Bătălia din Marea Filipinelor (II)

Bătălia

Iniţiativa în declanşarea bătăliei au avut-o japonezii, pentru că odată cu ivirea zorilor au trimis o parte din cele 50 de avioane de vânătoare staţionate pe insula Guam (insulă ce face parte tot din arhipelagul Mariane) să găsească flota americană de portavioane. Un avion Mitsubishi A6M Zero a şi depistat Grupul Operativ 58 la ora 05:50 (tot pe 19 iunie). După ce a semnalat prin radio poziţia flotei americane, a atacat un distrugător american din escortă, dar a fost rapid doborât de focul antiaerian. Alertaţi de pilotul de vânătoare, japonezii au început să-şi lanseze avioanele de vânătoare şi bombardament aflate pe baza Orote din Guam. Însă această lansare a fost rapid depistată de radarele navelor americane, şi 30 de avioane de vânătoare Grumman F6F Hellcat de pe portavionul uşor Belleau Wood au fost trimise să le anihileze. Hellcat-urile au ajuns deasupra bazei japoneze chiar în momentul decolării unor avioane japoneze, astfel s-a declanşat o luptă enormă între cele două forţe aeriene, americanii reuşind să doboare 35 de inamici, şi au pierdut doar un avion în această primă confruntare. Tiparul pierderilor s-a repetat în acea zi, bineînţeles cu pierderi cvadruple şi chiar cvintuple de partea japonezilor. La ora 09:57, radarele de pe navele americane din Grupul Operativ 58 au reperat un număr mare de inamici, ce se apropiau de flota americană dinspre vest, aceste avioane fiind lansate de data aceasta de pe portavioanele japoneze ale lui Ozawa. Flota americană şi-a păstrat poziţia până la ora 10:23 când Mitscher a ordonat un nou curs spre est-sudest şi de asemenea a lansat toate avioanele de vânătoare să patruleze în jurul flotei în mai multe escadrile aeriene, în plus a trimis toate bombardierele de pe portavioane spre est, să patruleze deasupra mării pentru ca, în cazul că japonezii ar ajunge totuşi la portavioane, acestea să nu fie lovite când pe ele se află bombardierele pline de bombe şi torpile.

Mitsubishi A6M Zero

Grumman F6F Hellcat

Raidurile japoneze

Deja în jurul orei 10:00, primul val de al raidurilor lansate de japonezi a fost depistat pe radar la 240 de kilometri vest de flota americană, acest prim val fiind compus din 68 de avioane japoneze. Americanii au lansat toate avioanele de vânătoare care încă mai erau pe punţile portavioanelor, şi în momentul în care reuşiseră lansarea tuturor avioanelor, japonezii se apropiaseră deja la 110 kilometri de grupul 58. Totuşi, când au ajuns la această distanţă de americani, japonezii au început să zboare în cerc timp de vreo zece minute, pentru a se regrupa în formaţiuni compacte înainte de a ataca navele americane. Această regrupare s-a dovedit fatală pentru japonezi, pentru că exact în momentul în care au terminat-o (ora 10:36) primele Hellcat-uri americane i-au interceptat şi a început lupta aeriană. În câteva minute de „dog-fight” (termenul din engleză pentru lupta dintre două avioane de vânătoare) 25 de aeronave japoneze au fost doborâte, iar americanii au pierdut doar una. Avioanele japoneze care au supravieţuit acestui atac au zburat mai departe spre est, dar peste cinci minute s-au întâlnit cu alţi „vânători” americani ce au mai doborât încă 16 avioane japoneze. Câteva avioane din restul de 27 care mai rămăseseră întregi din acest val au atacat distrugătoarele Yarnall şi Stockham, dar nici măcar o bombă lansată de japonezi n-a atins vreuna din nave. Doar trei bombardiere japoneze au reuşit să se apropie de primul grup operativ american (cel răspunzător cu barajul antiaerian) şi au lansat câteva bombe, una a lovit cuirasatul South Dakota, pe care l-a avariat, a omorât 50 de marinari de pe navă, dar aceasta şi-a putut continua misiunea. Având atât de multe pierderi şi negăsind nici măcar un portavion american, japonezii s-au retras cu avioanele rămase înapoi la portavioanele lor.

La ora 11:07, radarul a semnalat al doilea val de avioane japoneze, de data aceasta mai mare, format din 107 bombardiere şi torpiloare. Dar, avioanele de vânătoare americane i-au interceptat când erau încă la 97 de kilometri de flota americană, şi au doborât rapid 70 de japonezi. Totuşi, câteva bombardiere au reuşit să scape şi şase din ele au atacat grupul contraamiralului Montgomery aproape lovind două portavioane, pe care au omorât câţiva marinari. Din cele şase, patru avioane au fost apoi rapid doborâte de focul antiaerian de pe crucişătoarele din escortă, celelalte două reuşind să scape spre propriile portavioane. Un alt grup mai mic de torpiloare japoneze a atacat portavionul Enterprise, dar doar o torpilă era să-l nimerească explodând la 50 de metri în faţa lui. Alte trei torpiloare au atacat portavionul uşor Princeton, dar au fost doborâte înainte de lansa măcar o torpilă. În total, 97 din cele 107 de avioane japoneze participante la acest al doilea raid au fost distruse în luptă.

