Bătălia din Marea Filipinelor (I)

Bătălia din Marea Filipinelor (19 – 20 iunie 1944) a fost o bătălie navală decisivă din cel de-al doilea război mondial ce a eliminat definitiv capacitatea Marinei Militare Japoneze de a mai duce acţiuni de mare anvergură cu ajutorul portavioanelor. Ea s-a desfăşurat în timpul invaziei amfibii lansate de americani pentru eliberarea insulelor Mariane, ce fuseseră ocupate de japonezi în decembrie 1941. Aceasta a fost ultima din cinci bătălii majore „portavion-contra-portavion” purtate între forţele navale americane şi japoneze în timpul celui de-al doilea război mondial şi a implicat în luptă Flota a 5-a americană ce s-a confruntat timp de două zile cu Flota Mobilă Japoneză ce mai avea în ajutor şi avioane de vânătoare cu baza la sol lansate de pe bazele japoneze din insulele Mariane. Bătălia a fost ulterior poreclită de americani „Marea vânătoare de curcani din Mariane” pentru a ilustra disproporţia masivă dintre pierderile suferite de americani şi japonezi în timpul luptei. Astfel, după luptă japonezilor „le lipseau” trei portavioane mari, două petroliere, între 550 şi 645 de avioane (cu sute de piloţi cu tot, pentru că unele avioane aveau un echipaj de doi oameni la bord), fiindu-le avariate în plus şi alte 8 nave (cuirasate şi distrugătoare), în timp ce americanii n-au pierdut nici măcar o navă (doar cuirasatul  South Dakota fusese avariat, dar a scăpat din bătălie), dar au pierdut 123 de avioane, din care 80 pentru că au fost lansate seara târziu şi la reîntoarcere piloţii efectiv au intrat în apă cu ele pentru că nu vedeau puntea portavionului (pe atunci puntea de aterizare nu avea lumini de noapte, cum au portavioanele nucleare americane de azi). Dar, şi din aceste avioane pierdute de americani 80% din piloţi au fost salvaţi de navele americane de escortă (distrugătoare şi crucişătoare). Din cauza acestor pierderi suferite de ambele flote, bătălia e considerată de istorici ca fiind cea mai mare bătălie purtată vreodată între două forţe navale ce dispun de portavioane. Din punct de vedere al forţelor angajate în luptă americanii au folosit în bătălie un total de 129 de nave de luptă, iar japonezii 90.

Context istoric

După moartea comandantului Flotei Militare Japoneze, amiralul Isoroku Yamamoto, la conducerea acesteia a fost numit, chiar a doua zi, pe 19 aprilie 1943, amiralul Mineichi Koga. Acesta a conceput un plan pentru a respinge forţele navale americane, ce se apropiau tot mai mult, prin strategia „saltului peste insule” de arhipelagul japonez. Prin acest plan japonezii vroiau să-i atragă pe americani într-o bătălie decisivă, care să le provoace pierderi atât de mari în oameni şi material de luptă, încât aceştia să fie nevoiţi să ceară începerea negocierilor de pace, iar japonezii să păstreze toate insulele cucerite până atunci. Planul era ca această bătălie să se poarte cândva la începutul anului 1944, dar americanii le-au dejucat acest plan pentru că ei nu se comportau aşa cum se aştepta Marele Stat Major al Armatei Imperiale, şi atacau tot alte insule decât se aşteptau japonezii, în plus Grupul Operativ de Portavioane Rapide condus de amiralul Marc Mitscher nu sprijinea aceste debarcări amfibii, ci apărea tot în alte părţi decât se aşteptau niponii. Japonezii plănuiau ca, în momentul când forţele americane vor declanşa o invazie amfibie de anvergură asupra unui arhipelag mai mare (cum ar fi Filipine sau Mariane), flota japoneză să atace portavioanele americane ce ar fi sprijinit acea invazie, să le distrugă, să blocheze transporturile americane spre acele insule şi să respingă apoi în mare soldaţii proaspăt debarcaţi. Pentru a putea respinge forţele americane, conştienţi de faptul că nu au destule portavioane, japonezii au construit multe baze aeriene mai ales în insulele Filipine şi Mariane. Dar, chiar înainte de a duce la bun sfârşit planul acesta de apărare, japonezii au pierdut din nou comandantul Flotei Mobile Combinate, în martie 1944, din cauza unui taifun care a doborât avionul cu care se deplasa amiralul între bazele terestre din insulele Mariane.

Amiralul Isoroku Yamamoto

Amiralul Mineichi Koga

Sub conducerea noului comandant al Flotei Combinate, amiralul Soemu Toyoda, s-a finalizat şi adoptat la începutul lunii iunie 1944 planul pentru atragerea forţelor americane în capcană, numit „Planul A-Go” sau „Operaţiunea A-Go”.

