29 septembrie 2018

Lecturi de weekend 102


Două cărți protejate și inspirate de Arhanghelul Mihail, el însuși personaj.
Aura mistică a celor doua cărți aparținând a două epoci diferite e evidentă căutată , sau mai bine zis găsită de autori în contextele pe care le-au descris .

Promisiunea Ingerului
 Autor carte: Frederic Lenoir si Violette Cabesos
Editura: Rao
Anul: 2007



"Vocea cărţilor este uneori asurzitoare, dar eu am iubit întotdeauna sunetele care-mi invadau mintea, ele reprezintă plângerea oamenilor dincolo de timp...""Este mai uşor să te refugiezi într-un trecut mort şi familiar decât să-ţi asumi riscul unui viitor necunoscut şi viu."


 Îmbinarea trecutului cu prezentul, dedublarea acţiunii propriu-zise între "atunci" şi "acum", dar şi oscilarea între credinţe străvechi şi creştinism, fac parte din farmecul incontestabil al romanului.
Abundenţa de personaje nu va deruta deloc cititorul, ci va oferi şi mai multă "substanţă" cărţii, iar goana eroinei spre a descifra misterul medieval al Mont-Saint-Michel te va purta într-o aventură de excepţie. Te vei "consuma" alături de Johanna în efortul de a înţelege enigmele arheologice în faţa cărora se află şi vei beneficia de informaţii extrem de interesante din acest domeniu incitant şi numai pentru "privilegiaţi". Deşi nu atât de "zbuciumată" ca "suratele" americane, "Promisiunea Îngerului" este o carte bine scrisă, suficient de dinamică, bogată în detalii, care te va îmbogăţi atât sufleteşte cât şi cultural.
Şi dacă şi tu crezi, precum Johanna, că "Numai răscolind pământul vei putea să te înalţi la cer.", vei participa febril la căutările ei, înţelegând amar, în cele din urmă, că, indiferent de ţelul urmărit, fiecare dintre noi are nevoie şi de o privire de ansamblu:
 "Mi-am concentrat toată atenţia asupra pământului şi am uitat cerul, când de fapt izbăvirea e acolo!"




Locuri de pelerinaj la care se face referire în text
Statuia Sfântului Arhanghel Mihail la Mont Saint-Michel
Gargano , cunoscut sub numele de Monte Sant’Angelo, Italia
Mont Saint-Michel, în Franța
__________________________________

Cartea de la San Michele  de Axel Munthe
Este o extraordinara autobiografie romantata, care transforma prin magia povestirii, experienta si credintele autorului in veritabile lectii de viata. Utopie, imaginatie, speranta... Lucrarea este o exceptionala tesatura in care actualitatea si amintirea se intrepatrund cu teoriile si ideile nonconformiste ale lui Axel Munthe. Mai presus de toate, insa, Cartea de la San Michele vorbeste despre menirea medicului, despre dragostea de oameni, despre devotament si daruire.

Villa San Michele este o vilă situată în orășelul Anacapri din insula Capri (Italia), care a fost construită în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea de către medicul și filantropul suedez Axel Munthe. El era un medic monden care îi trata atât pe bolnavii din înalta societate, cât și pe cei săraci.
Vila și-a luat numele de la o capelă mică, care a fost construită în Evul Mediu la partea de sus a Treptelor Feniciene pe teritoriul orășelului Anacapri.Grădinile vilei oferă priveliști panoramice asupra orașului Capri și a portului Marina Grande, a Peninsulei Sorrentine și a Muntelui Vezuviu. Vila și parcul său se află pe o terasă situată la partea de sus a Treptelor Feniciene, între Anacapri și Capri, la o altitudine de 327 de metri deasupra nivelului mării.
Grădinile de la San Michele sunt decorate cu numeroase relicve și opere de artă datând din Egiptul Antic, precum și din alte perioade ale antichității clasice. Ele fac parte acum din Grandi Giardini Italiani.






