratori, la lucratorii care culegeau recolta campului, a viilor si a livezilor unde isi ducea si copii cu ea. Multi copii s-au nasut pe camp in conditii foarte grele si prejudicii mari aduse femeii in mediul rural.
Asa a fost Tarancuta noastra .
Azi o gasim pe Tarancuta noastra total schimbata, emancipata, a evoluat din punct de vedere educational si cultural , este aproape peste tot in pas cu progresul, cu dezvoltarea tehnicii, cu toate cuceririle stiintei moderne.
Cu toate acestea femeia din mediul rural se preocupa pentru pastrarea, conservarea si transmiterea traditiilor si datinilor nationale si in special ale comunitatilor etno- culturale
Fiecare comunitate din judetul Bihor are o alta paleta de traditii si obiceiuri deosebit de frumoase si valoroase si care neccesita o activitate concertata pentru pastrarea istorica a acestora in scopul conservarii si pastrarii lor in arhiva tarii, pentru a fi transmise si cunoscute si de catre generatiile viitoare
Trebuie mentionat faptul ca in judetul Bihor convietuiesc in aceeasi comunitate diverse grupuri etnice a caror datini si obiceuri traditionale difera mult din punct de vedere traditional - cultural
Acestea toate trebuiesc cunoscute, scoase in evidenta si prezentate generatiilor tinere pentru a fi preluate si pastrate in constiinta si in atasamentul lor pentru comunitatile in care s-au nascut au crescut si vor traii in viitor.

Miorita Sateanu
Cetatean de onoare a Municipiului Oradea









29 octombrie 2017

Lecturi de weekend 84

John Kilian Houston Brunner (n. 24 septembrie 1934; d. 26 august 1995) a fost un scriitor britanic, autor a multor romane și povestiri science-fiction.  
S-a născut în Preston Crowmarsh,   în Oxfordshire .La vârsta de 17 ani a scris primul roman, Galactic Storm, sub pseudonimul Gill Hunt, dar scrisul a devenit profesia lui principală abia din 1958 .A fost ofițer în Forțele Aeriene Regale între 1953 și 1955.
Scriitorul a vizitat România în 1994 cu ocazia convenției Eurocon ținută la Timișoara

Rețele Infinitului ne plasează pe Terra unde ultimul război mondial nuclear a dus Pământul în pragul extincţiei. 

Omenirea, câtă a mai supravieţuit, încearcă să gaseasca un mod de viata, impunând reguli stricte . Oamenii se deplasează prin teleportare, cu ajutorul unor coduri individuale- iar aparatul se numește skelter.  Printr-un joc al sorții bărbații sunt pe planetă mai mulți decât femeile.

Hans Dykstra, și Mustafa Sharif ,  un nostalgic al istoriei și  un poet spărgător de coduri de teleportare aflati în căutarea unor locuri abandonate de multă vreme,  intră într-o poveste ireală.

Hans Dykstra, deosebit de inteligent dar nefericit și fără un cod moral foarte clar    se îndrăgostește de o tinerica la o petrecere și începe să-și imagineze o viață doar cu ea.
Vrea să o ascundă de ochii lumii și să o păstreze doar pentru el. În contextul în care soșia lui veche se sinucide, și crede că Mustafa îl va trăda, începe să fugă, spaimele  îl conduc, imaginatia întuneca realitatea.
Era  căutat , desigur , dar pentru a i se oferi un post important, pentru că , inteligența, atunci când a rămas puțină populație nu trebuie irosită. 
Personajul principal piere pentru că nu poate să depășească  eșecul viselor lui. 
 Poetul are ultimul cuvânt:
Tu
ai scăpat din vedere  faptul 
că fiecare dimineață. de la începutul timpului,
a luminat nenumărate posibilități.

25 octombrie 2017

Lansare de carte



Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor găzduiește vineri, 27 oct. 2017, de la ora 18:00, lansarea cărții 
„Coșmaruri umblătoare”, de Remus Paul.


Vor lua cuvântul: Florin Ardelean și, din partea Editurii Treira, Dan Sîrbu

Lansare de carte si vernisaj




Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor găzduiește miercuri, 25 octombrie 2017, de la ora 18:00, în Amfiteatrul Sediului central, lansarea cărții „Călătorii în India”, de Dorin Chiș, și vernisajul expoziției de fotografie cu același nume.

La eveniment vor lua cuvântul, alături de autor, scriitorul Mircea Bradu, criticul de artă Ramona Novicov și Călin Venter.



Centenarul „Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz”.

Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” din Oradea a găzduit marți, 24 Octombrie 2017, de la ora 12:00 vernisajul expoziției, dar și prelegerea istorică dedicată Centenarului „Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz”.
Vernisajul expozitiei a avut loc în holul bibliotecii impreuna cu un parastas in memoria ostasilor cazuti pentru patrie,


Sunt expuse 50 de fotografii cu imagini ale mausoleelor de la Mărăşti şi Soveja, județul Vrancea, precum şi imagini ale casei din Târgu-Jiu, de unde s-a născut Ecaterina Teodoroiu, şi ale monumentului înălţat în locul în care, acum 100 de ani, mai exact la 22 august 1917, cădea în linia întâi, în fruntea plutonului pe care-l comanda, cea supranumită „Eroina de la Jiu”.
Sunt expuse si copiile unor hărţi militare ale principalelor bătălii din Primul Război Mondial, victorii care au creat premisele realizării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.










Dupa vernisaj, în amfiteatrul de la etajul I, au avut loc prezentari tematice sustinute de:
Prof. univ. Dr. Mihai Drecin (Universitatea din Oradea) – „România în contextul politic intern şi extern din 1917”,
Col. (rz). Grigore Bartoş, din partea Asociaţiei Cultural – Patriotice „Avram Iancu”) – „Operaţiile armatei române din vara anului 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz” şi
Col. (rz.) Dr. Constantin Moşincat, din partea Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio – „Organizarea şi acţiunile Diviziei 11 Infanterie în operaţia de la Mărăşeşti”.

Evenimentul a fost organizat de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor, în parteneriat cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor “Regina Maria” – Filiala Bihor, Asociaţia Naţională a Cavalerilor de Clio, Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Şincai” Oradea şi Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand I





Invitatie


14 octombrie 2017

Lecturi de weekend 83

Cartea Cameleonul  de William Diehl face parte din categoria  thriller si a fost publicata in 2009 la editura RAO.



Sunt dezvaluite in aceasta carte cele mai dure adevaruri despre spionaj si spioni. Un fost spion este angajat - intrucit el cunoaste regulile „jocului“ - sa descopere dovezile care sa ateste existenta unor afaceri murdare la un nivel care include atat interese economice, cat si politice de importanta majora. El porneste la treaba ajutat de o reporterita. Actiunea devine exploziva, mutandu-se din Japonia in America, din insulele cu nume exotice in Europa; asasinatele si distrugerile se tin lant, cei doi sunt urmariti de mai multe servicii secrete, pentru ca in final sa se descopere teribilul adevar.


O carte usor de citit si  usor de uitat.
Din fluxul actiunii fac parte sabotaje, crime, urmariri, comploturi, portrete si biografii de spioni.

Oamenii bogati si corupti, doresc sa fie mai bogati si mai puternici si angajeaza fosti spioni, acum ucigasi platiti sa execute treburile murdare.Pe rand ne este prezentata biografia spionilor implicati in intriga.

Spionii / criminali, se cunosc intre ei, uneori sunt angajati sa lucreze impreuna la un caz, iar imediat dupa aceea sunt pusi sa se ucida  unul pe celalalt.
In final ultimii doi criminali sa regasesc membri ai aceleiasi fratii, omoara ultimii oamnei rai si se intorc la Calea Celor o Mie de Zile, ca sa redevina zen.

7 octombrie 2017

Lecturi de weekend 82

Claudio Gatti - Prevestirea. Thriller esoteric aparuta la Editura POLIROM in anul 2005 , carte de interes pentru ca surprinde intr-un mod romantat viata, dar  mai ales circumstantele mortii unui om de cultura roman, Ioan Petru Culianu.

 

Cat a trait, I.P. Culianu a fost un om enigmatic. Iata insa ca si moartea sa continua sa fie invaluita in mister. Cine putea sa ucida, in mai 1991, la Chicago, un reputat istoric roman al religiilor, se intreaba Claudio Gatti, autorul romanului Prevestirea, in timpul amplei sale documentari in Statele Unite si Europa. Scrisa alert, scandata in 24 de capitole, cartea se citeste cu sufletul la gura datorita dramei politiste pe fundalul metropolei americane, dar mai ales mizei extraordinare pentru cititorul roman: asasinarea profesorului Culianu, urmas la Catedra de Istorie a religiilor de la Divinity School al lui Mircea Eliade, dar si evaluator lucid al trecutului politic al savantului.
Cazul Culianu nu este numai un dosar politist, ci si unul politic, european si mondial, personajul Culianu fiind prezentat in toata parabola exilului sau american, dar si cu eruditia si memoria lui fabuloase, cu aplecarile sale spre magie si divinatie.
Joan Davis ziarista la Chicago Tribune, are sansa de ai lua profesorului Culianu ultimul interviu. Convorbirea cu el, carisma lui o face sa ceara de la editor timp pentru a porni intr-o investigatie care sa descopere cauzele uciderii profesorului.
Cunoastem tot felul de personaje, care reale sau nu dau savoare cartii: un fost general de securitate- Cornescu care stie tot prevede tot ; un multimiliardar Lupus, presupus fiu nelegitim al Maresalului Antonescu; o avere deturnata in timpul celui de-al doilea razboi mondial; o calatorie frumoasa in Italia; o incursiune in canalele subterane ale  New Yorkului, la templul marelui si maleficului Perdurabo ....