Amiralul Soemu Toyoda

Preliminariile bătăliei

Pe 12 iunie 1944, portavioanele americane au lansat o serie de atacuri aeriene asupra insulelor Mariane, fapt ce l-a convins pe amiralul Toyoda că americanii se pregătesc de invazie. Niponii au fost luaţi prin suprindere de aceste atacuri, pentru că ei credeau că americanii încă nu sunt pregătiţi să invadeze Marianele, ci credeau că vor ataca mai întâi mult mai la sud, în insulele Caroline sau Palau.  De aceea, pe bazele aeriene din Mariane se găseau doar 50 de avioane de vânătoare, total insuficiente pentru o apărare eficientă. Între 13 şi 15 iunie avioanele americane lansate de pe portavioane au început să bombardeze bazele japoneze de pe insulele Mariane, iar cuirasatele bombardau plajele pentru a pregăti invazia terestră a insulei Saipan. Pe 15 iunie primele unităţi de puşcaşi marini americani au debarcat pe această insulă, marcând astfel începutul invaziei Marianelor.

Dându-şi seama că prin ocuparea Marianelor, americanii vor putea să bombardeze direct arhipelagul japonez, cu ajutorul superfortăreţelor zburătoare B-29, japonezii s-au hotărât pentru declanşarea bătăliei decisive mult-plănuite. Amiralul Toyoda a ordonat în aceeaşi zi ca Flota Mobilă Combinată să plece din bazele din Filipine, unde era momentan cantonată şi să se îndrepte cu viteză maximă spre flota americană de lângă Mariane pentru a o ataca şi distruge. Comanda operaţională a acestei armade a fost încredinţată viceamiralului Jisaburo Ozawa, flota fiind compusă din următoarele nave de luptă: trei portavioane mari (Taiho, Shokaku şi Zuikaku), două portavioane medii ce fuseseră înainte de război nave de croazieră (Junyo şi Hiyo), patru portavioane uşoare (Ryuho, Chitose, Chiyoda şi Zuiho), cinci cuirasate (Musashi, Yamato, Kongo, Haruna şi Nagato), treisprezece crucişătoare grele, şase crucişătoare uşoare, douăzecişişapte de distrugătoare, şase petroliere şi douăzecişipatru de submarine. Cea mai mare parte a acestor nave s-a reunit pe 16 iunie în vestul Mării Filipinelor şi au reuşit să-şi încarce combustibilul necesar bătăliei până a doua zi. Viceamiralul Ozawa şi-a stabilit cartierul general pe noul portavion Taiho, în parte şi pentru că-l considera mai sigur, acest portavion japonez fiind primul ce fusese dotat cu o punte superioară blindată de pe care erau lansate avioanele de vânătoare şi bombardament.

Bombardierul Boeing B-29

Viceamiralul Jisaburo Ozawa

Dar, în momentul când această flotă se reunise pe 17 iunie, japonezii nu ştiau că deja din 15 iunie două submarine americane ce stăteau la pândă în apropiere de insulele Filipine observaseră mişcările navelor japoneze ce ieşeau unele din strâmtoarea San Bernardino, iar altă parte fuseseră reperate la 320 de kilometri est de insula Mindanao. Submarinele americane aveau ordin să nu tragă, ci doar să raporteze comandamentului marinei din Hawaii, poziţia flotei japoneze în momentul când aceasta va părăsi insulele Filipine. De aceea, după ce s-a făcut noapte submarinul Flying Fish (Peştele zburător), s-a ridicat la suprafaţă şi a trimis raportul prin radio către sediul flotei din Pacific, sediu situat pe insula Oahu din Hawaii. Amiralul Raymond Spruance, comandantul Flotei a 5-a Americane ce ajuta la debarcarea din Mariane, şi-a dat seama rapid că a venit poate momentul unei bătălii în care americanii ar putea scufunda cele mai bune portavioane ale japonezilor. După ce s-a consultat cu amiralul Chester W. Nimitz (comandantul general al forţelor navale americane din Pacific), Spruance a ordonat Grupului Operativ 58 (care momentan trimisese două din grupurile sale de portavioane la nord de Mariane) să se regrupeze şi să se deplaseze la vest de insula Saipan în Marea Filipinelor. 

