Interviuri cu campioni

 

Bilan (Malearciuc) Maria

   

BB: De unde a răsărit pe acest pământ Maria Bilan? 

MB: «Mă numesc Bilan Maria, cu numele tatălui Malearciuc.  M-am născut în 31 decembrie 1966, sub zodia Capricornului, în satul Crăciuneşti din Judeţul Maramureş, într-o familie de ţărani ortodocşi şi sunt  cel de-al treilea copil din cei cinci; mai am  două surori şi doi fraţi. M-am născut, din părinții Malearciuc Vasile și Vasilena (născută Cvasciuc), în localitatea Sighetul Marmației, județul Maramureș, la cumpăna dintre anii 1966 și 1967, înainte de prânz și am trăit în această familie în locuința care se afla chiar în mijlocul satului, lângă biserică, pe locul numit „Horbec”. Era o căsuţă mică din lemn cu prispă, în care înaintea celui de-al II-lea Război Mondial au locuit nişte evrei comercianţi, iar una dintre camere mai păstra izul de magazin sătesc care funcționa aici înaintea deportării evreilor și o perioadă după, cu un vechi cântar, obiecte de măsurat, rafturi etc, unde noi copiii deseori ne jucam „de-a magazinul” în spațiul destinat bout-lui (bout = magazin, băcănie). Casa veche a fost demolată în anul 1976 și a fost reconstruită o nouă locuință, nu foarte mare».

BB: De ce te regăsim cu prenumele Odette. Ce poveste stă în spatele acestui prenume neobișnuit?

MB: La naștere mi s-a pus prenumele Maria. Deoarece m-am născut la 7 luni, după naștere am fost mai firavă și bolnăvicioasa, iar părinții mi-au schimbat prenumele în Odotya. Aceștia au procedat conform unor credințe vechi care cereau ca, atunci când un copilaş era foarte bolnav, iar cei din jur se temeau că ar putea muri, să-i fie schimbat prenumele, în ideea că astfel boala nu-l va mai găsi ori nu-l va mai recunoaşte. Schimbarea prenumelui meu s-a făcut printr-un ritual strict, ce implica întâi înstrăinarea mea către una dintre surorile tatălui meu, Odotya Stan, ce nu avea copii. Am fost “vândută prin fereastră” mătușii mele, care a promis și s-a ținut de cuvânt că îmi va lăsa din averea sa. Ulterior am fost recuperată de către părinţi, toţi cei ai casei mă chemau doar cu acest nume, la fel și copiii cu care mă jucam și toți cei din sat, inclusiv la gradiniță, până când am mers la școală și învățătorul mă chema Maria, sau Maricika – în limba ucraineană. Deși eram al treilea copil al familiei Malearciuc, având înaintea mea pe fratele Nicolae și sora Ana, nu știu de ce nu m-au înstrăinat de tot mătușii mele, eu fiind cea mijlocie, după mine s-au mai născut fratele Vasile și sora Vasilena, căreia i se spune Viola.

Un alt prenume Odette, mi l-au dat colegii de liceu, convertindu-l pe Odotya în Odette, deoarece le era mai ușor de pronunțat, iar în prezent ai mei mă cheamă Odotya, prietenii îmi spun Odette, iar colegii de la serviciu îmi spuneau Maria, deoarece la serviciu mai aveam o colegă pe care o chema Odetta, iar în documente am un singur prenume, respectiv Maria.

BB: Cum au fost anii de școală? Ce amintiri ai de atunci ? 

MB: Între anii 1973-1977 am urmat  cursurile şcolii primare avându-l ca învăţător pe domnul Clempuşac Nicolae, iar la limba ucraineană pe doamna Horvath Vaselia. Îmi plăcea să învăț şi îmi  amintesc că eram mereu în competiţie cu fiul primarului. În perioada 1976-1977 a fost demolată casa cea veche în care învăţam la lampă cu petrol şi construită o nouă casă, unde aveam curent electric. Cu toate acestea, mulţi ani după aceea am continuat să învăț la lampă din cauza economiei de curent instituite de Ceauşescu. Între 1977-1981  am parcurs gimnaziul la şcoala din sat şi în primii ani am fost comandant de detaşament, iar în clasa a VIII-a comandant de unitate pe şcoală, obţinând pe tot acest parcurs premiul I.

Îşi aminteşte de aceşti ani cu drag. Deşi avea de învăţat, participa adesea la munca câmpului, iar activitatea de pe câmp se îmbina cu poveţe de bună creştere din partea părinţilor. Imboldul tatălui de a învăţa se regăsea mereu printre vorbele de duh din timpul culesului de fân, punându-i copilei întrebări de genul „Ce este mai uşor de ţinut în mână, furca sau stiloul?”, iar aceasta răspundea „Stiloul!”. Şi atunci urma învăţătura părintească: „Vezi, fata mea, învaţă, ca să ţi stiloul în mână, nu furca!”. Multe alte învăţături asemeni celei de dinainte le primea şi de la mama sa, femeie care şi-a sacrificat tinereţea pentru a-i creşte pe cei 5 copii şi pentru care are o deosebită dragoste.

BB: Care sunt persoanele de referință din viața ta, mentori, profesori care au marcat anii de școală?  Care este cartea de început, care o ții minte ca un reper? 

MB: Începând cu clasa a VII-a, în profesoara mea de limba română, Corsiuc Maria, care mi-a deschis apetitul pentru „cetitul cărţilor”, găsesc un model demn de urmat. Primul roman pe care l-am citit a fost „Pădurea Spânzuraţilor”.

Era iarnă şi s-a făcut ora 22.00. Familia, cu ceilalţi doi fraţi mai mici, s-a culcat în singura cameră încălzită cu lemne de foc, iar fătuca Odotya sau Odette,  mai avea câteva pagini până la finalul romanului. La un moment dat, tatăl îi spune să stingă becul. „Imediat!”, a ripostat copila şi dă-i mai departe cu cititul. Când mai avea 5 pagini de citit până la final, se aude iar vocea tatălui impunătoare. Fata stinge becul şi trece în cămara neîncălzită, doar nu putea să se culce când în roman se petreceau cele mai interesante lucruri. Zguduitul din cauza frigului se îmbină cu trăirile din roman şi copila se apucă să plângă, iar tatăl vine speriat şi întreabă „Ce s-a întâmplat?”. Fata îi răspunde „A murit Apostol Bologa!”.  

BB: Când te ai îndreptat spre limba ucraineană? 

MB: După terminarea clasei a VIII-a m-am  înscris la Liceul Pedagogic, unde nu am fost admisă, iar la vremea aceea nu am înţeles de ce. Acum, însă, înţeleg. Marea majoritate a cunoştinţelor şi prietenelor mele care au fost admise, au devenit învăţătoare, altul era destinul meu: am intrat la Liceul Industrial „Dragoş Vodă”, secţia ucraineană, primii doi ani făcându-i la profilul mecanic, iar din clasa a X-a la profilul industrie uşoară. În aceşti ani se naşte o nouă pasiune, cea pentru croitorie și pentru  arta designului. 

Nu a fost uşor la liceu, mai ales că trezitul era la ora 05:30, căci la 06:10 pleca trenul spre Sighet. Iernile geroase din Maramureş, când nu puteai vedea nimic prin geamul trenului, nu pot fi uitate. Dar cel mai oribil lucru din liceu era faptul că fetele nu aveau voie să vină cu pantaloni pe sub rochia de uniformă – obicei comunist tâmpit. Şi atunci, pantalonii erau suflecaţi până deasupra genunchilor sub fustă, iar în genţi nu era voie să le pui căci se controlau şi genţile. Spaima profesorilor din liceu la acest capitol era Moisiuc Alexandru – profesor de chimie şi biologie din acelaşi sat (care a fost omorât şi nici azi nu s-a aflat cine a fost ucigaşul). Trenul de întoarcere era abia la ora 15:30 şi când ajungeai acasă se făcea ora 16. Au fost vremuri grele. Din cauza acelor vremuri grele pe care le trăia familia, cu cei cinci copii dintre care doi deja lucrau, părinţii s-ar fi învoit ca să mă mărite cu un om cu stare, care avea ceva pământ, casă, vaci şi oi din satul vecin, Bocicoiu Mare.  “Deseori îmi amintesc că atunci când vedeam două biciclete priponite la poartă, treceam pe lângă casă şi plecam mai departe, numai să nu dau ochii cu acele persoane. Căci mie imi era dragă cartea şi vroiam să merg mai departe la facultate, dar îmi era drag şi un alt om, care acum îmi este soţ şi cu care mă înţeleg foarte bine.”