Titlurile capitolelor sunt titluri de melodii ale anilor 60-70 bluesuri, care creaza oarecum atmosfera capitolelor    devil got my woman e capitolul in care sunt explorate  subteranele orasului New York.
Alte exemple : 
 I Was Warned-Robert Cray
The price I pay Robert Cray
Muddy Waters - Trouble No More
Woody Guthrie - Dust Pneumonia Blues  
 Darlin' You Know I Love You-B.B. King Live
 Evil is going on 
I'm So Glad (original version) SKIP JAMES, 1931 - Delta Blues Guitar ..

Roman de aventuri, thriller esoteric, policier,  in definitiv e o lectura interesanta, care ne aduce aminte de acel care a fost I.P. Culianu, istoric al religiilor, scriitor și eseist de origine română.

6 octombrie 2017

Biblioteca Chișlaz 2017

Biblioteca Comunală din Chișlaz se dezvoltă in fiecare an câte un pic.
Este un bun exemplu de interes si dezvoltare personala și profesională a tânărului care se ocupă de ea, Mădălin Tiriteu.

Imaginile arată un spațiu larg și primitor, diferențele cu imaginile de acum 4 ani sunt subtile dar esențiale.

Biblioteca a mai primit un calculator  pentru utilizatori.
Colecția de carte a fost simțitor înnoită .
Biblitoeca are un televizor la care grădinarii , după ce își desfășoară programul vin și s euită la desene animate.

Numărul de cărți în creștere impune o reorganizare și în curând niște rafturi în plus...




Biblioteca din Săcueni in 2017

Caminul cultural din Sacueni este inchis de ani de zile  deoarece se afla in pericol de prabusire si nu se  mai pot organiza  evenimente din aceasta cauza. Singura instituție funcțională în cladire, în condiții precare este biblioteca.


În luna martie 2017 a fost acceptat planul de renovare a caminului cultural. Era vorba,ca in luna iulie se inceapă lucrarile și să se muta si

biblioteca pe timpul renovării.

Lucrarile vor fi finantate de ministerul culturii, dar primaria pana-n prezent n-a primit bani.


Am inceput pregatirile  pentru o eventuală mutare  inca din luna martie. O parte din colectia de carte e deja impachetată (carțile care sunt mai putin cautate).

Totodata am inceput sa reorganizez toata colectia de carte. În ultimul timp prin Proramul Marai si din  donatii am primit foarte multe carti și n-am mai avut loc pe rafturi. 

Am reorganizat  colectia și un mare numpr de carți am dus in depozit .  

Sperăm să avem curând o locație mai mare și ma confortabilă, potrivită cu colecția foarte bogată a bibliotecii.

Bibliotecar
Terezia Kerekes

Ziua Internațională a Educației la Salonta

  
De Ziua Internațională a Educației, 5 octombrie, elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă Bonitas Oradea, secția din Salonta, au vizitat biblioteca orașului.
Elevii claselor 0-IV comasate, clasei a III-a și cei de la clasele V-VII comasate au fost însoțiți de cadrele lor didactice, doamnele prof. Kőrösi Ildikó, Rătean Imola, Kovács Elisabeta-Iuliana și de doamna Carolien van der Langenberg, voluntară din Boxtel, Olanda.
Mulți dintre copii au pășit pentru prima dată într-o bibliotecă, dar au fost și câțiva dintre ei care sunt deja înscriși și au folosit de multe ori serviciul Biblionet. Ei au făcut cunoștințe cu lumea minunată a cărților, au răspuns la întrebările bibliotecarei, au răsfoit multe cărți și au admirat și rafturile înalte din depozit. Un băiat a citit cu voce tare o poveste scurtă și câteva versuri din poezia Cerc familiar, evocându-l pe marele nostru poet Arany János, aniversând în acest an 200 de ani de la nașterea sa și 135 de ani de la moarte, chiar în această lună.

                                                                                                              Rugină Irina
                                                        bibliotecar responsabil
                                     Biblioteca Municipală „Teodor Neș“ Salonta