Fragment din carte:




"Vara, Parisul este un loc foarte placut pentru cei care apartin Parisului care se distreaza, dar, daca se intampla sa apartii Parisului care munceste, aceasta devine o alta problema. Mai ales daca trebuie sa te confrunti cu o epidemie de febra tifoida, la Villette, printre sutele de muncitoare din Scandinavia, si cu o epidernie de difterie in cartierul Montparnasse, printre prietenii tai italieni si nenumaratii lor copii. Fireste ca nu lipseau copiii celor din Scandinavia nici in Villette, si putinele familii care nu aveau nici unul pareau sa fi ales acest foarte scurt rastimp ca sa ii aduca pe lume, cel mai adesea fara nici un ajutor — daca nu o luarn in calcul pe sage-femme — in afara de mine insumi. Cei mai multi dintre copiii, prea mici ca sa se molipseasca de febra tifoida, faceau scarlatina, iar restul, tuse magareasca. Bineinteles ca nu aveau nici un ban ca sa plateasca un doctor francez, asa ca trimiteau dupa mine sa ii ingrijesc cat de bine puteam. Nu era deloc de glumit, existau peste treizeci de cazuri de febra tifoida printre muncitoarele scandinave numai in Villette. insa, indiferent de situatie, reuseam sa ma duc la biserica suedeza din bulevard Ornano in fiecare duminica, pentru a-i face pe plac prietenului meu, preotul suedez, care spunea ca acesta ar fi un exemplu bun pentru ceilalti. Numarul enoriasilor se redusese la jumatate fata de cel obisnuit, cealalta jumatate se afla fie la pat, fie ingrijind pe cineva aflat la pat. Preotul statea in picioare de dimineata pana noaptea, asistand si ajutand bolnavul si saracul, un om atat de bun la suflet cum nu cunoscusem niciodata, si el sarac lipit pamantului. Singura recompensa pe care a obtinut-o din toata aceasta truda fu aceea ca aduse molima in propria-i casa. Cei doi copii mai mari dintre cei opt pe care ii avea se molipsira de febra tifoida, cinci de scarlatina, iar ultimul nascut inghiti o moneda de doi franci si fu cat pe-aci sa moara de ocluzie intestinala. Apoi consulul suedez, un omulet foarte pasnic si linistit, innebuni brusc si de fapt aproape ca ma ucise. Dar povestea lui va voi spune-o cu alt prilej.

Mai departe, in cartierul Montparnasse, era o treaba cu mult mai serioasa, desi din multe puncte de vedere mie mi se parea una mai usoara. Mi-e rusine sa spun ca ma simteam mult mai bine in mijlocul acelor italieni saraci decat cu proprii mei compatrioti, cu care adesea era greu sa te descurci, mohorati, nemultumiti si mai degraba pretentiosi si egoisti. Pe cand italienii, care nu isi adusesera cu ei din patria proprie nimic altceva decat cateva lucruri, rabdarea, veselia si incantatoarele lor maniere, erau intotdeauna multumiti si recunoscatori si de un extraordinar folos unul celuilalt. Cand in familia lui Salvatore izbucni difteria, Arcangelo Fusco, maturatorul de strada, isi inceta imediat lucrul si deveni cea mai devotata infirmiera pentru toti. Cele trei fetite se rnolipsisera de difterie, fata cea mai in varsta muri si in ziua urmatoare istovita mama se imbolnavi de cumplita boala. Doar Petruccio, idiotul cel neajutorat, fu crutat, prin vointa de neinteles a Dumnezeului Atotputernic. „Impasse Rousselle" deveni contagios, acolo intalneai difteria in fiecare casa si nu exista nici o familie fara multi copii mici."

26 septembrie 2018

Submarinul (I)

