29 iunie 2017

Programul taberei de vara - "Prietenii bibliotecii"

PROGRAM TABARA 3 IULIE – 28 IULIE 2017
PERIOADA 3 IULIE – 28 IULIE 2017
SAPTAMANA 3 IULIE –
7 IULIE
SAPTAMANA 10 IULIE – 14 IULIE
SAPTAMANA 17 IULIE – 21  IULIE
SAPTAMANA 24 IULIE – 28 IULIE
LUNI    - 3 IUNIE
PREZENTAREA COPIILOR SI INSCRIEREA ÎN TABĂRĂ
LUNI    - 10  IUNIE

Activităţi literar cultural
”PRIETENII BIBLIOTECII”
LUNI    - 17  IUNIE

Activităţi literar cultural
”PRIETENII BIBLIOTECII”
LUNI    - 24  IUNIE

Activităţi literar cultural
”PRIETENII BIBLIOTECII”

MARTI  - 4 IULIE
DESCHIDEREA OFICIALA
  A TABEREI
Prevenireaimbolnavirilor-
infecţii de vara
 igiena dentara-
prof. Dinescu Carmen

MARTI  - 11 IULIE
1Program de iniţiere in
    ASTRONOMIE
Prof PAZMANY NICOLETA

MARTI  - 18 IULIE
Atelier de desen si picture – prof. ANGELA SANDOR
2,Prevenireaimbolnavirilor-
infecţii de vara
 igiena dentara-
prof. Dinescu Carmen

MARTI  - 25 IULIE

Program scenete –Pregătirea momentului artistic de incheierea  a taberei
prof. DOINA ILIESCU

MIERCURI - 5 IULIE
 Activităţi literare culturale
 ”PRIETENII BIBLIOTECII”
MIERCURI – 12 ULIE
 Activităţi literare culturale
 ”PRIETENII BIBLIOTECII”
MIERCURI – 19 ULIE
 Activităţi literare culturale
 ”PRIETENII BIBLIOTECII”
MIERCURI – 26  IULIE
 Activităţi literare culturale
 ”PRIETENII BIBLIOTECII”

 JOI – 6 IULIE
Compartimentul de Analiză și Prevenire a Criminalității
Inspectoratul de  Politie Judet Bihor  Comisar sef de poliție-
IOANA INDRIES

JOI – 13  IULIE
Program de dezvoltarea abilităţilor si creaţiei

prof. ECATERINA GRECU si prof. MASCAS AURA

JOI – 20  IULIE
Compartimentul de Analiză și Prevenire a Criminalității Inspectoratul de  Politie Judet Bihor  Comisar sef de poliție-
IOANA INDRIES

JOI – 27  IULIE
Psihodrama prin muzica- psiholog dr. ALIN CRETU

Program scenete –
Pregătirea momentului artistic de incheierea  a taberei
prof. DOINA ILIESCU

      VINERI - 7 IULIE

Activitati informare şi cunoastere
 Vizită la MUZEUL “ŢĂRII CRIŞURILOR”
VINERI -14 IULIE

Activitati informare şi cunoastere
Vizită la MUZEUL  MILITAR

VINERI - 21 IULIE

Activitati informare şi cunoastere
Vizită la POMPIERI

VINERI - 28 IULIE
ÎNCHIDEREA OFICIALA
  A TABEREI
Prezntarea momentului artistic de incheierea  a taberei
prof. DOINA ILIESCU



Distrugătorul (II)