5 octombrie 2017

Biserici de lemn monumente istorice din județul Bihor




Bibliotecile publice mici din Romania in anul 2017





Concluzii

În această încercare de a găsi problemele colegilor din tară în munca lor , am găsit , după mine, câteva puncte forte si puncte vulnerabile ale profesiei .
         +       Bibliotecarul este aceea persoană care mai speră , este cel care încearcă să fie de folos cu minim de dotări si maxim de ambitie comunitătii din care face parte .
-          Lipsa interesului fată de cultură din partea autoritătilor , a golurilor legislative , a interpretării gresite sau dupa bunul plac a legii  ,va duce în viitor la închiderea unor biblioteci .
În această prezentare am subliniat cu litere rosii câteva aspecte .
1.  Peste 80% din bibliotecari au vârsta cuprinsă între 41-60 ani  si doar  1,8 % ( 5 bibliotecari ) cu vârsta între 18-25 ani.   Tinând cont de nivelul de salarizare mic , sunt sanse mari ca în circa 10 ani  să fie închise si alte biblioteci comunale datorită nemotivarii salariale pentru tineri  . Tot motivarea salarială a făcut ca în cursul acestei veri ca unii colegi să accepte alt post în primărie având si atributii  de bibliotecar .
2.  Lipsa fondurilor este o mare problemă cu care se confruntă bibliotecile . Neexistând o strategie ( si nerespectarea Legii bibliotecilor )  în privinta atribuirii de fonduri în vederea desfăsurării activitatii va duce la deteriorarea pe viitor mai accentuată a problemelor .
3.  Lipsa unor spatii necorespunzătoare ( aproximativ 50 % bibliotecile au doar o încăpere ) , în stare de degradare ( unele ) , este o altă problemă   . Nu este normal ca o bibliotecă ce detine fond de carte , dotări biblionet să detină o sală de 30 mp ! Nu doresc să aflu si de existenta grupurilor sanitare .
4.  80 % din cei care au completat acest chestionar nu detin program de gestiune in bibliotecă . Nu este normal ca în secolul XXI să se lucreze în acest mod
5.  Tot 80 % nu au accesat nici un proiect în ultimii 5 ani .
Pe lângă toate acestea ar mai fi multe de spus . Chestionarul va rămâne în continuare cu acces liber în vederea completării până la finele lunii decembrie în vederea unei cât mai corecte imagini a bibliotecilor publice comunale din tară , urmând ca luna ianuarie să fie dedicată muncii de colectare a datelor si a raportului final .


Viorel Spaiuc



CEi care nu au completat chestionarul sunt rugati sa o faca aici


Clubul de poezie de la Filiala Dacia

In decor de toamna, membrii clubului de poezie de la Filiala Dacia s-au intalnit penttru a recita poezii de Toparceanu si pentru a comemora amintirea poetuluilui l Alexandru Andritoiu  (n. 8 octombrie 1929Vașcău, județul Bihor – d. 1 octombrie 1996București)  poet și traducător român.


A evocat imaginea poetului doamna Nona Herdean si dl Petru Popita.




pe urmele poetilor bihoreni
Miotrita Sateanu a relatat amanunte legate de periplul pe urmele poetilor bihoreni din august 2017, adevarat pelerinaj  anual al oamenilor de cultura bihoreni care vor sa pastreze vie memoria celor disparuti.







Apoi ne-am bucurat de Toparceanu, de rapsodiile lui  și chiar de poezia dedicata lui Dante si Trilogiei lui, Infernul.









 Felicitam pe doaman Herdean si pe dl Popita pentru noua apaitie in revista Eminesciana .





4 octombrie 2017

Crucişătorul (II)

Crucişătoarele „gigantice”
Clasa americană de crucişătoare Alaska a reprezentat cea mai grea clasă de crucişătoare construite înaintea celui de-al doilea război mondial. Din cauza apariţiei „cuirasatelor de buzunar” germane şi a „supercrucişătoarelor” japoneze (ce se zvonea că vor fi construite de marina militară japoneză), nave ce beneficiau de tunuri mai mari de 203 mm, americanii au construit clasa de crucişătoare Alaska, ce se vroia a fi clasa crucişătoarelor „ucigaşe de crucişătoare”, ce dispuneau de tunuri de 305 mm, similare celor amplasate pe cuirasatele vremii. Aceste tunuri erau plasate, clasic, exact ca la cuirasate, în trei turele triple, două în faţa şi una în spatele navei.
Crucişător de clasă Alaska
Crucişătoarele antiaeriene
Dezvoltarea crucişătoarelor antiaeriene a început în 1935, când Marina Regală Britanică a reînnarmat crucişătoarele uşoare HMS Coventry şi HMS Curlew. Tuburile lanstorpilă şi tunurile antiaeriene de 152 de mm au fost demontate de pe aceste nave şi înlocuite cu zece tunuri antiaeriene de 102 mm cu unghi mare de tragere, ce puteau astfel doborî orice bombardier inamic, indiferent la ce altitudine zbura acesta. Ulterior, britanicii au mai modificat încă 6 crucişătoare de clasă C în aceeaşi manieră, dar după câteva exerciţii militare pe mare au observat că noile crucişătoare rezultate din această transformare deveneau vulnerabile la atacurile din partea altor nave de suprafaţă şi submarine. Pentru a compensa acest neajuns, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale atât britanicii, cât şi americanii au construit crucişătoare dotate cu tunuri cu dublu rol, ce puteau doborî şi bombardierele inamice şi puteau lovi şi navele de suprafaţă sau submarinele Axei (cumva aceste tunuri s-au inspirat din „experienţa germană”, armata germană modificând doar unghiul de tragere al tunurilor antiaeriene de 88 de mm, ce puteau astfel distruge nu doar avioane ci şi tancurile inamice). Primele crucişătoare antiaeriene, construite special pentru acest scop au fost cele britanice de clasă Dido (construite între 1940 – 1942) şi americane de clasă Atlanta (realizate cam în aceeaşi perioadă, dar mai multe), iniţial ambele clase aveau şi tuburi lanstorpilă, dar, ulterior în timpul războiului aceste tuburi au fost demontate pentru a primi mai multe tunuri cu dublu rol.
Crucişător de clasă Dido
Crucişător de clasă Atlanta