BB: Ce amintiri ai de la facultate?

MB: După terminarea liceului, în anul 1985, nu am reuşit la examenul de admitere la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universităţii din Bucureşti așa că începând cu luna octombrie a aceluiaşi an  sunt suplinitoare la Şcoala cu clasele I-VIII  în  satul natal unde predau   limba ucraineană şi biologie. 

Directoarea şcolii Malearciuc Virginia o sfătuieşte şi o ajută să se pregătească pentru a susţine examenul de admitere la facultate în anul următor. Un alt model demn de urmat, regăseşte în această fiinţă, căreia îi poartă adâncă recunoştinţă. “Dumnezeu le-a rânduit pe toate şi le-a rânduit bine.” In acest an strânge câţiva bănuţi care îi permit să se pregătească, iar în vara anului 1986 susţine examenul la aceeaşi facultate, însă la secţia rusă-ucraineană, dând examen şi la limba română şi este declarată admisă pe locul 7 din 20. Ştirea că a fost admisă o află prin intermediari. Nu oricine avea telefon în acele vremuri şi altfel nu aveai cum să afli decât de la celelalte colege. Sora ei cea mică Vasilena, venind de la oraş, se întâlneşte în tren cu o altă fată care a susţinut acelaşi examen şi îi spune că ”şi Odette a intrat la facultate”. «Când am primit vestea parcă mi-au crescut aripi, căci am săltat în sus aproape la un metru». Atunci tatăl cel grijuliu, din puţinii bani pe care îi avea, i-a spus să se deplaseze la Bucureşti să vadă cu proprii ei ochi marea minune. Iar aceasta s-a adeverit.

Intre 1986-1990 am urmat  Cursurile de licență a Facultăţii de Limbi și Literaturi Străine din Bucureşti, din Pitar Moş. Îmi amintesc cu drag de profesorii mei Roşianu, Barbă, Dobre, Şoptereanu, Oiţă, Wolf, Wainberg, Marinescu, Moraru, Kovacs, Reboșapcă, Mazilu, Gruia etc. În toţi aceşti ani am locuit în căminul 6  Martie, am fost numită şefă de cămin – o responsabilitate în plus pe lângă multe altele pe care le aveam. 

Işi aminteşte şi acum prima ei zi din viaţa de cămin, când s-a pomenit repartizată într-o cameră unde erau numai 4 schelete de paturi şi o grămadă de moloz în mijlocul camerei, ca dovadă că acea cameră a fost renovată. «M-am aşezat lângă acea grămadă de moloz şi am tras un plâns zdravăn, simţind pentru prima dată acea ruptură ombilicală de familia mea. In acel moment mi-au trecut tot felul de idei prin minte. Ce caut eu acolo? Copil de la ţară în buricul târgului, în buricul capitalei. Dar au venit şi alte colege maramureşence şi ne-am mobilizat, cum fac toţi maramureşenii, am făcut curăţenie dintr-aceea de gospodine adevărate şi am luat viaţa de oraş (capitală) în piept».

BB: Ai fost un student disciplinat și responsabil? 

MB: Cunoscându-mi capacităţile intelectuale şi dorind să uşurez marea povară a unor părinţi ţărani de a susţine financiar un student în capitala ţării am participat la toate cursurile şi m-am preocupt să acumuleze cunoştinţe, studiind mult în cameră, sală de lectură şi deseori la biblioteca facultăţii sau chiar BCU pentru a obţine o bursă.

O singură notă de 8 la Literatură comparată o desparte de bursa de merit care era cu câteva sute de lei mai mare decât bursa obişnuită. Nu îi este ruşine să se mândrească că nu a avut nici o restanţă pe întreaga perioadă cât era studentă, deşi recunoaşte că foarte mulţi îi consideră pe astfel de studenţi drept tocilari.

În vacanţă îi ajuta pe părinţi la muncile câmpului, la săpat, la strâns fân etc. Deseori mergea şi muncea cu ziua pentru a-şi strânge niscaiva bani să aibă până la următoarea bursă, în octombrie. Bursa acoperea cazarea şi masa, rămânându-i în jur de 150 de lei bani de buzunar. De cele mai multe ori mergea pe jos la facultate din 6 Martie prin Cişmigiu, pe scurtătură, în Pitar Moş, sau chiar la Universitate. Doar când era vreme urâtă se suia în troleibuz sau călătorea cu alte mijloace de transport în comun. Timpul liber şi-l petrecea mergând la operă, teatru sau cinematecă.  

«Eram la începutul sesiunii din vara anului I. După ce am învăţat câteva ore pe o bancă în Grădina Botanică (şi nu eram singura mai erau mulţi ca mine), mă întorceam şi în apropiere de aleea care duce spre poartă zăresc în iarba un mănunchi de trifoi cu cinci foi. Incep să le culeg, cinci trifoi cu câte cinci foi fiecare. Oare ce înseamnă acest lucru? Mai târziu mi-am dat seama că aveam cinci examene pe care le-am luat cu nota 10. Mare realizare. În prima sesiune am luat şi o notă de 9. Nu ştiu câtă bucurie le cream părinţilor mei, oameni simpli şi harnici, dar pentru mine era o bucurie imensă. În acea vară am mers pentru prima dată la mare, în Costineşti, căci am obţinut bilete pentru studenţi». 

BB: De la absolvire spre actuala poziție care a fost drumul?

MB:   «Îmi amintesc că în anul în care eu am admis la facultate, soţul meu a terminat şcoala militară. Eu, în naivitatea mea, m-am gândit să îi spun că nu plec la facultate dacă ne căsătorim. Iar el mi-a spus să merg sa-mi croiesc un viitor, căci dacă e să fim împreună, vom fi. Deoarece nu doreşte ca mai târziu să-i reproşez, că din cauza lui nu am terminat facultatea. Judecată corectă. Niciodată acest om nu s-a opus faptului că eu doream să-mi termin studiile sau să mă perfecţionez în activitatea didactică. 

    A fost ultima promoţie căreia i s-a mai acordat repartiţia. Şi ceea ce nu s-a putut spera cu câteva luni în urmă, să fie scoase locuri şi în oraşe, s-a realizat la această repartiţie. Fiind a treia în ordinea mediilor, cu media 9.68, am luat unul dintre cele 4 locuri scoase la Bucureşti, ca translator la întreprinderea Vulcan, sperând că voi face schimb cu vreun alt loc în Oradea. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am obţinut un post la o şcoală la 25 km de Oradea, iar în primul an m-am detaşat în oraş la Liceul Agricol nr. 4 ca s-o pot duce pe micuța Dana la creșă. Din 1994 limba rusă s-a scos din  programa școlară așa că am fost până în 1995 educatoare la Grădiniţa 46 din Oradea şi apoi m-am titularizat  în comuna Oşorhei. 

    În anul 1996 am aflat  din întâmplare că este un post de limba rusă la Şcoala de Grăniceri din Oradea.  M-am înscris, am susţinut un examen concurs şi am fost admisă pe post. A urmat foarte repede Cursul de formare ofiţeri de grăniceri de la Centrul de perfecţionare din Orşova, în 1997. În primii ani am cules material didactic pentru postul pe care îl ocupam. Existau foarte puţine materiale de limba rusă,  iar majoritatea erau ori foarte vechi, ori depăşite. Cu   materialul de specialitate în limba rusă adunat  am publicat împreună cu colegii un Ghid de conversaţie. În anul 1999 am hotărât să mă înscriu la examenul de admitere la doctorat în cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Litere.  După anii de studiu 1999-2007 am devenit  Doctor în lingvistică și filologie slavă.

De la domnul profesor Vinţeler, coordonatorul doctoratului, am învăţat că trebuie să fiu o persoană mereu activă “creierului nu-i place să fie inactiv, trebuie să-i dai mereu de lucru”, spunea mereu domnul profesor Vinţeler. Dumnealui a explicat mereu permanenta lui preocupare de a publica: ”cărțile din cărți se fac” . I-am urmat sfatul și  ca rezultat am la ora asta publicate: culegerile de lecţii, notele de curs, ghiduri de conversaţie, teza de doctorat şi o serie de articole apărute în publicaţii de specialitate. Cele mai multe dintre acestea constituie o bază didactică pentru elevii şi cursanţii din cadrul Şcolii de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră “Avram Iancu” din Oradea».