Traseul urmat de forţele participante la bătălie

Al treilea raid, compus din 47 de avioane japoneze s-a apropiat de flota americană dinspre nord. El a fost interceptat de 40 de Hellcat-uri americane când era la 80 de kilometri de flota de portavioane, şapte avioane japoneze au fost rapid doborâte, dar câteva au scăpat şi au atacat fără succes, grupul operativ al portavionului Enterprise. Marea majoritate a acestor avioane din al treilea val n-a continuat însă atacul, şi din acest val, 40 de avioane au reuşit să se întoarcă tefere la portavioanele lor.

Al patrulea raid japonez a fost lansat de pe portavioane între orele 11:00 şi 11:30, dar piloţilor li s-au comunicat nişte coordonate greşite şi aceştia n-au putut localiza flota americană. Conştienţi că nu le va ajunge combustibilul prea mult timp, piloţii din acest val s-au separat în două grupuri ce au zburat primul spre insula Rota, iar al doilea spre Guam pentru realimentare. În timp ce zbura spre Rota, primul grup a dat peste grupul operativ al contraamiralului Montgomery, 18 avioane au intrat în luptă cu vânătorii americani şi jumătate din ele au fost doborâte. Un grup mai mic de nouă bombardiere în picaj (din acest prim grup) a reuşit să scape din lupta cu vânătorii americani şi au atacat portavioanele americane Wasp şi Bunker Hill, dar nici o bombă lansată de ei n-a atins vreo navă. În cursul acestui atac, opt din aceste bombardiere au fost distruse. Al doilea grup a fost interceptat de 27 de Hellcat-uri americane chiar când se pregăteau să aterizeze pe baza Orote, 30 din 49 de avioane japoneze fiind complet distruse, iar restul avariate în aşa hal, că piloţii japonezi s-au bucurat că au scăpat cu viaţă. Unul din aceşti piloţi americani, ce s-a întors pe portavionul Lexington, după luptă, a fost auzit spunând celebra remarcă: „Este ca pe vremuri, la vânătoare de curcani!” De aici, se trage supranumele dat de istoricii americani, bătăliei din Marea Filipinelor din 19 – 20 iunie 1944. Dintre aceşti piloţi americani de pe Lexington s-a remarcat şi locotenentul de origine română Alexandru Vraciu ce a reuşit să doboare singur, în opt minute, şase bombardiere în picaj japoneze (de tip Yokosuka 4DY).  După ce Vraciu a aterizat, responsabilul care se ocupa cu logistica militară de pe Lexington a descoperit că a folosit doar 360 de cartușe; pentru fiecare dintre cele șase avioane doborâte revenind o rafală mai scurtă de cinci secunde.  În total, în prima zi a bătăliei, japonezii au pierdut peste 350 de avioane, faţă de doar 30 cât au pierdut americanii în luptă.

Locotenentul Vraciu la reîntoarcerea pe Lexington

Bombardierul japonez Yokosuka 4DY

Atacul submarinelor americane

De-a lungul primei zile din bătălie, avioanele de recunoaştere americane n-au reuşit să localizeze flota japoneză, dar două submarine americane au observat prin periscop, dimineaţa devreme, portavioanele lui Ozawa. La ora 08:16 (tot pe 19 iunie 1944) submarinul american Albacore, care deja găsise portavioanele lui Ozawa, s-a poziţionat ideal pentru un atac; comandantul submarinului, locotenentul James W. Blanchard a selectat ca ţintă cel mai apropiat portavion japonez, care s-a nimerit a fi Taiho, nava-amiral a viceamiralului Ozawa. Dar, pe când se pregătea să lanseze torpilele, computerul (destul de rudimentar de altfel) ce controla tragerea s-a stricat, şi astfel torpilele au fost lansate „cu ochiul liber”. Vrând cu orice preţ să scufunde portavionul, Blanchard a hotărât să lanseze toate cele şase torpile într-o singură salvă, pentru a mări şansele de succes. De pe Taiho tocmai decolaseră 42 de avioane japoneze ce făceau parte din al doilea val, când un pilot nipon a observat torpilele ce se apropiau de portavion. Dar, patru din ele au ratat complet ţinta, iar două se apropiau ameninţător de Taiho. Pilotul japonez (Sakio Komatsu) a decis atunci să lovească cu avionul său una din torpile, şi astfel sacrificiul său a făcut ca aceasta să detoneze prematur, fără să atingă portavionul japonez. Însă, cea de-a doua torpilă a nimerit portavionul la tribord (partea din spate a oricărei nave) şi explozia declanşată a rupt două rezervoare de combustibil pentru avioane. Distrugătoarele din escorta portavionului japonez, au atacat submarinul american cu grenade antisubmarin, dar acesta a reuşit să scape cu avarii minore. Iniţial, şi daunele de pe Taiho păreau minore, inundarea cu apă a rezervoarelor sparte a fost oprită, iar propulsia şi navigarea portavionului nu au fost afectate, el continuându-şi operaţiunile în mod normal. Dar, în acelaşi timp vaporii de benzină evaporaţi în urma exploziei au început să umple încet-încet toate compartimentele portavionului, creând o situaţie periculoasă la bordul lui.