Ulterior, după al doilea război mondial, marinele militare au trecut direct la construirea crucişătoarelor dotate cu tunuri cu dublu rol, cum au fost de exemplu crucişătoarele americane USS Worcester şi USS Roanoke (lansate la apă în 1948 şi 1949), două crucişătoare olandeze de clasă De Zeven Provinciën (lansate la apă în 1953), crucişătoarele franceze De Grasse şi Colbert (lansate în 1955 şi 1959) şi crucişătoarele britanice HMS Tiger, HMS Lion şi HMS Blake (realizate de marina „perfidului Albion” între 1959 – 1961).
Al doilea război mondial şi perioada postbelică
Crucişătoarele din toate flotele militare ale beligeranţilor din al doilea război mondial au participat activ la câteva bătălii navale în prima parte a războiului, alteori escortau cuirasatele şi portavioanele ce participau separat la alte confruntări navale. Spre sfârşitul războiului Aliaţii au folosit crucişătoarele doar pentru protecţia antiaeriană a grupurilor operative centrate în jurul portavioanelor şi pentru bombardarea ţărmului unde efectuau invazii. Dintre puterile Axei, japonezii, în a doua parte a războiului, de asemenea au folosit crucişătoarele pentru protecţia portavioanelor şi cuirasatelor proprii, mai ales în bătăliile dezastruoase pentru marina japoneză din Marea Filipinelor şi Golful Leyte (două bătălii navale ce au asigurat superioritatea americană navală, necesară eliberării insulelor Filipine).
În perioada 1937 – 1941, japonezii ce se retrăseseră din toate tratatele navale de dezarmare, au modificat şi completat crucişătoarele din clasele Mogami şi Tone, transformându-le în crucişătoare grele. Astfel, au înlocuit turelele triple de tunuri de 155 mm cu turele duble de tunuri de 203 mm, de asemenea li s-au montat mai multe tuburi lanstorpilă, fiecare crucişător „beneficiind” de 16 tuburi lanstorpilă de 610 mm. În plus, în 1941 crucişătoarele uşoare Ōi şi Kitakami (ce fuseseră construite în 1920) au fost transformate în crucişătoare-torpiloare ce aveau patru tunuri de 140 de mm şi 14 tuburi lanstorpilă de 610 mm. În 1944 Kitakami a fost „upgradat” şi mai mult, opt tuburi lanstorpilă primind aşa-numitele torpile „Kaiten” (torpile conduse spre ţintă de un pilot marinar sinucigaş, amplasat în mica carlingă a torpilei).
Crucişător de clasă Mogami
Crucişător de clasă Tone












Americanii au construit cele mai multe crucişătoare dintre beligeranţi în timpul războiului, şi anume 14 crucişătoare grele de clasă Baltimore, 27 uşoare de clasă Cleveland şi 8 crucişătoare antiaeriene de clasă Atlanta. Americanii au construit aşa multe crucişătoare din cauza pierderilor suferite în 1942 în Pacific (şapte crucişătoare americane scufundaseră japonezii şi alte cinci ce erau în dotarea britanicilor) şi pentru că aveau nevoie de multe nave ce să escorteze portavioanele de clasă Essex, ce acţionau în bătăliile purtate cu niponii.
Crucişător de clasă Baltimore
Crucişător de clasă Cleveland












Japonezii, în schimb pierzând 4 crucişătoare grele şi 2 uşoare în 1942, au mai construit doar 5 crucişătoare uşoare în tot războiul, şi în plus acestea aveau doar 6 tunuri de 155 de mm.
Pierzând 20 de crucişătoare în perioada 1940 – 1942 (pentru că marina britanică lupta pe două fronturi navale, cu germanii şi japonezii), britanicii au mai construit 13 crucişătoare uşoare (clasele Minotaur şi Crown Colony) şi 16 crucişătoare antiaeriene (clasa Dido) în tot restul războiului.
Crucişător britanic Minotaur
Crucişător britanic Crown Colony