BB:  Când te-ai oprit din studiat?

MB: Nu a existat an în care să nu fiu înscrisă într-o formă de educație profesională, sunt un profesor care a fost elev mereu.

În vara anului 2004 am urmat un Curs de Ataşaţi de Afaceri Interne (o nouă instituţie care a luat fiinţa odată cu discuţiile pentru aderare în UE) şi am fost singura femeie care a reuşit la examenul de admitere la acest curs, printre foarte mulţi bărbaţi. Din 66 de persoane au fost admise 12 persoane. Am finalizat cursul cu cea mai mare medie având speranța  că voi pleca pe post în afara graniţelor ţării.  

 Odată cu dezvoltarea tehnologiei a devenit necesar un master în Informatică Aplicată, din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, filiala Oradea. Astfel, în paralel cu doctoratul, între anii 2002-2005, am participat  (în zilele de sămbătă și duminică) la cursurile postacademice de Informatică Aplicată, iar lucrarea de finalizare a acestui curs este Prezentarea WEB a Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră, piatra de căpătâi a site-ului actual al școlii. 

Apoi, între anii 2009-2010, am urmat Cursul de formare ca expert evaluator din cadrul Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, iar începând cu anul 2011 și până în prezent am  făcut numeroase vizite la instituțiile de învățământ  preuniversitar pentru acordarea autorizării, acreditării sau calificativului de evaluare periodică din partea ARACIP. Paralel  participam la  întâlnirile şi schimburile de experienţă cu reprezentanţi ai Agenţiei Frontex şi ai şcolilor de profil din Germania, Ungaria şi Ucraina. 

La începutul anului 2012 sunt  numită ca șef împuternicit la Biroul Învățământ din cadrul Școlii de Pregătire a Agenților Poliției de Frontieră ”Avram Iancu” Oradea, iar după examenul de concurs,  în perioada 01.04.2013-20.12.2016  am fost Șef birou. În 01.07.2016, când  Biroul Învățământ se transformă în Serviciul Planificare Metodică în urma  reorganizării, sunt numită Șef serviciu.  Coordonam examenele de admitere și absolvire ale elevilor și cursanților, cursurile de perfecționare ale personalului Poliției de Frontieră, cursurile de inițiere Poliție locală, desfășurând foarte multe ore după programul de lucru până la epuizare,  dat fiind că o parte dintre colegi s-au pensionat, iar o parte s-au mutat la alte structuri. Așadar când starea de sănătate s-a deteriorat am decis să ies pensie, din motive medicale,  poate prematur, dar îndeplinind toate condițiile și gândind că am muncit până la epuizare. La data de 30.12.2016 am trecut în rezervă cu gradul de colonel.

Anul 2021 îmi mai aduce o satisfacție profesională. Am tradus pentru domnul profesor doctor Pavel Chirilă  cartea ”Calea vindecării”, și am terminat traducerea celor 350 de pagini în  Ianuarie 2022, cu o lună înainte de începerea războiului dintre Rusia și Ucraina.

BB: Un corolar al vieții de până acum? pentru că unui om atât de activ provocările și întâmplările minunate îi ies permanent în față și nu mă îndoiesc că  veți mai trăi multe povești de succes!   

MB: «În cartea sa „Cărarea Împărăţiei”, părintele Arsenie Boca¹ spune că: „În fiecare ins a închis Dumnezeu chemarea către tot rostul şi lucrul pe care – la vreme – le va avea între oameni”. Aşadar şi întru mine a hărăzit Domnul chemarea în a-i forma şi educa pe semenii mei mai tineri – a fi dascăl. De-a lungul carierei mele am profesat aproape la toate stadiile educaţiei din viaţa unui om: grădiniţă, şcoală primară, şcoală gimnazială, liceu şi şcoală profesională. Astfel, mi-am dat seama câte putem face noi toţi profesorii împreună, dar cel mai important, mi-am dat seama care este, de fapt, pe lângă toate definiţiile Pedagogiei rolul unui dascăl – şi anume, să scoată la lumină tot ce are mai bun în el acel copil, elev, tănâr, educabil, la vârsta la care se află». 

«Îți mulțumesc frumos Doamne Dumnezeule, pentru toate binecuvântările și încercările vieții! Adâncă recunoștiință!».

Lucrări publciate:

1. Ghid Poliglot de Conversaţie al lucrătorului din Ministerul de Interne, Editura Logistica, Oradea, 2001 (colectiv de autori);

2. Articolul „Standardele ocupaţionale bazate pe unităţi de competenţă – fundament al strategiei de pregătire continuă” prezentat în cadrul Sesiunii de comunicări ştiinţifice, Câmpina, 2002;

3. Curs de limba rusă – Poliţie de Frontieră, uz intern, 2003;

4. Articolul „Folosirea limbii materne în predarea limbilor străine” prezentat în cadrul Sesiunii de comunicări ştiinţifice, Câmpina, 2003 şi publicat în „Buletin de informare şi documentare al Direcţiei Management Resurse Umane” Nr.4/16-2003;

5. Ghid poliglot de conversaţie pentru uzul poliţistului de frontieră, vol. I, limbile: engleză, franceză, germană, rusă, Editura Primus, Oradea, 2007 (autor şi coordonator);

6. Ghid poliglot de conversaţie pentru uzul poliţistului de frontieră, vol. II, limbile: bulgară, maghiară, sârbă, ucraineană, Editura Primus, Oradea, 2007 (autor şi coordonator);

7. Teza de doctorat cu titlul „Terminologia militară în opera lui L. N. Tolstoi”, susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, Cluj Napoca, 2007, care se află în Biblioteca Universității;

8. Note de curs „Cooperare şi lucru în echipă” din cadrul modulului Lucru în echipă, Oradea, 2009, uz intern;

9. Articolul „Cultura organizaţională a calităţii din cadrul învăţământului poliţienesc” prezentat la Sesiunea de comunicări ştiinţifice, Drobeta Turnu Severin, 2009;

10. Articolul „Valenţele terminologiei militare în opera lui L. N. Tolstoi” prezentat în cadrul Simpozionului Internaţional „Spiritualitatea în opera lui L. N. Tolstoi”, Universitatea A. I. Cuza – Iaşi, 2010;

11. Suport pentru Cursul de iniţiere în Limba ucraineană, 2011, uz intern;

12. Note de curs – Limba rusă, „Comunică cu participanţii în traficul de frontieră”, 2011, uz intern;

13. Articolul „Ordinea publică la frontierele României în contextul Schengen”, publicat în culegerea din cadrul Conferinţei internaţionale cu tema „Ordinea publică în Europa, între tradiţie şi contemporaneitate”, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Septimiu Mureşan”, Cluj-Napoca, 2012;

14. Articolul „Dificultăţi întâmpinate în învăţarea limbii ruse” publicat în broşura Simpozionului Internaţional „Slavistica actuală între tradiţie şi inovaţie”, p.18, UBB Cluj-Napoca, Facultatea de litere, 2012;

15. Monografie – Şcoala de Pregătire a Agenţilor Poliţiei de Frontieră “Avram Iancu” Oradea, Editura Treira, Oradea, 2012, (colectiv de autori);

16. Cooperarea transfrontalieră româno-ucraineană de la politica oficială la delict. Contrabanda cu ţigări, Editura Primus, Oradea, 2012, (colectiv de autori);

17. Articolul Cooperarea transfrontalieră, în Buletin de informare și documentare, Anul XXII, Nr.1(114) 2013, pag. 187-198;

18. Articole la revista „Frontiera”: iunie 2007, martie 2009, iunie 2011, martie 2013, noiembrie 2014;

19. Alte articole publicate în Revista şcolii „PATRIA PER SEMPER”;

20. Articolul Abordări inovative în didactica învățământului centrat pe competențe, publicat în Monitorul cultural-educativ al MAI, Publicaţie semestrială, Nr. 2/2016, Editura MAI, Bucureşti.

1Boca Arsenie Ieromonah, Cărarea Împărăţiei, Ediţia a V-a îngrijită de Preot conf. dr. Simion Todoran şi Monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, pag. 195.