Primele angajamente în luptă ale distrugătorului înaintea şi în timpul primului război mondial
Flotele militare ale multor ţări au construit iniţial distrugătoarele pentru anihilarea pericolului prezentat de torpiloarele inamice, dar destul de repede de la intrarea lor în serviciul activ amiralii acestor flote şi-au dat seama, că, distrugătorul poate fi folosit şi în alte misiuni datorită vitezei şi manevrabilităţii sale. Viceamiralul (care era şi lord, fiind de origine nobilă) Sir Baldwin Walker a subliniat, cumva, pentru posteritate care sunt misiunile distrugătoarelor din dotarea Marinei Regale:
            - monitorizarea avansului unei flote inamice ce are în dotare torpiloare;
            - cercetarea unei coaste ostile pe lângă care o flotă se va deplasa;
            - supravegherea unui port inamic cu scopul hărţuirii torpiloarelor acestuia;
            - atacarea flotei inamice.
Prima confruntare majoră în care s-au afirmat distrugătoarele a fost atacul surpriză efectuat de o flotă japoneză asupra flotei militare ruse (ce era ancorată în Port-Arthur), atac întreprins de japonezi în 8 februarie 1904, în deschiderea războiului ruso-japonez din 1904 – 1905. Trei divizii de distrugătoare japoneze au atacat flota rusă din port, trăgând asupra navelor ruse un număr de 18 torpile. Cu toate acestea, doar două cuirasate ruse au fost avariate (doar trei torpile japoneze au atins ţinta), restul printre care se număra şi nava-amiral a acestei flote, cuirasatul rus Ţesarevici, scăpând uşor datorită plaselor antitorpilă, amplasate eficient în jurul crucişătoarelor şi cuirasatelor ruseşti (în plasele cuirasatului rus menţionat anterior s-au oprit nu mai puţin de patru torpile japoneze).
Cuirasatul rus Ţesarevici
În timp ce lupte între cuirasate şi crucişătoare au fost destul de puţine în primul război mondial, distrugătoarele din aproape toate forţele navale implicate în război au fost continuu angajate în raiduri şi acţiuni de patrulare. Primul obuz, tras dintr-un tun al unui distrugător, pe mare, în primul război mondial, a fost cel lansat de HMS Lance (distrugător britanic din A doua Flotilă a marinei regale) pe 5 august 1914 contra navei auxiliare germane SS Königin Luise (aceasta era de fapt un puitor de mine, o navă specializată ce „amplasa” mine marine în apele internaţionale prin care se ştia că vor trece navele flotelor inamice, sau ca metodă de apărare la intrarea în propriile porturi contra submarinelor inamice). În urma acestei confruntări, puitorul de mine german a fost scufundat, dar nu ca urmare directă a avariilor produse de obuzele britanice, ci pentru că marinarii germani n-au vrut ca nava lor să fie capturată de englezi, şi realizând ca nu mai pot scăpa sau salva nava, au sabordat-o (sabordarea e scufundarea unei nave de proprii marinari).
Distrugătorul HMS Lance
În continuare, distrugătoarele au fost implicate activ în hărţuielile navale ce au precedat bătălia navală de lângă Heligoland (un golf german din Marea Nordului), şi chiar în acea luptă, britanicii reuşind, în parte şi datorită distrugătoarelor Marinei Regale, să scufunde trei crucişătoare uşoare şi un distrugător german, de asemenea au avariat alte trei crucişătoare şi trei distrugătoare germane.
În bătălia de la Gallipoli, distrugătoarele flotelor Antantei au fost folosite pentru transportul trupelor aliate pe uscat şi pentru respingerea atacurilor flotei turce (Gallipoli se află pe coasta europeană a Turciei). De asemenea, în celebra, dar indecisa Bătălie din Jutlanda (peninsulă germană din Marea Nordului), au fost implicate nu mai puţin de 80 de distrugătoare britanice ce s-au confruntat cu 60 de torpiloare germane. Nici distrugătoarele britanice, dar nici torpiloarele germane, n-au reuşit să scufunde nici măcar o navă mare de linie, adică cuirasat sau crucişător inamic.
Tot în timpul primului război mondial, distrugătoarele au început să fie folosite pentru eliminarea unui nou tip de pericol pe mare, cel prezentat de submarine. Distrugătoarele puteau scufunda sau lovi direct submarinele, cu ajutorul torpilelor din dotare sau al obuzelor trase de tunurile proprii. Însă, primul submarin lovit direct de botul unui distrugător, a fost submarinul german U-19 avariat într-o confruntare directă de HMS Badger pe 29 octombrie 1914. Dar, deşi a fost perforat puternic de distrugătorul britanic, submarinul german a scăpat, şi a reuşit să ajungă în portul lui, din Olanda ocupată. Învăţând din această luptă, britanicii au dotat majoritatea distrugătoarelor cu grenade antisubmarin de adâncime, hidrofoane (un fel de microfoane ce urmăreau sunetele emise de submarine sub apă) şi au ranforsat botul navelor. Luna următoare, distrugătorul britanic Garry a reuşit să scufunde primul submarin german cu ajutorul unei torpile (submarinul era cel cu indicativul U-18), iar pe 4 decembrie 1916 (deci după aproximativ doi ani) HMS Llewellyn a scufundat submarinul german UC-19 cu ajutorul unei grenade de adâncime. Din cauza declarării de către Germania a războiului submarin total, în ianuarie 1917, distrugătoarele forţelor Antantei au fost trimise în misiuni de patrulare contra acestora şi în plus, de escortare a navelor comerciale ce alimentau Anglia şi Franţa cu cele necesare războiului. Distrugătoarele S.U.A., Canadei, Angliei, Franţei şi chiar Japoniei (ce trimisese o flotilă de patrulare în Marea Mediterană, Japonia fiind una din forţele Antantei în primul război mondial) au luptat până la sfârşitul războiului contra submarinelor germane, asigurând cu destul de mare succes escorta navelor comerciale ce străbăteau Atlanticul (această escortă se efectua în aşa-zisa formaţiune de convoi). Cu toate acestea, de multe ori, nici simpla patrulare, nu era sigură, britanicii pierzând datorită unor coliziuni dintre propriile distrugătoare, 18 nave din cele 67 distruse în acest prim război mondial. De asemenea, 12 din cele 67 au fost pierdute datorită unor naufragii provocate de echipajele lor (se pare că aveau şi englezii proştii lor neistruiţi îndeajuns).
HMS Badger
La sfârşitul primului război mondial, cele mai bune distrugătoare, considerate capodopera vremii, erau cele britanice din clasa W.
Perioada interbelică şi al doilea război mondial
În timpul primului război mondial, au început să se construiască distrugătoare mai grele şi mai bine înarmate. Distrugătoarele britanice din clasele V şi W, construite spre sfârşitul primului război mondial, aveau şase tuburi lanstorpilă, montate în două platforme triple, nu două sau patru ca la tipurile anterioare. De aceea, aceste două tipuri de distrugătoare britanice, au stabilit noul standard de construire a distrugătoarelor pentru anii 1920.
Distrugător de clasă V
Prima îmbunătăţire majoră de după prima conflagraţie mondială au realizat-o japonezii, odată cu construirea noului tip de distrugător din clasa Fubuki, distrugător proiectat de inginerii japonezi în 1923 şi livrat marinei militare în 1928. Acest distrugător avea şase tunuri de 127 de mm şi trei platforme triple de tuburi lanstorpilă. Pentru al doilea lot din această clasă, tunurile au fost montate în turele cu unghi mare de mişcare, pentru a putea trage în avioane, şi în plus au primit un nou tip de torpilă, mai bună, ce folosea oxigen ca şi combustibil, aşa-zisul Tip 93. Următoarea clasă de distrugătoare, lansată la apă de japonezi, în 1931, numită Hatsuharu, a modificat locul de depozitare al rezervei de torpile, acestea fiind stocate în suprastructura din faţă a distrugătorului, foarte aproape de tuburile lanstorpilă, ce puteau fi astfel reîncărcate în maximum 15 minute.
Clasa Fubuki