Un alt submarin american, Cavalla, a reuşit să se apropie destul de mult de portavionul japonez Shokaku, pe la ora prânzului. Şi acesta a lansat toate cele şase torpile din dotare, dar de data aceasta trei au nimerit portavionul la tribord, şi s-a oprit pe loc, fiind grav avariat. În câteva minute, focul ce izbucnise la un rezervor de combustibil de aviaţie s-a extins şi la avioanele ce tocmai aterizaseră pe punte, şi de pe aceste avioane o bombă a căzut prin punte în cala plină cu muniţii, ce au explodat violent, rupând practic portavionul în bucăţi. Atunci căpitanul a ordonat echipajului să părăsească rapid nava în flăcări, dar după doar 10 minute portavionul s-a rupt definitiv în două şi s-a scufundat, cu tot cu 1.263 de marinari şi piloţi, de pe portavion fiind salvaţi doar 570 de soldaţi, împreună cu comandantul lor, căpitanul Hiroshi Matsubara. Distrugătorul japonez Urakaze a atacat cu grenade antisubmarin submarinul Cavalla, dar şi acesta a reuşit să scape din luptă cu avarii minore.    

Între timp, portavionul Taiho a căzut victimă nepriceperii. Un ofițer neexperimentat, încercând să scoată fumul din portavion cu sistemul de ventilație dat la maxim, a umplut nava cu vapori explozivi proveniți din rezervoarele lovite de submarin. La ora 14:30 vaporii de benzină au fost aprinşi de un generator electric, cauzând o serie de explozii catastrofale. După primele explozii, când devenise clar că portavionul e condamnat, Ozawa şi-a transferat sediul şi statul major pe portavionul din apropiere, Zuikaku. La scurt timp după aceasta, portavionul a fost scuturat de o nouă serie de explozii şi s-a scufundat. Din echipajul de 2.150 de ofiţeri şi marinari, 1.650 au murit în timpul scufundării portavionului.

Contraatacul american

În timpul nopţii de 19/20 iunie 1944 Grupul Operativ 58 a continuat să navigheze spre vest, pentru a se apropia cât mai mult de flota japoneză, urmând s-o atace în zori. Dimineaţa devreme, americanii au trimis patrule de recunoaştere, dar acestea n-au reuşit să repereze flota japoneză.

Între timp, Ozawa se transferase cu statul major pe distrugătorul Wakasuki, dar înainte de amiază s-a reîntors pe portavionul Zuikaku, pentru că echipamentul radio de pe distrugător era stricat, şi astfel doar la ora 13:00 a aflat de pierderile dezastruoase din ziua anterioară. Deşi mai avea doar 150 de avioane, Ozawa a decis să continue atacurile, pentru că se gândea că mai are alte sute de avioane pe bazele terestre din Guam şi Rota (încă nu aflase că aproape toate avioanele de pe cele două insule fuseseră distruse de americani). De aceea a început să planifice noi raiduri japoneze, ce ar fi urmat să atace portavioanele americane, după o zi de odihnă, pe 21 iunie.

În schimb, americanii aveau o altă problemă, nu reuşeau nicicum să găsească flota japoneză, pentru că avioanele acestora operau la distanţe mult mai mari ca cele americane. Abia la ora 15:12 un avion de recunoaştere a transmis un mesaj, prin care spunea că ar fi găsit flota lui Ozawa. Doar la 15:40 mesajul a fost verificat, stabilindu-se exact poziţia, distanţa şi viteza flotei japoneze. Flota lui Ozawa era în acel moment la 443 de kilometri vest de Grupul Operativ 58, şi se deplasa tot spre vest cu o viteză de 37 de km/h. Astfel japonezii se aflau la limita maximă de atac a flotei americane, şi în plus se apropia şi noaptea. Mitscher a decis totuşi să atace, şi a lansat un prim raid de avioane americane spre flota japoneză. În timp ce acestea erau deja pe drum, a sosit un alt mesaj de la un avion de recunoaştere, ce spunea că flota japoneză e la 97 de kilometri mai la vest, decât se aflase din primul mesaj. Atunci Mitscher a anulat al doilea raid, dar a menţinut ordinul de atac pentru primul. Din cele 240 de avioane lansate în acest unic raid, 14 au abandonat misiunea din diverse motive şi s-au întors la portavioanele lor. Restul de 226 de avioane a continuat misiunea. Acest val de avioane era format din următoarele tipuri de aeronave militare: 95 de avioane de vânătoare Hellcat (unele din acestea aveau ataşată câte o bombă de 225 de kilograme), 54 de bombardiere-torpiloare Avenger (doar câteva din ele fiind înarmate cu torpila din dotare, majoritatea aveau patru bombe de 225 de kilograme) şi 76 de bombardiere în picaj (51 erau Helldiver şi 26 Dauntless). Acest val de avioane americane, a ajuns deasupra flotei japoneze, cu puţin timp înainte de apusul soarelui.