Submarin nuclear american de clasă Virginia

Submarinul e o navă capabilă să navigheze atât la suprafaţa apei, cât şi sub apă, la adâncimi diferite, devenind astfel aproape imposibil de depistat de navele inamice. Totuşi, submarinele moderne pot depista un submarin inamic cu ajutorul sonarului din dotare, dar, doar când submarinul inamic are motorul pornit şi elicea ce-l propulsează face zgomot sub apă. Când un submarin „stă” pe loc şi nu e propulsat momentan de elicea din dotare, şi bineînţeles nici marinarii din el nu fac zgomote prea mari, această navă aflată în dotarea multor marine militare e imposibil de detectat, nici măcar sateliţii de pe orbita Terrei nu-l pot detecta din cauza temperaturii mai mici a apei din jurul lui (asta pentru că apa oceanelor lumii e în general mai rece decât aerul de deasupra lor, iar în Oceanul Arctic mai e şi banchiza de gheaţă ce se topeşte mai rar, vara). Submarinul e diferit de submersibil, prin faptul că cel din urmă nu poate opera decât o perioadă limitată de timp în imersiune (adică sub apă), pe când un submarin modern, cu propulsie nucleară, poate sta sub apă şi 6 luni, datorită sistemului de producere a oxigenului direct din apa mării. Durata staţionării unui submarin modern sub apă e limitată doar de factorul uman, adică de faptul că mai mult de 6 luni nu pot sta sub apă aceste vase militare pentru că nu mai au mâncare marinarii din echipaj.
Majoritatea submarinelor din flotele militare ale lumii au forma unui cilindru alungit ce se termină la ambele capete într-o formă hemisferică sau conică, iar deasupra, de obicei la mijlocul navei, se află o structură verticală ce adăposteşte senzorii şi mijloacele de comunicare, plus periscopul (periscopul e dispozitivul optic format din mai multe oglinzi şi lentile optice cu ajutorul căruia căpitanul sau ofiţerul secund al navei poate observa navele de deasupra apei până la linia orizontului). În afara submarinelor militare, mai există, ce-i drept mai puţine, submarine civile de dimensiuni mult mai mici, ce sunt folosite la cercetări ştiinţifice oceanografice, salvare şi repararea cablurilor subacvatice transoceanice (prin aceste cabluri subacvatice funcţionează şi cea mai mare parte a reţelei de internet ce leagă continentele planetei). În schimb, submarinele militare, au o mare varietate de utilizări şi anume, protejează portavioanele din propria flotă, atacă navele inamice de suprafaţă (civile şi militare, de exemplu submarinele germane din al doilea război mondial au scufundat milioane de tone de nave comerciale aliate în Bătălia Atlanticului), atacă submarinele inamice, participă la blocada navală impusă unei terţe ţări, pot lansa rachete nucleare asupra inamicului, realizează activităţi de recunoaştere şi spionaj, bombardează ţinte de pe uscat cu ajutorul rachetelor de croazieră şi de asemenea infiltrează echipe de comando pe teritoriul inamic (aşa-zisele echipe „seal” sau „berete” verzi, negre sau roşii, după cum le numesc cei din armata respectivei ţări).
Apariţia submarinului şi primele modele
Primele submarine, propulsate doar de forţa omului au apărut deja în secolul al XVI-lea, un raport din Opusculum Taisnieri, publicat în 1562, povesteşte cum doi inventatori greci s-au scufundat şi au revenit la suprafaţa apei, pe râul Tagus din apropierea oraşului Toledo, în prezenţa împăratului Carol Quintul. Cei doi greci s-au scufundat şi au revenit la suprafaţă de mai multe ori, fără să se ude şi cu torţele din mâini aprinse.
Împăratul romano-german Carol Quintul
În 1578, matematicianul englez William Bourne (n-are nici o legătură cu personajul din cărţile de spionaj scrise de Ludlum) a consemnat într-o carte de-a sa, un prim plan de construire a unui vehicul submersibil.
Primul submersibil despre care există informaţii sigure, a fost proiectat şi construit de inventatorul olandez Cornelis Drebbel, în 1620, inventator ce era în serviciul regelui englez Iacob I Stuart. Şi acest submarin, primitiv, era propulsat de forţa braţelor marinarilor de la bord (12 vâslaşi), ce acţionau vâslele de pe ambele părţi ale navei.
În secolul următor, adică al XVIII-lea, mai mult de 12 patente de noi submarine au fost înregistrate de oficiul de invenţii din Marea Britanie. În 1747, inventatorul Nathaniel Symons, a proiectat şi construit primul submarin ce folosea pentru scufundare clasicele compartimente de balast, acestea fiind fabricate din piele de animal. Pentru a se scufunda, adică a intra în imersiune, compartimentele, numite şi tancuri de balast, erau umplute cu apă, iar pentru a ieşi la suprafaţă erau golite şi astfel, intrând aer în ele, submarinul ieşea la suprafaţă. Acesta e principiul de bază al imersiunii submarinelor, folosit şi la submarinele moderne.
Cornelis Drebbel
Submarinul lui Drebbel