 

 

Viața, ca un război?! - continuare

 

 Răspuns, clarificări și precizări detaliate

Am plăcerea să vă salut și să vă mulțumesc pentru semnalarea interviului acordat doamnei Delia Pantea – bibliotecibihorene.ro. Nu cred ca se cade să-i fac eu o analiză, pot doar să vă spun 2-3 opinii personale, îmi scria un prieten, care trăiește acum undeva prin Franța.

Pentru că țin la opiniile distinsului meu amic, al cărui nume nu-l pot devoala, fără acordul său prealabil, voi prezenta chestiunile la care formulează opinii, cere clarificări și precizări, după cum le-a formulat în scris, ori, în subsidiar exprimă deschis opinia sa. Prea bine. Iată subliniate aceste opinii, aprecieri și păreri așa cum le-am receptat de la distanță.

⁃ Nu cred că războiul din Uk este între multinaționale și Rusia, ca dovadă că rușii nu au fost așteptați cu flori, ca eliberatori. Este vorba de dreptul popoarelor.

C. M. –Am să reamintesc faptul că în istoria popoarelor toate războaiele, dar absolut toate, au avut substrat economic. Nici actualul război din Uk. nu se abate de la regulă! Evident că, acele „multinaționale” invocate, n-au declarat pe față război rușilor, după cum mascat și ei vorbesc doar de o „misiune specială”. Dar, dacă privim cu atenție desfășurarea lucrurilor, vom constata contrariul. Poate oare complexul militar american – care furnizează la greu arsenal militar ucrainenilor – să nu facă profit din vânzarea de arme care „ucid vieți”? Apoi, sofisticatele arme inventate de gândirea militară – de-a lungul veacurilor - pentru a îndeplini „ordinele politice” - nu aveau substrat economic? Iată cum o aparență, sau după cum zicea Platon, „punerea problemei” poate duce la concluzii pripite, sau chiar concluzii greșite. Probabil vom stărui asupra substratului economic în alcătuirea planurilor teoretice și practice ale războaielor, așa cum Karl von Clausewitz le-a menționat în lucrarea sa Despre război.

Am uitat oare prea repede politica romană (a învingătorului) de cucerire de la început de mileniu al lui Hristos, simbolul numelui roman faţă de toate popoarele (Imperiu roman de Răsărit și Imperiul roman de Apus), prevalând în toate!

Am uitat de cel mai mare jaf din tezaurul de aur şi de genocidul comis asupra prizonierilor luaţi în sclavie la Roma (și aruncarea lor în sălbaticele serbări din 158 de zile)!? Am uitat de femeile şi copii în frunte cu fiica lui Decebal târâte în lanţul robiei! – dar câte sabine-zâne n-au luat apoi turcii, rușii, habsburgii, nemții…(ca să amintim de popoare „civilizate”)

Am uitat că pe faţa pământului palatele, bisericile ori cetăţile şi sanctuarele de tip dacic erau interzise, deși murus dacicus și folosirea liantului în construcții ei l-au descoperit, iar canalizarea și apeducte tot prin Munții Orăștiei au prima datare?. Sau cu formula „PI”(3,14) ei, strămoșii au arcuit și rotunjit perfect prima dată! Am uitat mai ales avertismentul lui George Călinescu: „Să nu uităm că pe Columna lui Traian, NOI, DACII, SUNTEM ÎN LANŢURI!”

Cât privește chestiunea primirii cu flori a „invadatorului”, reamintesc, că tot suntem în preajma unui însemnat moment din istoria românilor, intrarea generalului Traian Moșoiu în Oradea, 20 aprilie 1919, pentru a desăvârși unirea de la Aba Iulia, abia în Primăvara Întregirii, cum am numit-o. E bine să se știe că atunci Oradea era stăpânită și administrată de bolșevicii lui Bella Kun, avându-l ca primar pe ungurul Rimler Karoly, care a iești la uzinele de apă și a cerut generalului cruțarea orașului de război. Și a avut cuvântul său de Onoare, pentru că generalul a spus încă de la intrarea sa în Reghin, în noiembrie 1918, că vine în numele Regelui pentru a „slobozi poporul de sub asuprire”, iar prin steagurile sale aduce „libertate” și civilizație. Trupele sale au fost aclamate de români și unguri, care strigau, fiecare în limba sa, ”Eleien, Trăiască”!, așternând, cum constata în „Neamul românesc” Nicolae Iorga, „nu știu ce s-a făcut acolo, căci - între florile de la Oradea și cele de la Nice, nu-i nici o deosebire, - adevărata Unire atunci și acolo s-a făcut”!, ca să citez din memorie acele cumpătate și valoroase aprecieri.

Și asta n-a fost tot, cu toate că Marii aliați, prin Comisia Interaliată mai mult ne-au încurcat și la Budapesta (august-noiembrie 1919), când armata română a salvat apusul Europei de bolșevism (vezi lucrarea Ioan Țepelea, 1919 - Campania pentru liniște Europei), apoi prin 33 de scrisori oficialitățile ungare să mulțumească armatei române pentru purtarea sa de ocupant civilizat! (Vezi C.M.- Tezaur românesc, în Vestul românesc - 1995).

Și ca totul să fie mândru, cum le stă bine ungurilor, drept mulțumire i-au făcut generalului român o plachetă bătută în argint cu inscripție: „General Traian Moșoiu, Kisuyszalas-Kenderes-Fegyvernek-Szolnok – 1919”, bordată cu o frunză de stejar! Deci să privim și din altă perspectivă orice problemă. După cum știm „singura soluție” omoară orice fel de creație, iar concluzia –stopează gândul!

Despre dreptul popoarelor pot fi multe enunțuri și scrie eseuri ori dizertații academice. Cum ar fi dreptul la libertate, credință, limbă, neatârnare! Periodic, și lumea a cunoscut în ultimul veac două mari conflagrații mondiale, ambele închise cu împărțirea sferelor de influență din perspectivă politică, militară (vezi Yalta 1943) și mai ales, ECONOMICĂ! (planul Marshal, CAER). Cum s-au potolit armele pe 11 noiembrie 1918, respectiv 9 mai 1945?: prin armistiții, tratate și convenții de pace, în care DREPTUL a fost impus de învingători! Se pune întrebarea dacă învingătorii au eliminat cauzele războaielor? Sau dacă au împăcat cu adevărat popoarele?

Președintele american W. Wilson, după ce a fost refuzat de senatul american de a face un stat Izrael, pe teritoriul Basarabiei-Pocuția-Bucovina-Parte din Uk. de astăzi – refuz venit din pricina slabei dezvoltări și a resurselor scăzute ale locului, și pentru că nu avea cine să plătească investițiile marilor companii americane și a celor bancare europene – s-a recurs la compensări, pe care Lenin le-a admis, astfel că până la al doilea război purtat de Stalin – câmpurile petroliere rusești le-au exploatat americanii… Atunci, și sub presiunea opiniei publice, a lobiului făcut printre românii din America, plecați de silă din Austro-Ungaria pe la 1900, făcută de delegații ardeleni conduși de căpitanul Vasile Stroica, Dr. Vasile Lucaciu și Pr. Ioan Moța – și ei trecuți forțat în regat – președintele a transformat Voluntariatul Ardelenilor (care trecuse de 20.000 – și care cereau să lupte sub stindard românesc) în armată regulată americană. Atunci serviciul militar a devenit obligatoriu. Atunci generalul Pershing (singurul cu 4 stele de aur), cel mai faimos comandant al Forțelor Expediționare Americane (AEF) pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial, între 1917 și 1918 a înclinat soarta războiului.