Bombardierul-torpilor Grumman TBF Avenger

Bombardierul în picaj Curtiss SB2C Helldiver

Bombardierul în picaj Douglas SBD Dauntless

Primele nave observate de piloţii americani au fost petrolierele flotei japoneze, ce navigau la o distanţă de 48 de kilometri de portavioane. Avioanele plecate de pe portavionul Wasp, erau mai îngrijorate că nu le vor ajunge combustibilul pentru zborul de reîntoarcere, şi de aceea au decis să atace aceste petroliere. Două din petroliere au fost grav avariate şi au fost sabordate de japonezi, iar al treilea a reuşit să stingă incendiile de la bord şi s-a retras spre vest. Câteva minute mai târziu, a fost atacat portavionul mediu Hiyo, ce a fost lovit în plin de câteva torpile şi bombe lansate de patru Avenger-uri plecate de pe portavionul uşor Belleau Wood. Ca şi-n cazul portavioanelor japoneze distruse în prima zi, şi acesta a luat foc rapid, a explodat şi s-a scufundat împreună cu 250 de oameni din echipaj. Aproape o mie de ofiţeri şi marinari ce au sărit în apă au fost salvaţi ulterior de distrugătoarele japoneze din apropiere. Şi portavioanele Zuikaku, Junyo şi Chiyoda au fost lovite de bombe, dar au reuşit să scape din atac cu avarii minore. De asemenea, cuirasatul Haruna a fost lovit de două bombe, una din ele avariind grav una din turelele principale, dar căpitanul a salvat nava pentru că a inundat magazia de muniţii a turelei ce astfel n-a explodat.

În atacurile efectuate asupra flotei japoneze americanii au pierdut 20 de avioane, ce fuseseră doborâte de puţinele avioane ce le mai rămăseseră japonezilor şi de focul antiaerian de pe navele din escortă. După ce şi-au epuizat toate bombele şi torpilele, avioanele americane au început să zboare înapoi la portavioanele lor. Primele au ajuns la Grupul Operativ 58 aproximativ la ora 20:45, şi era clar deja că nu toate avioanele vor ajunge la lumina zilei. De aceea Mitscher a decis să lumineze puntea portavioanelor cu reflectoare puternice, iar distrugătoarele din escortă lansau rachete de semnalizare, pentru ca avioanele să vadă de la distanţă, în noapte, unde sunt portavioanele. De asemenea, piloţii au primit permisiunea să aterizeze pe oricare portavion, şi nu cum ar fi fost normal, pe cel „de acasă”. În pofida acestor măsuri suplimentare, 80 de avioane au fost pierdute, unele la aterizarea forţată pe puntea portavionului, iar cea mai mare parte din ele s-au prăbuşit în mare pentru că nu mai aveau deloc combustibil la bord. Aproximativ 75% din echipajele avioanelor căzute în mare, au fost salvate ori în cursul acelei nopţi, ori în zilele următoare de distrugătoarele şi hidroavioanele ce patrulau oceanul în zonă.

Consecinţe

În noaptea de 20/21 iunie viceamiralul Ozawa a primit ordin de la amiralul Toyoda să se retragă din Marea Filipinelor. Grupul Operativ 58 l-a mai urmărit o perioadă, dar bătălia s-a încheiat. Cele patru raiduri aeriene lansate de japonezi au implicat un total de 373 de avioane, din care doar 130 s-au întors la portavioane. Dar, şi o mare parte din aceşti piloţi au murit când portavioanele Taiho şi Shokaku au fost scufundate de submarinele americane în prima zi a bătăliei. După două zile de luptă, japonezii au pierdut trei portavioane, peste 430 de avioane de pe acestea şi aproape 200 de avioane de pe bazele terestre din Mariane. După ce japonezii petrecuseră jumătate de an să formeze o flotă puternică de portavioane, americanii distruseseră 90% din forţa ei în două zile. După bătălie, japonezilor le-au mai rămas doar atâţia piloţi cu care puteau completa necesarul unui portavion uşor. Pierderile de piloţi şi avioane au fost irecuperabile pentru japonezi, din acel moment şi până la sfârşitul războiului portavioanele lor nu au mai jucat nici un rol activ în bătăliile care s-au mai purtat între japonezi şi americani. De exemplu, peste câteva luni, în timpul desfăşurării Bătăliei din Golful Leyte (din Filipine) portavioanele japoneze au fost folosite doar ca momeală.