Dezvoltarea crucişătoarelor americane în epoca postbelică
După al doilea război mondial, americanii au înţeles pericolul reprezentat de apariţia rachetelor în tehnologia militară navală, în plus aveau şi o „experienţă” considerabilă furnizată de atacurile kamikaze efectuate de japonezi, atacuri ce le avariaseră destul de multe nave. Pentru a combate aceste pericole, iniţial, americanii au schimbat tunurile antiaeriene instalate pe noile crucişătoare, trecând de la tunurile uşoare de 40 şi 20 de mm, la unele de 76 de mm. În plus, pe termen lung au gândit introducerea pe crucişătoare a unor baterii de rachete antiaeriene şi antinavă de diferite tipuri, baterii capabile să scufunde navele şi submarinele inamice, şi de asemenea să doboare bombardierele ruseşti (ce au devenit inamice în timpul războiului „rece”). Astfel, de la mijlocul anilor 1950, crucişătoarele americane au început să fie dotate cu trei tipuri diferite de rachete navale aer-sol: Talos (rază lungă de acţiune), Terrier şi Tartar (rază medie şi respectiv scurtă de acţiune). Rachetele Talos şi Terrier puteau primi şi focos nuclear, de aceea în caz de război nuclear puteau fi folosite la bombardarea ţărmului inamic şi scufundarea navelor ruseşti. Şeful Statului Major al Marinei Americane, amiralul Arleigh Burke, a avut un rol decisiv în dezvoltarea mai rapidă a acestor sisteme de rachete.
Amiralul Arleigh Burke
Rachetele Terrier au fost iniţial amplasate pe două crucişătoare de clasă Baltimore, a căror conversie în crucişătoare dotate cu rachete s-a definitivat în anii 1955 – 1956. Convertirea la noua specificaţie cu rachete a încă şase crucişătoare de clasă Cleveland, apoi transformarea celor de clasă Farragut în fregate şi dezvoltarea distrugătoarelor de clasă Charles F. Adams a dus la apariţia mai multor nave dotate cu cele trei tipuri de rachete menţionate anterior în perioada 1959 – 1962. Tot în această perioadă a fost construit şi crucişătorul USS Long Beach (primul dotat cu un reactor atomic ca motor) ce avea două lansatoare de rachete Terrier şi unul de tip Talos, plus lansatorul de rachete antisubmarin ASROC. Toate aceste tipuri de crucişătoare amintite mai sus, după convertirea în crucişător cu rachete, mai păstrau totuşi una sau două turele duble de tunuri (adică chestiile clasice, ce trag cu obuze), pe care le puteau folosi în bombardarea inamicului aflat pe ţărm. Ulterior, în perioada 1962 – 1964, alte trei crucişătoare din clasele Baltimore şi Oregon City au fost convertite în noua clasă Albany, ce aveau în dotare două lansatoare duble de rachete Talos şi Tartar, sistemul antisubmarin ASROC şi două tunuri clasice de 127 de mm folosite pentru autoapărare contra navelor mai mici.
Crucişătorul USS Long Beach
Crucişătorul Oregon City