Președintele W. Wilson, pentru a „slobozi popoarele din închisoarea monarhiei Austro-ungare” a făcut celebra declarație la „autodeterminare”, ca principiu pentru formarea noilor state din centrul Europei. Pacea de la Paris a consfințit respectivul principiu și fapt în sine. Acest principiu a fost enunțat „odată în viață”, pentru că altminteri se creează haos, căci nicăieri în lume nu există frontiere perfecte. Convenția drepturilor Omului de la Helsinki, din 1975, al cărei semnatară este și România, prevedea posibilitatea modificării frontierelor „pe cale pașnică”, adică prin referendumul organizat de popor! Unii au sentimentul că orice minoritate dintr-o țară, teritoriu, dacă e majoritară poate uza de această prevedere. Iar dacă o face musai să aibă în spate un protector. Dubla măsură aplicată popoarelor-națiuni este un standard discriminatoriu care irită. Ca subiect de reflexie am să aduc în discuție provincia Kosovo (nerecunoscută de România), dar care a fost ruptă din statul suveran Yugoslavia, și „tocată” sistematic pentru că un patriot președinte al acesteia s-a opus cu armele (catalogat criminal - Miloșevici) împotriva agresiunii țării sale. Întreb, de ce acțiunea americană nu a fost blamată, precum cea a Rusiei putiniste? Sursele originale folosite cu tentă propagandistică nu pot fi verificate. Dar dacă sunt emanate de la „centru” se rostogolesc, și nimeni nu mai verifica, ca la comandă toți blamează, și înfierează cu mânie pe „criminalul”. Măsurile economice impuse, bag de seamă că se întorc precum bumerangul împotriva celor mai mici și apropiați vecini beneficiari de gaz rusesc. Avantaj american, care livrează pe piața pe care o vor liberă de ruși. Sigur că pot fi folosite și alte chei de descifrare a intereselor, dar oricum nu văd să fie în favorul românilor, nici pe moment și nici mai încolo. Cutia pandorei se deschide periculos.

Istoria post-factum notează și semnalează, printr-o poziționare corectă a istoricului față de părțile beligerante, că realitatea diferă față de verdictele politice de conjunctură ale celor care promovează propaganda. Analiștii politici pun verdicte! Cum să încadrăm evenimentele – cu o asemănare izbitoare, și consecințe economice bine țintite - dacă nu le așezăm pe aceleași criterii? Desigur că putem vorbi despre principii de drept, după cum Societatea Națiunilor la care reprezentantul României – Nicolae Titulescu – a fost singurul care a prezidat de două ori, atunci când s-au definit: agresiunea și agresorul! Și tare îmi este teamă că vom opri gândirea într-o controversată concluzie!

• Factorii de progres au fost din totdeauna oamenii deștepți, cei întreprinzători și cei cu bani. Unde aceasta concentrare a fost mare s-au născut marile puteri. Acestea au făcut și fac istoria. Nu masa de prostime și forța de muncă, cu 2 clase și frică de umbra ei, nu micile și slabele popoare/țări.

C. M. – Fără nici o discuție, observația, în esență, conținut și detalii este corectă, dacă n-ar avea conotații subsidiare în aplicare. Adică, numai occidentalii de la (multinaționale) sunt deștepți și întreprinzători?! Verdict, promovat propagandistic, de 30 de ani cu celebra zicere a la Roman : „fiare vechi” ale economiei naționale. Da, așa s-a ajuns ca banale lozinci să lovească, să distrugă – ceea ce probabil trebuia retehnologizat, – domnule dar cu diamantul artificial românesc ce ați avut?, era prea dur! - să descurajeze și să promoveze toate șmecheriile venite de afară, ce venea de aiurea, al căror profituri au adus numai avantaje lor. Iar întreprinzătorii români să ajungă din nou „slugi” în țara lor.

Ca unul care am avut inițiative private, după trecerea în rezervă – căci din dragoste de Dumnezeu și Iubirea de Patrie nu te poți pensiona -, just puse teoretic de prietenul meu privitor la inițiativă și investire de capital, pot să depun mărturie că cetățeanul european român a fost prostit cu lozinci: productivitatea muncii, de i-au rupt pe „proștii cu câte 2 clase”, cum cu disprețuire îi apreciază prietenul meu, în mod nemeritat, pe cei ce n-au avut șansa să se nască la Schönbrun, sau Sigmaringen, ori…, dar care au tras tare la mașinile de cusut sau forjă, în trei schimburi, cu programe lon, până au găsit truditori mai ieftini, lăsând doar povara șomerilor pentru țară… Sau, cum să spun eu, cetățean de mâna a doua al Uniunii Europene, când văd că vaca fermierului francez primește 500 Euro/cap, iar Bălțata românească numai 100. Concurează drace pe aceeași piață comună! Purcelul olandez, etc, - pe care musai să-l cumperi de la ei, fiind omologat - are același preț pe care-l ia fermierul român după ce bagă în el încă 500 kg de porumb și 6 luni de muncă! Pesta porcină, gripă aviară, limba albastră, etc. ne-a distrus zootehnia românească. Langa, talanga, danga … Dar despre ce deșteptăciune vorbește oare prietenul meu? Tractorul românesc, cam al 4-lea în lume vândut, sigur nemodernizat, fără aer condiționat, servo, etc. a fost transformat în Cartier rezidențial al întreprinzătorilor… Înfrățirea Oradea, de mașini unelte cu programe numerică, vândută concurenței, a obținut mai mult pe fierul vechi – tăiat bucată cu bucată - decât valoare la care s-a vândut – astăzi centru Kaufland, ș.a. – care vând ce vine de afară, de o calitate, dar cu Codex alimentaria implementat experimental, la foștii muncitori, azi pensionari ce se târâie în sărăcia spre supermarket! Idem, cea mai veche și renumită fabrică de bere orădeană Dreher, astăzi centrul comercial Lotus!

Ei, strămoșii care au configurat continentul în zorile de început ale creștinismului Zamolxian, aveau dreptul și obligația ca din sudoarea muncii lor să ridice palate și la Sarmisegetuza, iar apoi aurul lor să umple vistieriile Romei, ori/și pe cele de la Viena, Budapesta, Paris,… și mai nou la…,

Casa Poporului, Canalul Dunărea Marea Neagră, Transfăgărășeanul, sau combinatele românești - de tot felul - au fost chipurile megalomane, energofagecombinatele românești, dar cimentul produs tot aici este vândut de francezi nu e la fel, ori alumina de la Slatina (dacă a fost șmenată de băieți politici deștepți - gen Stolojan-Băsescu) în favoarea unor „întreprinzători tari”, fie ei francezi, austrieci, germani ori ruși, ar fi altfel – deși aveam independența energetică - de ce prețul dă profit „băieților deștepți? – sau oricum ce mai contează, metodic tot ce se împotrivea privatizării lua importanta cale a legiferării – căpușate de șmecheri de pe aici (vezi Sidex Galați, platformele petroliere Petrom și Petro-Midia, exploatările de marmură, aur, sare, petrol, schele de foraj maritim sau prelucrare de lemn, pământ), ori de pe afară!, ca în final să cumpărăm cuie din Turcia, cherestea din Austria, energie și gaz din Ungaria, flori din Olanda, roșii din Turcia, semințe din Olanda! Și exemplele ar pute a continua, în beneficiul căror bancheri? De la o țară fără de datorii, cu excedent pe piețe de aiurea, cu drumari de autostrăzi prin deșert, cu muncitori pe platformele petroliere din lume, a ajuns Țara jefuită. Ăsta da, război economic eficient. Fără pierdere de vieți dar cu expoliere generalizată! Spre că n-am înțeles greșit. Parcul auto și imobiliar al Băncii Agricole, care deținea o piață de 25-30% a căpătat sigla Raiffeisen Bank, care împrumută cu dobânzi de 5-10 ori mai mult decât la ei acasă. Microîntreprinderea mea a fost impusă cu 3% pe venit. Banca cu 16% pe profit. Diferența constă în faptul că eu cu 3 angajați plăteam mai mult statului român decât banca care rulează miliarde anual și nu plătește nimic, pentru că repatriază prin consultanță tot/! Asta da afacere. Turcii odată vorbeau de „interesul și fesul”. Românilor ce le-a mai rămas? Pentru sine, fiecare răspunde cum dorește.

Așa că un popor, ca cel român - dar primordial - și al șaselea acum ca mărime din Europa dacă s-a ridicat prin liberala deviză: PRIN NOI ÎNȘINE! – ajungând după 1938 să aibă leul-aur, egal cu francul – doar în vremea împușcatului Nicolae Ceaușescu să fie egalat la PIB! – a exportat 5 milioane din cea mai tânără și policalificată forță de muncă după 1990 – între care intelectuali de marcă cu brevete de invenții, inovații, în cele mai avansate domenii ale științei, etc. Oficiul Român de Mărci și Invenții încă zace de brevete remarcabile – printre care și motoare alimentate cu apă - H₂O – sau, dar cine are interes să ia altceva de aici decât profit? …

Faci implozie când vezi cum au fost croite, pentru alții, „caiete de sarcini” pentru destinatari de autostrăzi, drumuri, importuri, toate pe bani publici pentru abonați. Aceștia sunt băieții deștepți, ori proștii supuși? Într-o epocă trecută, după care unii ar spune că sunt nostalgic, România ca mare producător de utilaje petrolifere fora cel mai adânc pe mapamond, iar astăzi dau la „ageamii” să foreze propriile zăcăminte pe redevențe de nimica. Da, asta place, așa s-a făcut și scris istoria! Da prietene, România a fost Mare, în vremea când Mica Antantă era o forță redutabilă în Europa Centrală, iar Titulescu conta în impunerea forței dreptului!