Americanii au pierdut în prima zi de bătălie doar 23 de aeronave, a doua zi 100, 20 din acestea fiind pierdute în luptă, iar restul de 80 când s-au întors la bază (din cauza întunericului şi terminării carburantului). Deşi au câştigat această bătălie, amiralul Spruance a fost ulterior criticat de mulţi ofiţeri, mai ales de aviaţie, că a fost prea prudent, şi dacă ar fi atacat mai în forţă ar fi distrus toată Flota Mobilă Japoneză. Mai mult amiralul John Towers, ce era adjunctul comandantului Flotei din Pacific, a vrut să-l demită, dar n-a reuşit acest lucru, pentru că Spruance avea sprijinul comandantului Flotei Pacificului, amiralul Chester W. Nimitz. Deşi, în cursul bătăliei, portavioanele americane au provocat mai puţine pierderi flotei japoneze decât în alte lupte, submarinele americane, au învăţat se pare ceva de la inamicii germani, şi au reuşit ele să scufunde două portavioane mari ale niponilor. În plus, în timpul acestei bătălii, avionul de vânătoare Hellcat şi-a dovedit puterea devastatoare asupra inamicului, acest tip de avion reuşind să doboare aproape 480 de avioane inamice, din care 346 erau din cele lansate de Ozawa de pe portavioane. Doar 24 de Hellcat-uri au fost pierdute de americani în luptă.

La realizarea acestui articol, am folosit următoarele surse de internet:

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Philippine_Sea

2. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_din_Marea_Filipinelor

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Alexander_Vraciu

4. http://www.navy.mil/

5. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitsubishi_A6M_Zero

6. https://en.wikipedia.org/wiki/Douglas_SBD_Dauntless

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.

    

    

Program de vara la sectia de copii

Pregatirea pentru interviuri - ADULT-REG iunie 2016

Contactarea personalitatilor si a institutiilor de stat sau apartinand mediului de afaceri sau ONG care au un cuvant de spus in evaluarea nevoilor de pe piata muncii din Bihor.

Activitate derulata la inceputul lunii iunie.

Bătălia din Marea Filipinelor (I)

Bătălia din Marea Filipinelor (19 – 20 iunie 1944) a fost o bătălie navală decisivă din cel de-al doilea război mondial ce a eliminat definitiv capacitatea Marinei Militare Japoneze de a mai duce acţiuni de mare anvergură cu ajutorul portavioanelor. Ea s-a desfăşurat în timpul invaziei amfibii lansate de americani pentru eliberarea insulelor Mariane, ce fuseseră ocupate de japonezi în decembrie 1941. Aceasta a fost ultima din cinci bătălii majore „portavion-contra-portavion” purtate între forţele navale americane şi japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial şi a implicat în luptă Flota a 5-a americană ce s-a confruntat timp de două zile cu Flota Mobilă Japoneză ce mai avea în ajutor şi avioane de vânătoare cu baza la sol lansate de pe bazele japoneze din insulele Mariane. Bătălia a fost ulterior poreclită de americani „Marea vânătoare de curcani din Mariane” pentru a ilustra disproporţia masivă dintre pierderile suferite de americani şi japonezi în timpul luptei. Astfel, după luptă japonezilor „le lipseau” trei portavioane mari, două petroliere, între 550 şi 645 de avioane (cu sute de piloţi cu tot, pentru că unele avioane aveau un echipaj de doi oameni la bord), fiindu-le avariate în plus şi alte 8 nave (cuirasate şi distrugătoare), în timp ce americanii n-au pierdut nici măcar o navă (doar cuirasatul  South Dakota fusese avariat, dar a scăpat din bătălie), dar au pierdut 123 de avioane, din care 80 pentru că au fost lansate seara târziu şi la reîntoarcere piloţii efectiv au intrat în apă cu ele pentru că nu vedeau puntea portavionului (pe atunci puntea de aterizare nu avea lumini de noapte, cum au portavioanele nucleare americane de azi). Dar, şi din aceste avioane pierdute de americani 80% din piloţi au fost salvaţi de navele americane de escortă (distrugătoare şi crucişătoare). Din cauza acestor pierderi suferite de ambele flote, bătălia e considerată de istorici ca fiind cea mai mare bătălie purtată vreodată între două forţe navale ce dispun de portavioane. Din punct de vedere al forţelor angajate în luptă americanii au folosit în bătălie un total de 129 de nave de luptă, iar japonezii 90.