Primul submarin militar a fost Ţestoasa, proiectat şi construit se pare, de inventatorul american David Bushnell, în 1775. Acesta era un submarin destul de mic (avea formă de ghindă), în care încăpea doar o persoană, ce propulsa submarinul cu forţa picioarelor, iar pentru prima oară în istorie folosea elice pentru a se deplasa sub apă. Bushnell, a încercat să scufunde o navă a marinei engleze (misiunea aceasta s-a desfăşurat în cadrul operaţiunilor militare din timpul Războiului pentru Independenţă din America) din portul New York, dar expozibilul ataşat de el pe carena navei britanice, inamice, n-a explodat.
Ţestoasa lui Bushnell
Construcţia şi experimentele cu privire la submarine au continuat şi-n secolul XIX, chiar la începutul secolului atât francezii cât şi englezii au construit diferite submarine pentru flota lor militară, dar acestea n-au reuşit să atace şi să scufunde nici o navă inamică. Primul submarin militar, ce a reuşit pentru prima oară să scufunde o navă de suprafaţă inamică a fost submarinul confederat H. L. Henley, care în 1864 a scufundat nava de linie unionistă USS Housatonic ce participa la blocada navală a statelor confederate sudiste. Dar, ca o mică ironie a acestui succes, submarinul confederat s-a scufundat şi el, pentru că fusese prea aproape de nava inamică în momentul detonării torpilei, care a declanşat detonarea altei torpile de la bordul submarinului.
Submarinul confederat H. L. Henley
Nava de linie USS Housatonic










După terminarea războiului de secesiune american, un alt inventator, de origine germană, ce era deja cetăţean american, a construit un alt submarin propulsat tot de forţa umană, care însă a reuşit să se scufunde, să navigheze şi să revină la suprafaţă având un echipaj de peste 10 marinari. Submarinul, numit chiar Sub Marine Explorer, a fost proiectat şi construit de inginerul german Julius H. Kroehl în 1866. Acest submarin folosea deja majoritatea componentelor ce se regăsesc şi-n submarinele actuale.
Epava submarinului Sub Marine Explorer
Propulsia mecanică
Primul submarin ce nu se baza pe forţa omului, pentru propulsie, a fost cel construit de francezi, numit Plongeur, lansat în 1863, el folosea pentru deplasare un motor activat de aer comprimat cu o presiune de 180 psi. Primul submarin cu motor cu combustibil pe bază de hidrocarburi, a fost Ictineo II, proiectat de inginerul catalan Narcis Monturiol, şi a fost lansat, cu succes la apă, în anul 1864, în portul Barcelona.
Submarinul francez Plongeur
Submarinul Ictineo II










Doi ani mai târziu, în 1866, submarinul a devenit o potenţială armă viabilă a marinelor militare, odată cu inventarea torpilei Whitehead, de către inginerul britanic Robert Whitehead. Aceasta a fost prima torpilă autopropulsată, ce putea să se deplaseze singură pe sub apă sau la suprafaţa ei până la nava inamică ce trebuia scufundată.
Torpila Whitehead

Câţiva ani mai târziu, în urma colaborării dintre inventatorul englez George Garrett şi industriaşul suedez Thorsten Nordenfelt, a fost construit primul submarin militar propriu-zis, ce avea un motor cu aburi şi era dotat cu un tub lanstorpilă. Submarinul, numit Nordenfelt I, avea o lungime de 19,5 metri, un deplasament de 56 de tone şi o autonomie de deplasare de 240 de kilometri, el a fost lansat la apă în 1885.
O altă îmbunătăţire adusă submarinelor a fost posibilă datorită dezvoltării tehnologiei bateriilor electrice (începând din 1880), ce puteau fi astfel folosite pentru propulsarea submarinului sub apă. Primele nave ce foloseau propulsia cu ajutorul bateriilor electrice au fost realizate de Isaac Peral y Caballero în Spania, Dupuy de Lome şi Gustave Zede în Franţa şi James Franklin Waddington în Anglia. Tuburile lanstorpilă şi alte sisteme folosite de submarinul lui Peral au devenit standardul folosit ulterior în construirea tuturor submarinelor forţelor navale ale lumii.
Submarinul lui Isaac Peral y Caballero