• Suntem într-o mare alianță politici-militară, economică și civilizațională: cea euroatlantica (NATO, UE, parteneri cu SUA). Așa a vrut și încă vrea poporul, marea masa de romani

C.M. – Corectă observația cu privire la Alianțe Statornicia angajamentelor a caracterizat politica românească de-a lungul istorie. Fidelitatea – mai mult al factorilor decizionali, decât al maselor – vezi poziția ierarhilor români față de monarhia habsburgică, sau a boierilor liberali din Regat față de străinătate, care oricum nu ținea loc de INTERES NAȚIONAL. Și pentru a-i elimina pe incomozi – vezi cazul Eminescu – când au folosit tot „arsenalul” pentru atingerea scopurilor. Recomand Cetatea Cavalerilor, supliment Eminescu 2021.

Opțiunea NATO, a fost o contră față de opresiunea comunistă și de Tratatul de la Varșovia. N-a comentat-o și n-a pus-o sub semn legislativ nimeni, ori poate îmi scapă mie?. Parteneriatul strategic cu SUA și cu NATO, e puțin șchiop, după părerea mea. Umbrela, despre care se aduce vorba atât de mediatic, uneori a ținut loc doar de aparență: în Afganistan SUA a fost în coaliție NATO, acolo fiind și români sacrificați, pe degeaba!. Zău, poate prietenul meu să convingă că acolo România, prin „Scorpioni” și alte denumiri drăcești afișate a avut interes național? Tabula rasa, arborată pe marile „batalioane” române a fost preferată, în locul dorobanților, roșiorilor, vânătorilor români de odinioară ce au căzut și s-au jertfit pentru Patria Română, aici la fruntariile din Est și Vest. Condamnați și catalogați „criminali de război”, pentru că și-a apărat țara, patriotul mareșal Ion Antonescu a fost interzis în țară (pentru că ceea ce se chema Muzeul Holocaustul din America, o cerea solidar), în timp ce Horthy Miclos – care a deportat cei mai mulți evrei spre soluția finală de la Auschwitz, tronează în vitrinele Humanitas din Oradea, de Ziua Culturii Române – 15 ianuarie. A înnebunit vitrina? Sau pupăm poala altcuiva acuma, sau suntem duși cu pluta de tot…

• Este vremea marilor limpeziri civilizaționale: Occidentul (Americanilor și Europa), sau Orientul (China, Rusia și, poate, India). Unde ne plasam? Eu mă plasez cu Occidentul.

C.M. – Apreciez ca justă observația prietenului meu. Lumea se vrea resetată, într-o viziune globalistă! Amintesc, în treacăt, faptul că mai cu un jumătate de veac în urmă lumea clama sfârșitul hidrocarburilor, și al sfârșitului lumii, al războaielor nucleare și etc. Cu o încercare experimentată – fără succes, după părerea mea – prin pandemia planetară, se vrea o nouă încercare.

Lumea românească s-a trezi oare, - precum acum aproape 170 de ani când a lansat Deșteaptă-te române, și când și-a revenit din frică! Mutarea în plan propagandistic, - prin infinitul program poto-shop – mai mult decât prin informații credibile derutează omenirea. Circoteca mediatică a așa-zisului război, purtat între „patrioții” ucraineni, instruiți de voluntari experți străini, aprovizionați cu arsenal american – prin interpușii apropiați cu frontiere vecine – și „criminalii ruși ai lui Putin”, nu este de natură a dezamorsa un conflict, ci dimpotrivă a „vinde cât de mult armament american”, chiar dacă acuzațiile nu pot fi nici crezute, nici verificate, nici dovedite, doar presupuse, iar pierderile contorizate ca statistici colaterale. Atunci s-a găsit soluția oficială a „limpezirii civilizaționale”. Eroare umană, care se repetă!

Civilizația de ceva milenii se tot clarifică, și devine și mai nebuloasă. Civilizația primordială, cu poporul pelasg, urmat de cultura lor Zamolxiană, a tot creat valori, pe care unii – cum au fost grecii, romanii, arabii, izraeliții, ș.a. după ce le-au furat și le-au și însușit ca fiind ale lor!. Scrierea și socotitul, respectiv literele și cifrele primordiale sunt cele înscrise pe Tăblițele de la Tărtăria, omologate de savanți străini, recunoscute chiar și la Roma, și totuși s-au atribuit(brevetat) Tablele lui Moise, scrise pe tăblițe de piatră, înainte ca ei (izraelienii) să cunoască scrisul, sau zgârâiturile sumerienilor înaintea existenței lor ca popor, ca și al arabilor, ori romanilor. Vechea civilizație monoteistă Zamolxiană, și pentagramei luminii, s-a „ciordit”, cum ar zice un contemporan, de la strămoșii noștri. Mai există în lume un singur exemplu când învinșilor - daci – să li se fi ridicat două monumente – unul la Roma – Columna – și altul Tropaeum Traiani, la Adamclisi, în Dobrogea? S-au uitat prea repede!

Istoria în derulare permite fiecăruia să se plaseze unde dorește, simte și gândește în funcție de propria gândire! Eu, cu idei puține dar statornice, nu-l hulesc pe bunicul ca să-l laud pe tata! – asta cu trimitere la stenograma Consiliului Local Oradea, din 5 noiembrie 2018 – când fără drept statuia lui Mihai Viteazul a fost demolată de primarul Ilie Bolojan, spre a fi aruncată la Apă-Canal…

Viața, ca un război ?! - interviu

Dialog între Delia Pantea (D.P.) – bibliotecibihorene, metodist la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Oradea - și colonelul r. Dr. Constantin Moșincat (C.M.), Președinte executiv Asociația Națională a Cavalerilor de Clio.

Dialogul nostru, neconvențional, are totuși ca punct  de pornire  o temă actuală –  realitatea că la granițele țării tunuri și rachete zboară și produc prăpăd prin vecini - cu niște întrebări introductive, dar după ce voi preciza că sunteți unul dintre ofițerii, încă activi pe tărâm cultural-educativ, din Oradea, și mai nou și cu revista online CetateaCavalerilor. Vă prezint celor care încă nu vă cunosc: în urmă cu un sfert de veac (1992) ați realizat Muzeul Militar Național Filiala Oradea, după cum ați contribuit și la expoziția Primăvara Întregirii(20 aprilie 1994), împreună cu Dr. Iudita Călușeru, și la Muzeul „Aurel Lazăr” și de atunci ați semnat 50 de lucrări de autor, coautor și coordonator, cu tematică istorică și militară.

D.P. - Anul 2022 a adus războiul foarte aproape de granițele noastre. Sunteți militar de carieră, colonel în rezervă, doctor în istorie. Ca și militar de carieră ce părere aveți despre acest război?

C.M. – Ca orice fenomen social și acest război ca și altele produc mari stricăciuni materiale și pierderi umane irecuperabile. Doar că la ceea ce asistăm acuma depășește ca formă, conținut și mijloace o gamă extrem de largă, tot ce a fost. Aruncând o fugară privire asupra războaielor trecute vom constata că ele au la bază niște cauze, au un anume obiectiv, scop, o desfășurare în timp și spațiu și o finalitate. Cauzele războaielor trecute aveau rădăcini care proveneau din interese, ură, pizmă, invidie și toate cereau o reglare de conturi. Și dacă vecinătățile porneau și pentru bogățiile vecinului, astăzi asistăm la ceva atipic, și care totuși păstrează aceste rădăcini. Sursele, în schimb, nu pot fi verificate izvoarele, de cele mai multe ori, agresive sunt puse îndărătul așa-ziselor surse.