Context istoric

După moartea comandantului Flotei Militare Japoneze, amiralul Isoroku Yamamoto, la conducerea acesteia a fost numit, chiar a doua zi, pe 19 aprilie 1943, amiralul Mineichi Koga. Acesta a conceput un plan pentru a respinge forţele navale americane, ce se apropiau tot mai mult, prin strategia „saltului peste insule” de arhipelagul japonez. Prin acest plan japonezii vroiau să-i atragă pe americani într-o bătălie decisivă, care să le provoace pierderi atât de mari în oameni şi material de luptă, încât aceştia să fie nevoiţi să ceară începerea negocierilor de pace, iar japonezii să păstreze toate insulele cucerite până atunci. Planul era ca această bătălie să se poarte cândva la începutul anului 1944, dar americanii le-au dejucat acest plan pentru că ei nu se comportau aşa cum se aştepta Marele Stat Major al Armatei Imperiale, şi atacau tot alte insule decât se aşteptau japonezii, în plus Grupul Operativ de Portavioane Rapide condus de amiralul Marc Mitscher nu sprijinea aceste debarcări amfibii, ci apărea tot în alte părţi decât se aşteptau niponii. Japonezii plănuiau ca, în momentul când forţele americane vor declanşa o invazie amfibie de anvergură asupra unui arhipelag mai mare (cum ar fi Filipine sau Mariane), flota japoneză să atace portavioanele americane ce ar fi sprijinit acea invazie, să le distrugă, să blocheze transporturile americane spre acele insule şi să respingă apoi în mare soldaţii proaspăt debarcaţi. Pentru a putea respinge forţele americane, conştienţi de faptul că nu au destule portavioane, japonezii au construit multe baze aeriene mai ales în insulele Filipine şi Mariane. Dar, chiar înainte de a duce la bun sfârşit planul acesta de apărare, japonezii au pierdut din nou comandantul Flotei Mobile Combinate, în martie 1944, din cauza unui taifun care a doborât avionul cu care se deplasa amiralul între bazele terestre din insulele Mariane.

Amiralul Isoroku Yamamoto

Amiralul Mineichi Koga

Sub conducerea noului comandant al Flotei Combinate, amiralul Soemu Toyoda, s-a finalizat şi adoptat la începutul lunii iunie 1944 planul pentru atragerea forţelor americane în capcană, numit „Planul A-Go” sau „Operaţiunea A-Go”.

Amiralul Soemu Toyoda

Preliminariile bătăliei

Pe 12 iunie 1944, portavioanele americane au lansat o serie de atacuri aeriene asupra insulelor Mariane, fapt ce l-a convins pe amiralul Toyoda că americanii se pregătesc de invazie. Niponii au fost luaţi prin suprindere de aceste atacuri, pentru că ei credeau că americanii încă nu sunt pregătiţi să invadeze Marianele, ci credeau că vor ataca mai întâi mult mai la sud, în insulele Caroline sau Palau.  De aceea, pe bazele aeriene din Mariane se găseau doar 50 de avioane de vânătoare, total insuficiente pentru o apărare eficientă. Între 13 şi 15 iunie avioanele americane lansate de pe portavioane au început să bombardeze bazele japoneze de pe insulele Mariane, iar cuirasatele bombardau plajele pentru a pregăti invazia terestră a insulei Saipan. Pe 15 iunie primele unităţi de puşcaşi marini americani au debarcat pe această insulă, marcând astfel începutul invaziei Marianelor.

Dându-şi seama că prin ocuparea Marianelor, americanii vor putea să bombardeze direct arhipelagul japonez, cu ajutorul superfortăreţelor zburătoare B-29, japonezii s-au hotărât pentru declanşarea bătăliei decisive mult-plănuite. Amiralul Toyoda a ordonat în aceeaşi zi ca Flota Mobilă Combinată să plece din bazele din Filipine, unde era momentan cantonată şi să se îndrepte cu viteză maximă spre flota americană de lângă Mariane pentru a o ataca şi distruge. Comanda operaţională a acestei armade a fost încredinţată viceamiralului Jisaburo Ozawa, flota fiind compusă din următoarele nave de luptă: trei portavioane mari (Taiho, Shokaku şi Zuikaku), două portavioane medii ce fuseseră înainte de război nave de croazieră (Junyo şi Hiyo), patru portavioane uşoare (Ryuho, Chitose, Chiyoda şi Zuiho), cinci cuirasate (Musashi, Yamato, Kongo, Haruna şi Nagato), treisprezece crucişătoare grele, şase crucişătoare uşoare, douăzecişişapte de distrugătoare, şase petroliere şi douăzecişipatru de submarine. Cea mai mare parte a acestor nave s-a reunit pe 16 iunie în vestul Mării Filipinelor şi au reuşit să-şi încarce combustibilul necesar bătăliei până a doua zi. Viceamiralul Ozawa şi-a stabilit cartierul general pe noul portavion Taiho, în parte şi pentru că-l considera mai sigur, acest portavion japonez fiind primul ce fusese dotat cu o punte superioară blindată de pe care erau lansate avioanele de vânătoare şi bombardament.