Crucişător de clasă Albany
Până în 1980, la cele zece fregate Farragut s-au mai adăugat alte patru clase de fregate şi două nave neincluse în nici o clasă, formând un total de 36 de fregate dotate cu rachete, din care opt aveau propulsie nucleară (adică reactor atomic ca şi motor, exact ca portavioanele şi submarinele cu propulsie nucleară). Dar, înainte cu câţiva ani, adică în 1975, marina americană a reclasificat crucişătoarele Farragut în distrugătoare, pentru că aveau tonaj mai mic ca restul navelor, restul de 26 de nave fiind redenumite crucişătoare cu rachete cu ghidaj laser. De asemenea, în anii 1970 – 1980 americanii au început să retragă din serviciul operaţional, gradual, o parte din crucişătoarele ce fuseseră construite încă în al doilea război mondial. Cele de clasă Farragut, uneori după ce au fost redenumite distrugătoare, au fost înlocuite de noua clasă Leahy, mult mai ieftină în privinţa costurilor de operare, pentru că deşi avea o masă mai mare cu 1.520 de tone, era deservită de doar 377 de marinari, faţă de cei 1.200 necesari pentru navele de tip Farragut. În plus, în 1980 a fost retras din serviciul activ sistemul de rachete Talos (chiar şi pentru americani era mult prea costisitor), iar navele de tip Albany au fost şi ele casate pentru a reduce costurile marinei. De pe crucişătorul USS Long Beach a fost demontat lansatorul de rachete Talos, în 1981, şi a fost înlocuit cu noua rachetă antinavă, mult mai performantă (folosită şi azi de navele americane) Harpoon. Cam în aceeaşi perioadă navele ce aveau rachete Terrier au fost îmbunătăţite, adică aceste vechi rachete din anii 1950 au fost înlocuite cu mai performanta rachetă cu rază extinsă de acţiune RIM-67 Standard (această rachetă are două posibile utilizări, putând fi folosită atât ca rachetă sol-aer, cât şi pe sistem antinavă), capabilă să lovească nave şi submarine inamice situate la maximum 185 de kilometri.
Crucişător de clasă Leahy
Americanii au folosit aceste fregate şi crucişătoare cu rachete pe toată durata „războiului rece”, şi mai ales în timpul războiului din Vietnam, pentru bombardarea ţărmului inamic şi doborârea avioanelor de vânătoare ce ameninţau portavioanele americane angajate în acest conflict. Câteva crucişătoare au mai fost folosite şi în câteva intervenţii militare americane, în diferite locuri de pe planetă, cum ar fi Liban, Libia, Grenada, Panama, Somalia, şi chiar în primul război din Golf, când de pe ele se lansau rachete de croazieră Tomahawk ce bombardau instalaţiile militare ale regimului lui Saddam Hussein.
Până în 1995, toate navele mai vechi, convertite din nave din al doilea război mondial, sau construite în anii 1960, au fost înlocuite de americani cu crucişătoarele de clasă Ticonderoga, al căror principal rol e să apere portavioanele din flotele marinei americane (în prezent marina „Unchiului Sam” are în serviciu operaţional 11 portavioane cu propulsie nucleară, şi recent preşedintele Trump a propus să mai fie scos încă unul de la „naftalină”).
Dezvoltarea crucişătoarelor ruseşti în epoca postbelică
În marina militară rusească crucişătoarele formau baza grupurilor operative (adică formaţiunile de nave militare ce acţionează împreună într-o misiune). Imediat după al doilea război mondial ruşii au construit o întreagă flotă de crucişătoare uşoare clasice (adică nave ale căror arme principale erau tunurile de calibru asemănător celor de pe fostele cuirasate), dar după 1960 au început să le înlocuiască cu nave mai mari, mai grele numite crucişătoare cu rachete, ce erau dotate cu foarte multe rachete antinavă de croazieră şi antiaeriene (rachetele de croazieră sunt acele rachete ce zboară la o înălţime de maxim 90 de metri deasupra solului sau apei, cu o viteză aproape supersonică şi de multe ori sunt detectate prea târziu pentru a se mai putea face ceva împotriva lor). Au făcut acest lucru din cauza doctrinei ruse a „atacului prin saturare”, ce prevedea atacarea inamicului cu cât mai multe rachete deodată pentru a-i scufunda acestuia navele foarte rapid. De aceea, crucişătoarele ruse construite după 1960 aveau montate foarte multe tuburi de lansare a rachetelor antinavă şi antiaeriene, de multe ori navele lor având de 3 sau 4 ori mai multe rachete decât cele din dotarea NATO. În schimb, americanii şi aliaţii din NATO, aveau rachete mai precise şi cu o rază mai mare de acţiune.
În perioada 1962 – 1965 au intrat în serviciul operaţional al marinei ruse patru noi crucişătoare de clasă Kynda, ce aveau opt tuburi lansatoare de rachete antinavă, rachete ce puteau atinge ţinte aflate la o distanţă de 450 de kilometri, ce puteau fi în plus ghidate precis pe jumătate din distanţa parcursă până la ţintă. Odată lansate, tuburile mai aveau un set de rachete de rezervă pentru reîncărcare. Alte patru crucişătoare de clasă Kresta I au intrat în serviciu în perioada 1967 – 1969, dar acestea nu aveau decât patru tuburi lansatoare de rachete antinavă, fără încărcătură de rezervă.
Crucişător de clasă Kynda
Crucişător de clasă Kresta I










În perioada următoare, adică 1969 – 1979 numărul crucişătoarelor ruse a crescut de mai mult de trei ori, odată cu lansarea a 10 crucişătoare de clasă Kresta II şi 7 de clasă Kara. Aceste două clase aveau opt lansatoare de rachete de diametru mare, al căror scop era iniţial neclar navelor din flotele NATO. Aceste tuburi lansau racheta rusească SS-N-14 Silex, ce era de fapt o torpilă de calibru mare, capabilă să distrugă submarine şi nave inamice situate la maxim 90 de kilometri. Această schimbare de strategie a ruşilor se datora faptului că, atunci, ei considerau că principalul pericol la adresa „bastionului păcii” (cum se autonumeau cu emfază ruşii în perioada războiului rece) ar fi submarinele nucleare americane şi britanice ce trebuiau scufundate rapid în caz de război nuclear, pentru a putea permite submarinelor nucleare ruseşti să se apropie de coastele S.U.A. pentru a-şi lansa ogivele nucleare.
Crucişător de clasă Kresta II