Între două tabere când izvorăște conflictul sunt multe cunoscute. Când se poartă, ca în prezent, cu mijloace hibride lumea devine confuză. Aici se bat rușii cu Zelenski?, peste tot tancuri rusești distruse de ucraineanca ce-i oprește cu brațele goale. Nu vă recomand să vedeți un film real din război. E răvășitor de cumplit și crud. Dar dacă nu treci cu tancul peste obstacole, pe sub apă și nu se inundă, nu poți ieși din încercuire, dacă n-ai trăit într-o pădure izolat, având doar baionetă în dotare, nu știi ce-i supraviețuirea, dacă nu ai trecut prin câmpul cu gaze toxice nu știi rostul portului măștii, iar dacă n-ai trecut prin poligonul de pregătire fizică și psihică pentru luptă nu ești pregătit să dai primul ajutor, să-ți salvezi camaradul l-a care i-a zburat mina un picior…

Cu privirea spre istoria universală vom constata că numai pregătirea militară aducea virtutea. Frica, ca o caracteristică umană, dar și animală, determină un anume tip de reacție, de reținere. Pentru a trece peste acel prag emoțional este necesară o pregătire psihică și o îndemânare în mânuirea armelor specifice adecvată. Nicolo Zeno, la 1557, când a scris despre strămoșii geto-dacilor, considerându-i popor primordial, afirma, cu just temei, că pregătirea lor militară de excepție, vitejia și credința lor în Steag în Nemurire i-a ridicat pentru eternitate pe Columna de la Roma.

Cel dintâi teoretician militar din antichitate, chinezul Sun Tzi, definea scopul războiului: distrugerea adversarului. De atunci încoace nu s-a schimbat mare lucru, în afara armelor folosite, în scop de apărare sau atac, fiecare tabără încercând a-și crea avantaj de drept folosind întregul arsenal militar dar și de influență propagandistică în scop de descurajare, dar și de atragere de susținători. În decursul timpului, de regulă se cunoșteau armele și posibilitățile părților, numărul luptătorilor, armele de distrugere din dotare, etc. Nu se cunoștea gradul de pregătire și mai ales voința de a lupta. Fac aici trimitere la conștiința națională favorabilă apărării creată în 1937-1940, risipită printr-o decizie politică falimentară, de cedare fără luptă!

Toate războaiele din ultimele două secole au provocat mari pierderi. Câteva exemple la îndemână: Napoleon Bonaparte când a pornit campania pentru cucerirea Americii a pierdut 20.000 de luptători, datorită epidemiilor, fapt pentru care și-a retras armata și a vândut pământul cucerit. A cucerit apoi Europa dar l-a învins iarna rusească! Au urmat multe alte confruntări locale, între ducate și regate mici, pe care marile Imperii le-au subordonat începând cu pacea de la Viena 1815, împărțirea fiind tranșată de Imperiul Habsburgic, Țarist și Otoman, plus Franța și Anglia. Apariția Imperiului German, prin unirea landurilor provenite din Imperiul Roman de Apus, sub Bismark au apărut interese divergente între puterile mari.

Izbucnirea primului război mondial a avut ca pretext – atentatul de la Sarajevo – iar cel de-al doilea atacarea Abisiniei. Ulterior s-a lămurit faptul că totul a fost o goană după noi și influente piețe de desfacere care să satisfacă interesele celor Mari Puteri. Culmea că și atunci – în perioada interbelică, în special, toți clamau PACEA, dar se înarmau în ascuns. Sancțiunile după pacea de la Paris, în ambele cazuri – 1919/1920, respectiv 1947 – au contribuit doar la o aplanare a conflictului după pierderi de milioane de vieți și materiale uriașe au potolit pentru moment. Împărțirea piețelor – economice, de desfacere, resurse materiale, umane etc. – a rămas pe mai departe chestiune nerezolvată și motiv de gâlceavă. Alianțele și coalițiile determină noi poziționări și aparențe de conflicte.

Mijloacele moderne, de când maiorul Ștefan  Odobleja a inventat calculatorul – brevetat apoi de Winner, 10 ani după, au atins spațiul cosmic. Astăzi, o coaliție se aliază pentru a se salva pe sine, învinuind pe ceilalți. Astăzi, prin mass-media războiul poate duce la paralizarea voinței de luptă, predarea practic fără de luptă, cum s-a făcut din frică. Sau continuarea până la atingerea scopului: distrugerea totală a adversarului! Un război se știe exact când începe, dar nu când și cum se termină. E precum o avalanșă. Ca unul care cunosc în detaliu caracteristicile tehnico-tactice ale mijloacelor de distrugere terestre, aeriene și maritime precum și dezastrele umane ce le pot provoca susțin că o pace e mai trainică și folositoare decât două războaie!

D.P. - De ce mai sunt războaie în secolul XXI ?

C.M. – Pentru că Iuda mai dă câte o sărutare, parafrazând versetul biblic, acum în pragul sărbătorilor Pascale. Ambițiile faraonice, de altă dată, au fost translatate către grupuri de interese multinaționale, care vor să domine și să conducă lumea ca un „guvern mondial”. Atunci când simt că li se strânge lațul în jurul gâtului mai provoacă și activează câte un focar de război.

Privim harta lumii, până în urmă cu 30 de ani, cele două sisteme capitalist și socialist, s-au confruntat în așa zisul Război rece, cu multiple consecințe economice, dar fără de pierderi umane. De atunci penetrarea economică a multinaționalelor spre piețele din estul Europei, de exemplu, precum și pe cele emergente din Asia și America de Sud au atins un anume nivel de saturație. Concentrarea capitalului la mai puțin de 8% din bogătașii lumii și spolierea celor aproape 8 miliarde de oameni va duce, probabil, după cum se prefigurează, la un nou dezastru mondial. Cine a tulburat pacea lumii în ultimii 70 de ani? De cele mai multe ori SUA și Rusia! Cine cu cine și pentru ce a bătut palma? Păi cei cu interese. Cei care în schimbul unor hârtii – numite bani (a căror valoare odată aveau acoperire în aur) – pretind bunuri de consum – petrol, gaze, energie -, a căror valoare era arbitrar stabilită, la concurență – neloială cel mai des.

Apoi ar mai trebui spus ceva. Complexele militare industrializate și-au plasat armele sofisticate pe toate piețele, până când rugineau de nefolosire și deveneau „fiare vechi”, ori erau folosite în „teatrele de operații ale noilor războaie”. Se dau cumva ca „ajutor umanitar”? Nu, cineva câștigă enorm din vânzarea de rachete, gloanțe ce rătăcesc în câmpul tactic în căutarea unei ținte…

De ce mai sunt războaie? Pentru că „unii” sunt neascultători și nu se supun impunerilor Marilor Puteri, iar alții, din prea multă slugărnicie, livrează gratuit suveranitatea poporului, fără a avea îngăduința ori acceptul acestora. Dar cui îi mai pasă? Războiul nu se duce între cantonul X contra lui Y – că n-ar fi îngăduit – ci se poartă de Mai Marii Lumii - peste capul unor popoare care au iluzia doar că își vor satisface poftele, aceștia fiind victime colaterale, al căror număr reprezintă doar o situație statistică.

D.P. Al doilea război mondial nu a fost suficient? Ce lecții nu a învățat omenirea? Războiul e scris în genele rasei humanoide?

C.M. – Nu numai că omenirea nu învață din lecția trecută, mai mult repetă greșelile. Apoi, nici condițiile în care s-a încheiat Pacea de la Paris 1947, de exemplu, nu aducea satisfacție tuturor părților beligerante. Mă întorc la recenta mea carte Cazemata, prin care am reluat mesajul pe care România îl transmitea: Pacea, pentru că încă nu s-a văzut nici un exemplu ca cineva să atace vre-un stat vecin cu vreo cazemată. Ea avea rol de descurajare, dar și de a „fixa identitatea” neamului, cum zicea Nicolae Iorga. Ei bine, în acele condiții vecinii, profitând de Alianțe (în cazul Ungariei) și a Tratatului Ribbentrop-Molotov (URSS) să purceadă la acțiuni Ultimative, respectiv a Dictatului de la Viena pentru a satisface pretenții. Organizația Națiunilor Unite, ca organizație juridică internațională nu are mijloacele de constrângere pentru menținerea PĂCII! S-au uitat prea repede masacrele de la Ip, Trăznea, Moisei. S-au acoperit prea repede cu nepăsare urmele românilor exilați, expulzați din Basarabia, Bucovina și Ardealul ocupat temporar. Șirul prea lung de suferințe, crucile ruginite din Izvorul Alb, sau cele de la porțile Odesei, bătute de vânt și răvășite de plugurile bolșevice au fost sigilate de ștampilele Marilor Puteri, în numele Păcii! Toate acele lucruri au fost verificate, anchetate și recunoscute. Acțiunile din Bucha (Ucraina) sunt crezute de toată lumea și condamnate cu mânie. Înțelegeți de ce lupus homini lupus, încă se arată din când în când?