Bombardierul Boeing B-29

Viceamiralul Jisaburo Ozawa

Dar, în momentul când această flotă se reunise pe 17 iunie, japonezii nu ştiau că deja din 15 iunie două submarine americane ce stăteau la pândă în apropiere de insulele Filipine observaseră mişcările navelor japoneze ce ieşeau unele din strâmtoarea San Bernardino, iar altă parte fuseseră reperate la 320 de kilometri est de insula Mindanao. Submarinele americane aveau ordin să nu tragă, ci doar să raporteze comandamentului marinei din Hawaii, poziţia flotei japoneze în momentul când aceasta va părăsi insulele Filipine. De aceea, după ce s-a făcut noapte submarinul Flying Fish (Peştele zburător), s-a ridicat la suprafaţă şi a trimis raportul prin radio către sediul flotei din Pacific, sediu situat pe insula Oahu din Hawaii. Amiralul Raymond Spruance, comandantul Flotei a 5-a Americane ce ajuta la debarcarea din Mariane, şi-a dat seama rapid că a venit poate momentul unei bătălii în care americanii ar putea scufunda cele mai bune portavioane ale japonezilor. După ce s-a consultat cu amiralul Chester W. Nimitz (comandantul general al forţelor navale americane din Pacific), Spruance a ordonat Grupului Operativ 58 (care momentan trimisese două din grupurile sale de portavioane la nord de Mariane) să se regrupeze şi să se deplaseze la vest de insula Saipan în Marea Filipinelor. 

Amiralul Chester W. Nimitz

Amiralul Raymond Spruance

Grupul Operativ 58 era comandat de viceamiralul Marc Mitscher, ce-şi stabilise cartierul general pe portavionul mare Lexington, iar amiralul Spruance, ce era comandantul Flotei a 5-a Americane, şi-a stabilit sediul de comandă pentru această bătălie pe crucişătorul greu Indianapolis. Indianopolis făcea parte în acel moment din cercul defensiv exterior al Grupului Operativ 58.3. O forţă separată, comandată de amiralul Jesse B. Oldendorf, compusă din opt cuirasate mai vechi şi câteva portavioane uşoare a primit ordinul să rămână în apropierea insulei Saipan, pentru a proteja flota de invazie şi a oferi sprijin aerian trupelor americane care luptau pe insulă.

Viceamiralul Marc Mitscher

Amiralul Jesse B. Oldendorf

Grupul Operativ 58 era format la rândul lui din cinci grupuri operative puternice. În avangarda portavioanelor era amplasat Grupul Operativ 58.7 condus de viceamiralul Willis Lee ce asigura apărarea antiaeriană a portavioanelor din această flotă, grupul fiind format din cuirasatele rapide Washington (nava-amiral a acestui grup), North Carolina, Iowa, Indiana, New Jersey, South Dakota, Alabama şi crucişătoarele grele Baltimore, Boston ,Canberra, Indianopolis, Wichita, Minneapolis, New Orleans, San Francisco. La nord de acest grup se afla cel mai slab grup de portavioane din această flotă, Grupul Operativ 58.4, condus de contraamiralul William K. Harrill, în componenţa căruia se afla un portavion mare numit Essex şi două portavioane uşoare: Langley şi Cowpens. Mai la est de acest prim grup de portavioane, pe un aliniament de la nord la sud se deplasau celelalte trei grupuri de portavioane, fiecare din ele având în componenţă două portavioane mari (aşa-zisele „portavioane de flotă”) şi două portavioane uşoare. La nord era situat Grupul Operativ 58.1 condus de contraamiralul Joseph Clark format din portavioanele mari Hornet, Yorktown şi portavioanele uşoare Belleau Wood, Bataan. La mijlocul acestui grup naviga Grupul Operativ 58.2 condus de contraamiralul Alfred E. Montgomery (portavioane mari Bunker Hill şi Wasp, uşoare Cabot şi Monterey), iar la extremitatea sudică era situat Grupul Operativ 58.3 aflat sub comanda contraamiralului John W. Reeves (portavioane mari Enterprise şi Lexington, uşoare San Jacinto şi Princeton). În plus, pentru apărare antiaeriană şi antisubmarin, portavioanele americane erau escortate de 13 crucişătoare uşoare, 58 de distrugătoare şi 28 de submarine (cum se va vedea mai departe în articol, acestea au avut şi ele un rol foarte important în bătălie).