Amiralul Chester W. Nimitz

Amiralul Raymond Spruance

Grupul Operativ 58 era comandat de viceamiralul Marc Mitscher, ce-şi stabilise cartierul general pe portavionul mare Lexington, iar amiralul Spruance, ce era comandantul Flotei a 5-a Americane, şi-a stabilit sediul de comandă pentru această bătălie pe crucişătorul greu Indianapolis. Indianopolis făcea parte în acel moment din cercul defensiv exterior al Grupului Operativ 58.3. O forţă separată, comandată de amiralul Jesse B. Oldendorf, compusă din opt cuirasate mai vechi şi câteva portavioane uşoare a primit ordinul să rămână în apropierea insulei Saipan, pentru a proteja flota de invazie şi a oferi sprijin aerian trupelor americane care luptau pe insulă.

Viceamiralul Marc Mitscher

Amiralul Jesse B. Oldendorf

Grupul Operativ 58 era format la rândul lui din cinci grupuri operative puternice. În avangarda portavioanelor era amplasat Grupul Operativ 58.7 condus de viceamiralul Willis Lee ce asigura apărarea antiaeriană a portavioanelor din această flotă, grupul fiind format din cuirasatele rapide Washington (nava-amiral a acestui grup), North Carolina, Iowa, Indiana, New Jersey, South Dakota, Alabama şi crucişătoarele grele Baltimore, Boston ,Canberra, Indianopolis, Wichita, Minneapolis, New Orleans, San Francisco. La nord de acest grup se afla cel mai slab grup de portavioane din această flotă, Grupul Operativ 58.4, condus de contraamiralul William K. Harrill, în componenţa căruia se afla un portavion mare numit Essex şi două portavioane uşoare: Langley şi Cowpens. Mai la est de acest prim grup de portavioane, pe un aliniament de la nord la sud se deplasau celelalte trei grupuri de portavioane, fiecare din ele având în componenţă două portavioane mari (aşa-zisele „portavioane de flotă”) şi două portavioane uşoare. La nord era situat Grupul Operativ 58.1 condus de contraamiralul Joseph Clark format din portavioanele mari Hornet, Yorktown şi portavioanele uşoare Belleau Wood, Bataan. La mijlocul acestui grup naviga Grupul Operativ 58.2 condus de contraamiralul Alfred E. Montgomery (portavioane mari Bunker Hill şi Wasp, uşoare Cabot şi Monterey), iar la extremitatea sudică era situat Grupul Operativ 58.3 aflat sub comanda contraamiralului John W. Reeves (portavioane mari Enterprise şi Lexington, uşoare San Jacinto şi Princeton). În plus, pentru apărare antiaeriană şi antisubmarin, portavioanele americane erau escortate de 13 crucişătoare uşoare, 58 de distrugătoare şi 28 de submarine (cum se va vedea mai departe în articol, acestea au avut şi ele un rol foarte important în bătălie).

Viceamiralul Willis Lee

Contraamiralul William K. Harrill

Contraamiralul Joseph Clark

Contraamiralul Alfred E. Montgomery

Cu puţin timp înainte de miezul nopţii de 18/19 iunie 1944 amiralul Nimitz l-a informat pe Spruance că un semnal radio al unei nave japoneze a fost interceptat de radiolocatorii americani, şi, că potrivit acestui semnal flota japoneză ar fi undeva la 560 de kilometri vest-sudvest de Grupul Operativ 58. Aflând şi el de semnalul radio, Mitscher, comandantul Grupului Operativ 58, i-a cerut permisiunea şefului său direct Spruance (comandantul Flotei a 5-a Americane) să se deplaseze rapid, cât mai spre vest, în timpul nopţii, pentru a se apropia cât mai mult de flota japoneză, pentru a o putea ataca de la mică distanţă. Spruance nu i-a răspuns pe loc, ci doar după o oră, refuzându-i cererea. Spruance era prudent, şi pentru că Nimitz îi spusese că prioritară e invazia asupra insulelor Mariane şi sprijinul acordat acestei invazii amfibii, şi nu „fuga după japonezi verzi pe pereţi”.  Astfel, Grupul Operativ 58 şi-a continuat traseul spre vest cu o viteză normală, dar pentru a nu fi totuşi surprinşi de un atac aerian japonez, Mitscher a ordonat la ivirea zorilor, pe 19 iunie 1944, lansarea mai multor patrule aeriene de recunoaştere (pentru a depista mai repede flota japoneză), plus patrule de avioane de vânătoare care să patruleze în jurul portavioanelor şi patrule antisubmarin ce fuseseră dotate cu bombe speciale antisubmarin. În plus, şi dacă ar fi trecut de aceste avioane, aeronavele japoneze ar fi fost rapid depistate şi doborâte de navele de escortă ale grupului (cuirasate, crucişătoare, distrugătoare şi submarine).

Dar, pentru că m-am lungit destul azi cu povestirea acestei bătălii, voi reveni mâine sau poimâine cu restul articolului.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.