Secolul XX
Submarinele au intrat în serviciul operaţional al forţelor navale doar după anul 1900, pentru că doar din acel an marile puteri au început să conştientizeze forţa noii arme apărute, în plus toate puterile imperiale ale vremii au construit submarine ce se bazau pe propulsia diesel-electrică şi au fost dotate şi cu ultima invenţie din domeniu, periscopul. Primul submarin militar adevărat a fost construit de inventatorul irlandez John Philip Holland, şi a fost cumpărat de Marina Americană în 11 aprilie 1900, devenind astfel primul submarin intrat în serviciul operaţional al vreunei marine militare din lume, botezat bineînţeles USS Holland (am explicat într-un articol mai vechi de ce navelor militare americane li se pune în faţa numelui prescurtarea USS).
Macheta submarinului USS Holland

În acelaşi an, Marina Franceză a cumpărat şi ea primul submarin operaţional numit Narval, acesta avea 200 de tone şi o carenă dublă, putându-se deplasa pe sub apă maximum 161 de kilometri, după care bateriile i se descărcau complet. În 1904, francezii au lansat un nou tip de submarin, Aigrette, ce fusese îmbunătăţit prin schimbarea motorului ce ajuta la deplasarea pe apă, motorul pe bază de benzină fiind înlocuit cu mai eficientul motor diesel (ce foloseşte ca şi combustibil motorina, ce nu e aşa inflamabilă ca benzina). Până în 1914, francezii au construit 76 de submarine de acest tip.
Submarinul francez Narval
Marina Regală, a comandat şi ea construirea a cinci submarine de tip Holland, ce au fost realizate de firma Vickers (în şantierele din portul Barrow-in-Furness din Anglia), între anii 1901 – 1903. Primele trei au fost construite după designul original american, dar la ultimele două englezii au înlocuit motorul cu unul mai puternic, de 180 de cp. Ulterior, şi ruşii au cumpărat câteva submarine de acest tip, ce au fost folosite pentru prima oară în luptă, în timpul Războiului ruso-japonez din 1904-1905.  Prima confruntare navală dintre un submarin şi o altă navă militară s-a produs în data de 29 aprilie 1905, când submarinul rus Som a fost atacat de mai multe torpiloare japoneze, dar Som a reuşit să se retragă neatins de nici o torpilă japoneză.
Submarin rus de clasă Som

Primul război mondial
Submarinele militare şi-au dovedit pentru prima oară importanţa în prima conflagraţie mondială. Germania avea la începutul războiului 20 de submarine apte de luptă (submarine din clasa U-19), iar Marea Britanie 74. Diferenţa era dată de faptul că, deşi construite mai târziu, submarinele germane erau mult mai bune ca cele britanice, depăşindu-le atât la viteză, cât şi ca autonomie (peste 3000 de kilometri), submarinele germane putând practic înconjura insula britanică în misiunile lor. În plus, submarinele britanice erau de mai multe tipuri, doar o pătrime din ele putându-se compara ca şi calitate cu cele germane. U-boat-urile germane (aceasta e denumirea consacrată a submarinelor germane din cele două războaie mondiale) operau mai mult la suprafaţă, dar şi aşa au reuşit să scufunde peste 5000 de nave comerciale ale Antantei în primul război mondial.
U-boat-uri de clasă U-19 ancorate în portul Kiel

Pentru a-i ajunge din urmă pe germani, britanicii au lansat o nouă clasă de submarine, clasa K, dar acestea s-au dovedit a fi prea mari ca dimensiuni, de multe ori ciocnindu-se între ele pe mare sau în port, de aceea după război au fost rapid casate (din cele 18 submarine construite din această clasă, 6 au fost pierdute în urma unor accidente şi nici unul în luptă, pe mare).  
Submarin britanic de clasă K

Dar, pentru că m-am întins destul de mult cu povestea submarinului, voi reveni în altă zi cu a doua parte a articolului. 
La scrierea acestei prime părţi din articol, m-am inspirat din următoarele surse de internet:
Prof., bibliotecar Florin Miheş.


20 septembrie 2018

FLEX- Future Leaders Exchange Program




Programul FLEX a fost creat de Congresul Statelor Unite în 1992 și este implementat în România din 2015. FLEX este un program al Biroului Educațional și Cultural al Departamentului de Stat SUA, implementat de către American Councils for International Education.
În cei 25 de ani de existență, programul a oferit burse pentru peste 24.000 de liceeni din Europa și Asia Centrală. Programul presupune un an de schimb de experiență pentru tinerii liceeni, în Statele Unite ale Americii și este GRATUIT.