Crucişător de clasă Kara











Ulterior, după 1980, ruşii şi-au schimbat din nou strategia, odată cu lansarea noilor clase de crucişătoare (dotate din nou cu foarte multe rachete antinavă) Kirov şi Slava, ce sunt în dotarea marinei ruse şi în zilele noastre.
Utilizatori actuali de crucişătoare
Marina Militară Chineză a lansat recent distrugătorul Tip 055 ce va intra în serviciul operaţional de anul viitor. Dar, deşi această navă e clasificată oficial ca distrugător, mulţi analişti militari consideră că nava chinezilor e prea mare şi prea bine înarmată pentru un distrugător, fiind de fapt un crucişător. Această navă e clasificată oficial ca şi crucişător şi de specialiştii din Departamentul American de Apărare.
Grecia are un crucişător, numit Georgios Averof, ce funcţionează ca nava-amiral a flotei militare greceşti, dar e ţinută mai mult în port, fiind folosită foarte rar în misiuni de marina greacă.
Peru a avut tot un crucişător şi el, numit Almirante Grau, ce a fost un crucişător de clasă De Zeven Provinciën, produs de olandezi, de la care l-au cumpărat peruanii. Deşi a fost modernizat la sfârşitul anilor 1980, fiind transformat în crucişător dotat cu rachete de croazieră, acest vas e singurul din lume care mai are clasicele tunuri cu obuz de calibru mare (152 de mm), ce erau în dotarea beligeranţilor din al doilea război mondial. Recent, pe 26 septembrie 2017, el a fost „pensionat”.
Rusia are în dotare trei crucişătoare cu rachete de clasă Slava (cu un deplasament de 12.500 de tone) şi două crucişătoare grele cu propulsie nucleară de clasă Kirov (28.000 de tone). De asemenea mai are încă două crucişătoare de clasă Kirov şi unul de clasă Kara (9.700 de tone) ţinute în rezervă, ultimul fiind situat în bazele ce compun flota rusă din Marea Neagră.
Crucişător de clasă Kirov
Crucişător de clasă Slava











Coreea de Sud are în dotare 3 distrugătoare din clasa Marele Sejong (cu un deplasament de 11.000 de tone), dar, deşi sunt clasificate astfel, oficial de coreeni, analiştii străini consideră că ar fi de fapt crucişătoare datorită faptului că sunt mai grele şi mai bine înarmate ca orice distrugătoare din flotele militare ale lumii.
Ucraina are în dotare un crucişător de clasă Slava (11.500 de tone), numit bineînţeles Ukrayina, ce era în construcţie în momentul destrămării Uniunii Sovietice. Ucraina a moştenit acest crucişător în momentul în care a devenit independentă, dar momentan el nu e operaţional pentru că e finisat doar în proporţie de 95%, fiind nevoie de încă aproximativ 30 de milioane de dolari pentru a putea fi terminată instalarea tuturor sistemelor de armament necesare funcţionării sale.
S.U.A. are în dotare cel mai mare număr de crucişătoare din toate marinele militare ale lumii, şi anume 22 de crucişătoare de clasă Ticonderoga. La un moment dat, aveau chiar 27, dar primele 5 din ele au fost casate, unul fiind folosit ca ţintă în poligoanele marinei, iar restul au fost tăiate şi vândute ca fier vechi (bineînţeles după ce marina americană a recuperat toate sistemele de armament de pe acele crucişătoare). Aceste crucişătoare au un deplasament de 9.800 de tone, fiind mai uşoare ca cele ruseşti au şi o viteză maximă de deplasare mai mare, şi anume 60 de km/h. Ca armament aceste crucişătoare au instalate 61 de tuburi duble ce pot lansa 122 de rachete de diferite tipuri (antiaeriene, sol-aer, antinavă, antisubmarin) între ele fiind şi câteva tuburi cu celebra rachetă de croazieră Tomahawk, 8 rachete antinavă Harpoon, două tunuri uşoare de 127 de mm, două tunuri antiaeriene de 25 de mm, două sau patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm, două sisteme Phalanx (acest sistem foloseşte tunul cu ţeavă rotativă de tip Gatling - inventat de elveţieni - pentru a doborî rachetele antinavă inamice, poate trage prin cele şase ţevi de la 3.000 la 4.500 de gloanţe de calibrul 20 de mm pe minut, la o distanţă maximă de 3,5 kilometri) şi două tuburi triple lanstorpilă de 324 de mm. În zonele critice ale navei sunt montate panouri din Kevlar ce protejează nava de gloanţele inamice, iar ca şi dotare pentru misiuni de recunoaştere şi salvare pe mare, crucişătorul acesta poate adăposti în hangarele interioare două elicoptere de tip  Sikorsky SH-60 Seahawk.  
Crucişător de clasă Ticonderoga
Elicopterul Sikorsky SH-60 Seahawk










La scrierea acestui articol, m-am „inspirat” din următoarele surse online:
9. https://en.wikipedia.org/wiki/United_States_Navy           
Prof., bibliotecar Florin Miheş.  




8 aprilie - Ziua romilor

Activități și povești de Ziua romilor și Săptămâna verde la biblioteca comunală din Sântandrei. Ramona Durdeu a fost gazdă și ne-a implicat ...

Wikipedia

Rezultatele căutării