D.P. - Există și un război de fiecare zi! Pentru cultură, pentru pace, pentru drepturi?

C.M. – Și aici, deși tărâmul cultural e atâta de vast încât are loc tot „natul” pot fi întâlnite diverse aspecte. Și cu voia Dvs. voi apela la opera lui Tolstoi – Război și pace – ori la marile capodopere plastice ale prezenței lui Napoleon în bătălia de la Borodino – care a avut loc la 7 septembrie 1812, la 125 km de Moscova, între trupele franceze conduse de Napoleon și trupele rusești conduse de Kutuzov. Deși a fost o victorie tactică și strategică franceză incontestabilă, bătălia nu a reprezentat triumful complet de care Napoleon avea nevoie pentru a-l convinge pe Țarul Alexandru I să încheie pacea. Ca urmare a bătăliei, trupele franceze au avut drumul deschis spre capitala economică a Rusiei, Moscova, pe care o vor ocupa timp de o lună și jumătate, în așteptarea tratativelor de pace. Acestea din urmă nu se vor materializa și, odată cu venirea iernii, francezii sunt nevoiți să se retragă, cu pierderi uriașe cauzate de crunta iarnă rusească. În confruntare, potrivit unor surse au pierdut circa 80.000 de ostași ruși și francezii. Până în momentul în care bătălia de la Borodino, care din punct de vedere militar a fost o victorie a lui Napoleon, a fost transformată de literatură și de istoria Rusiei, mai ales de la interpretarea lui Leo Tolstoi, un simbol al „războiului patriotic” victorios împotriva invadatorilor și tenacitatea și rezistența armatei dell'incrollabile și națiunea rusă.

Am recurs la acest exemplu pentru distinge asupra modului de a înțelege că exista o singură „luptă decisivă pentru viață și moarte” – în urma căreia au rămas pe câmpul de luptă 80.000 de suflete – percepute felurit de cei care „povesteau” despre acele tragice evenimente prin mijloace plastice diferite: în scris Tolstoi e un romancier spumos, plastic niciodată artiștii n-au redat-exprimat aceleași stări – cel mai adesea picturile, gravurile sau cărbunele revărsa o stare de moment pe care artistul Adam, cel prezent în tabăra franceză, a revărsat-o ulterior în lucrări imaginative diverse. În același timp, în maniere diferite pictorii rușii și la un secol după eveniment mai vedeau suferință pe pânza georgianului Alexei Vepkhadze (1948), iar altă pânză din 1960 fabulează specific. Deosebirea dintre operele lui Tolstoi, Lermontov, ori cele plastice din toată perioada ce au urmat, este că nu UCID! Pe când acolo au rămas osemintele a 80.000, căzuți la datorie, cum au intrat convențional în vorbirea cotidiană.

Mai apropiat de zilele noastre, și legată de istoria locală, amintesc despre contribuția bihorenilor la susținerea războiului pentru cucerirea Independenței României. Cititorii sunt rugați a vizualiza imaginativ cunoscutul tablou făcut de către Nicolae Grigorescu, „Atacul de la Smârdan”. Puțin sunt cei care știu că în acel tablou artistul a văzut ostașii Regimentului 2 Dorobanți, - al cărui elemente succesorale vor ajunge în 1951 în structura organizatorică a Diviziei 11 Infanterie, de la Oradea, regiment dislocat la Beiuș, cu supranumele de „Bihorul”. Ei bine, Reuniunea femeilor române, care au colaborat cu Familia lui Iosif Vulcan, aveau să contribuie cu tot felul la susținerea frontului, dar dintre toți se remarcă Badea Cârțan care a donat 1.000 de oi! Și mai puțin, probabil, sunt cei care știu că la Plevna din 50.000 români au rămas pe câmpul de luptă peste 10.000 de români. Sacrificiul lor neacoperit de ceea ce România merita: recunoaștere aliatului rus. După cum se știe Ducele Nicolae, înainta spre Serbia, timp în care a fost surprins de atacul copleșitor turcesc la Plevna, când, forțat de împrejurări cere ajutor „urgent” domnului Carol I. Acesta, în mod cavaleresc angajează armata română, conform pierderilor de mai sus, și în final pierde județele din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bugeac, pe care patriotul ministru de externe Mihail Kogălniceanu nu le va semna prin tratatul de pace de la Berlin, 1878. Ce s-a scris despre vitejia și eroismul românesc este adevărat precum „Pe drumul de costișă…”! Ei bine, când ai trăit acolo, pe câmpul de luptă și vezi cum în brațele tale se stinge un camarad și ești neputincios să-i salvezi viața…, când știi că glonțul nu iartă, ai altă percepție despre război, și chiar dacă o viață te-ai pregătit pentru luptă, tot preferi PACEA!

Lege, legalitate, drepturi, obligații, datorie, apărător, agresor, umanitate… Câte categorii conceptuale ar trebui clarificate. Un militar nu se pregătește niciodată să devină: criminal de război! El nu poate comite atrocități, el este OM, cu o pregătire de elită! El cunoaște regulile războiului și le respectă. Din păcate după al doilea război mondial învingătorii au tradus pe învinși în fața Tribunalului de la Nürenberg! Șeful propagandei naziste fiind chestionat cum de a reușit să determine poporul german să lucreze o zi pe săptămână voluntar pentru Fürer a răspuns: am băgat frica în ei! S-a mai întâmplat de atunci odată un asemenea fenomen? Da, cu ocazia pandemiei mondiale!

Și cum să învețe omenirea ceva din pățania trecutului când - de pildă cei 170.000 de români care au fost pe frontul de est au fost făcuți prizonieri, chiar cu o semnătură a Regelui Mihai I al României (1927-1930; 1940-1947) – iar alții în loc să relateze ce și cum s-au petrecut nenorocirile au fost condamnați, generalii degradați, dacă au scăpat de sintagma „criminal”. Dar oare cei care au hotărât și lansat, așa ca din joacă două bombe nucleare în Japonia, cum se califică, Eroi sau?

D.P. - Cum trăiți dumneavoastră acest război cotidian?

C.M. – O tentativă de reașezare a lumii, de lărgire a tentaculelor caracatiței globaliste. Vectorii de imagine, multe „proiecte” lucrate în laboratoare propagandistice care catapultează „bombe și rachete de interes” peste popoare care au senzația iluzorie că solidaritatea e o virtute umană și nu o cacialma jucată ca la „ruleta rusească”. Turcii foloseau expresia cu „fesul și interesul”. Credeți că s-a schimbat lumea chiar așa de la păcatul originar? Trădarea, de la Iisus încoace și-a extins valențele și cuprinsul. Și pentru 20 de arginți se repetă, din păcate.

O primă încercare de globalizare a eșuat. Alta va urma, probabil sub forma controlului localizat permanent! Și toate musai sub controlul SUA. Se uită faptul că pe această planetă peste 60% vorbesc chineza!? În urmă cu 50 de ani se purta „războiul hidrocarburilor”, și că lumea era în pericol de moarte dacă…, fenomen prea bine răsuflat. Acuma se încălzește planeta și avem criză energetică provocată… Planeta are surse și resurse. Natura regenerează. Unii însă profită de credulitatea oamenilor prea grăbiți cu grijile, cele de „toate zilele”, pentru a fi atenți la tot ce li se „livrează” (cum răsufla politic domn președinte) că ne înconjoară și paște „foametea planetară”, uitând că toți au ce mânca de pe pământ și din ape, îmbrăca de la opincă la frunză, la…

Dar, conform proverbului apa trece, grijile rămân, și cu cât avem teme diverse care să ne spargă gândul cu atât planurile, urzite cu ani în urmă, pot fi experimentate creând frică pe spații largi. Fără reușită, deocamdată. În rest e multă propagandă bine țintită!

(va urma)