Fiecare bursier va locui timp de aproximativ 10 luni ca membru al unei familii americane și va studia într-un liceu american. Familiile gazdă sunt selectate de către program, bursierii neputând interveni asupra acestei selecții, neputând alege familia gazdă sau comunitatea în care vor locui.

Competiția pentru bursele FLEX este bazată pe criterii meritorii și deschisă fără niciun cost elevilor români de clasele IX-XI la momentul înscrierii, născuți între 15 Iulie 2001- 15 Iulie 2004, ce îndeplinesc condițiile de eligibilitate aferente fiecărui an de selecție. Programul este dedicat și elevilor cu dizabilități de clasele VIII- XI, indiferent de data nașterii.
Candidații interesați de program și care îndeplinesc condițiile  de selecție sunt invitați să completeze o aplicație online preliminară, în perioada 1 septembrie- 16 octombrie 2018. Selecția liceenilor se face integral de către o comisie de selecție din SUA, formată din profesioniști din varii domenii.
Programul FLEX este un program recunoscut de Ministerul Educației. Anul de liceu urmat în SUA poate fi recunoscut la întoarcerea în România, DACĂ se prezintă toate documentele solicitate de către CNRED și se respectă procedurile aferente.

De unde pot afla mai multe informații?
Telefon: 0769 696 698 & 0748 612 570  
http://www.idahoyouthsoccer.org/UserFiles/image/facebook%20icon%5d.jpg Facebook: facebook.com/FLEX-Romania
Ne puteți vizita la sediul din București, Sector 1, Strada Gina Patrichi Nr.1, Etajul 1.
Program: Luni- Vineri 09:00-17:00

Sezatoare 19.09.2018











„România mea: La trecutu-ți mare, care viitor?”.




După ce la ediţiile anterioare ale evenimentului ne-am bucurat de prezenţa unor vorbitori de excepţie, anul acesta evenimentul revine cu alte 11 momente speciale, emoționante și autentice, povestite în 11 minute fiecare, tema din acest an fiind„România mea: La trecutu-ți mare, care viitor?”.

Invitații care vor urca pe scenă sunt:
 Alex DIMA – producător ,,România, te iubesc!”;Narcisa SUCIU – artistă interpretă, compozitoare și textieră;
 George OGĂRARU –fost fotbalist, antrenor, voluntar social;
 Dr. Cătălin CÎRSTOVEANU– medic neonatolog;
Péter ECKSTEIN-KOVÁCS – avocat, fost consilier prezidențial, fost politician
;Petronela ROTAR – autor, om de litere;
 Cornel HOZA – președinte și co-fondator ,,Beard Brothers”;
 Cătălin STRIBLEA – jurnalist; 
Niculina MOICA – fost deținut politic;
Nicolae Tănase - preot Valea Plopului; Sebastian LUPU - actor.




Evenimentul va fi moderat de Mihaela Tatu, care va transforma cele 11 discursuri într-o singură poveste, în care fiecare spectator să se regăsească şi din care fiecare să înveţe să fie mai bun şi mai fericit.





Încasările din vânzarea biletelor vor fi alocate consolidării Fondului Științescu cu ajutorul căruia vom finanța pentru al treilea an consecutiv proiecte educaționale care-i încurajează pe cei pasionați să le arate copiilor – prin experiment, activități practice și joc – acea latură a disiplinelor științifice care cu greu poate fi descrisă în manuale.




Pentru rezervarea biletelor accesează link-ul de aici.

Pentru plata online a biletului dă click aici.






11EVEN EXPERIENCES 


Vezi care a fost atmosfera la ediția trecută.