Viceamiralul Willis Lee

Contraamiralul William K. Harrill

Contraamiralul Joseph Clark

Contraamiralul Alfred E. Montgomery

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii de 18/19 iunie 1944 amiralul Nimitz l-a informat pe Spruance că un semnal radio al unei nave japoneze a fost interceptat de radiolocatorii americani, şi, că potrivit acestui semnal flota japoneză ar fi undeva la 560 de kilometri vest-sudvest de Grupul Operativ 58. Aflând şi el de semnalul radio, Mitscher, comandantul Grupului Operativ 58, i-a cerut permisiunea şefului său direct Spruance (comandantul Flotei a 5-a Americane) să se deplaseze rapid, cât mai spre vest, în timpul nopţii, pentru a se apropia cât mai mult de flota japoneză, pentru a o putea ataca de la mică distanţă. Spruance nu i-a răspuns pe loc, ci doar după o oră, refuzându-i cererea. Spruance era prudent, şi pentru că Nimitz îi spusese că prioritară e invazia asupra insulelor Mariane şi sprijinul acordat acestei invazii amfibii, şi nu „fuga după japonezi verzi pe pereţi”.  Astfel, Grupul Operativ 58 şi-a continuat traseul spre vest cu o viteză normală, dar pentru a nu fi totuşi surprinşi de un atac aerian japonez, Mitscher a ordonat la ivirea zorilor, pe 19 iunie 1944, lansarea mai multor patrule aeriene de recunoaştere (pentru a depista mai repede flota japoneză), plus patrule de avioane de vânătoare care să patruleze în jurul portavioanelor şi patrule antisubmarin ce fuseseră dotate cu bombe speciale antisubmarin. În plus, şi dacă ar fi trecut de aceste avioane, aeronavele japoneze ar fi fost rapid depistate şi doborâte de navele de escortă ale grupului (cuirasate, crucişătoare, distrugătoare şi submarine).

Dar, pentru că m-am lungit destul azi cu povestirea acestei bătălii, voi reveni mâine sau poimâine cu restul articolului.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.  

Atelier de cusut

La Filiala Iosia continua atelierul de cusut . Mai putin popular pentru ca necesita multa rabdare iar rezultatele nu se vad instantaneu, atelierul de cusut incepe sa adune participanti . 

Inceputurile sunt grele, iar faptul ca nu se mai face in scoala lucru manual de acest gen se vede.

Bagatul atei in ac devine o dificultate majora...

Exersarea rabdării  și intelegerea faptului ca in acesta arta nu exista rezultate rapide e o achizitie pentru viata....

Intalnirea bibliotecarilor din filialele Bibliotecii Judetene Bihor

Joi 16 iunie 2016 a avut loc a la Filiala Dacia Intalnirea perioadica a biblitecarilor din filiale Bibliotecii Judetene Bihor.

Tematica întâlnirii  a fost dictata de iminenta incepere a vacantei si lansarea si discutarea prosibilelor programe de vacanta.

In toate filialele se va derula un  concurs de lectura ” Eroii povestilor secolului XXI” 

La inscrierea in concurs se va  primi  un carnetel de lectura pe care vor fi marcate cartile citite.

Din fiecare carte trebuie identificate  tipul de personaj , erou  principal si descris in cateva  propozitii .

Intrebarea la care se va raspunde este –  Seamana aceste personaje cu eroii din cartile propuse la scoala? Seamana cu eroii de poveste din cartile citite de parintii mei?

Vor fi declarati castigatori ai concursului tinerii care vor citi cele mai multe carti in periada propusa pentru concurs, lecturi care vor fi validate prin cateva intrebari de biblitoecarul din filiala.

Înscrierea  in concurs se face la Filiala , în momentul când se efectuează  împrumutul cărţilor fiind necesar permisul de bibliotecă.

Calendarul activităţii este următorul:

15 iunie lansarea concursului

• 16 iunie-31 august  – perioadă destinată lecturii cărţilor;

• 31 august  –  9 septembrie stabilirea castigatorilor     a clasamentului realizat de participanţi

• 10-15 septembrie  – afişarea câştigătorilor  si festivitatea de premiere .

Rezultatele  discutiilor despre personajele din cărți se vor materializa intr-un articol  de specialitate. 

La filiala Iosia vor continua activitatile clubului de sah.

La filiala Dacia vor continua si pe perioada vacantei Intalnirile de miercuri, cenaclul de poezie pentru varsta a treia.

Filiala Dacia mai propune un club de lectura saptamanal pentru adulti, intr-un format care va fi stabilit ulterior.

O alta problema discutata a fost cea a verificarilor gestionare care  sunt pe rol. In 2015 si 2016 s-au terminat verificarile gestionare periodice la Filiala Dacia si la Filiala Decebal, in curs spre finalizare este verificarea gestionara la Filiala Iosia , si din septembrie preconizam inceperea verificarii la Filiala Felix.

Odata cu verificarea s-au terminat si procedurile de pregatire a cartilor pentru imprumutul informatizat. Adica barcodarea lor si introducerea fondurilor de carte integral in programul de biblioteca Tinlib. Este foarte mare posibilitatea ca din tomana sa avem in BJBihor imprumut informatizat. Filialele sunt pregatite.