INFORMAȚII

Informațiile pentru publicul larg sunt disponibile pe site-ul Fundației Comunitare Oradea și pe pagina de facebook.
 Fundatia Comunitara Oradea

lectura la CSEI




13 septembrie 2018

Carti despre carti 5

Cartile care ne-au facut oameni de Dan C. Mihăilescu
Data apariției: 2010
Editura: Humanitas


De când sunt „Omul care aduce cartea“, am fost întrebat, în repetate rânduri şi în cele mai variate contexte, „care sunt cărţile de căpătâi ale unui om adevărat", ba chiar somat să dau zece, douăzeci de titluri de lecturi formatoare.
Ce-ar fi, mi-am zis, să adunăm zece, douăzeci de personalităţi culturale din România de azi – fiecare fiind, în domeniul său, o energie benefic-iradiantă, de mult recunoscută public – care să-şi mărturisească revelaţiile citirii fermecător-terapeutice?
Îmi îngădui să cred că, în funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii-părinţi (şi mai ales bunici) îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe Ana Blandiana, Lucian Boia, Mircea Cărtărescu, Ştefan Câlţia, Livius Ciocârlie, Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Andrei Pleşu, Victor Rebengiuc, Alex Ştefănescu, Valeriu Stoica, Ion Vianu... (Dan C. MIHĂILESCU)
                                                                   


8 septembrie 2018

Lecturi de weekend 101

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile
prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ — Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari.
Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende(2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și La vengeance du pardon (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.


 Am citit cu drag cărțile de mai jos. Autorul este un maestru al cuvintelor și al ideilor clare simple, transmise fără emfază cu o nemaiîntâlnită  prospețime.
În primele două romane autorul este și personaj.






















În Noaptea de foc, la vârsta de douăzeci și opt de ani, Éric-Emmanuel Schmitt face o călătorie în Sahara împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu despre marele mistic Charles de Foucauld.


În timpul expediției, se rătăcește de grupul de excursioniști și rămâne, pentru o noapte, singur în imensitatea muntelui Hoggar. Noaptea petrecută în deșert îl aduce la o stare în care se conectează cu universul. Acestei conexiuni neașteptate, acelei sări de împăcare, libertate și bucurie salvatoare, intelectualul, filozoful raționalist se hotărăște să ii dea numele de Dumnezeu.

 Întrebarea dacă Dumnezeu există poate primi trei răspunsuri oneste: al credicnciosului care spune ” Nu știu, dar cred că da” a ateului care spune ” Nu știu, dar cred că nu” și al celui indiferent care spune ” Nu știu și nici nu-mi pasă”.
Înșelăciunea începe abia atunci când cineva se laudă  ”Știu”. Fie că spune ”Știu că Dumnezeu există”, fie că spune ”Știu că Dumnezeu nu există” , depășește puterile rațiunii, se abate către fundamentalism , fundamentalismul religios sau ateu, luând calea funestă a fanatismului , cu perspectivele lui ucigătoare. Certitudinile lasă în urmă cadavre.

Omul care vedea dincolo de chipuri lansează o ipoteză referitoare la locul nostru în acestă lume și legăturile cu cei care au trecut dincolo. Cei morți unt în preajma noastră, ne șoptesc la ureche și ne inspiră atunci când preocupările noastre  sunt asemănătoare cu ale lor.
Autorul în acestă ipostază ar fi înconjurat de Diderot, Charles de Foucauld, Colette, Milarepa, Molire, Bach, Schubert, Debussy...

Tot aici, acest om care vedea dincolo de chipuri  are un dialog cu Dumnezeu/ Marele Ochi. Întrebările sunt cele cunoscute iar răspunsurile sunt neașteptate si neconfortabile.


 Cărțile de mai jos sunt  și ele speciale, le-am găsit  recomandate în bibliografia școlară  deși nu sunt   potrivite pentru copii de clasa a cincea sau a șasea .
Sunt cărți care dezbat în același mod special al autorului  iminența morții și moartea.
Copiii de pe copertă sunt personaje care învață adulții lucruri importante. Deci aceste cărți sunt pentru adulți, pentru ai face să devină mai generoși mai blânzi  și neînfricați. Să pui în bibliografia școlară carte doar pentru că are imagini cu copii pe coperta aduce o notă proastă celor care o fac.
Cumva îndemnul este- citiți voi copii, înțelegeți, apoi  ajutați-mă și pe mine adultul să fac față vieții și morții.



















5 septembrie 2018

Alexandru Vlahuta






























Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău. Editează revista Vieața (18931896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc. Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor. În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.


Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”.


sursa wikipedia 

Sezatoare in martie

 

Wikipedia

Rezultatele căutării