Clasa Hatsuharu









Bineînţeles, şi restul naţiunilor cu flote militare au construit distrugătoare mai puternice, de exemplu distrugătoarele americane de clasă Porter aveau tunuri de 127 de mm, montate în cinci turele duble (adică 10 tunuri), iar următoarele două tipuri produse, cele din clasele Mahan şi Gridley (aceasta a fost lansată la apă în 1934) aveau deja, 12, respectiv 16 tuburi lanstorpilă.
Clasa Porter
Clasa Mahan













Clasa Gridley
În Marea Mediterană, principalele flote ce rivalizau prin noile distrugătoare, din ce în ce mai mari, erau cele franceză şi italiană. Francezii au lansat în 1922 distrugătoarele din clasa Chacal ce erau mult mai mari, ca cele dinainte, având deja 2.000 de tone, fiind dotate cu tunuri de 130 de mm, distrugătoare proiectate să poată lupta cu rapidele crucişătoare italiene din clasa Condottieri. Până spre 1930, francezii au mai lansat alte trei tipuri similare de distrugătoare, dar unul şi mai mare a fost lansat în 1935, cel din clasa Fantasque având deja cinci tunuri de 138 de mm (calibru respectabil, deja prezent în acea perioadă la multe crucişătoare şi cuirasate uşoare) şi nouă tuburi lanstorpilă. În plus, distrugătorul din clasa Fantasque putea atinge o viteză maximă de 83 de km/h, viteză destul de mare şi pentru unele nave actuale, această viteză fiind considerată cea mai mare atinsă vreodată de un distrugător propulsat cu un motor cu aburi. Italienii, aveau distrugătoare aproape la fel de rapide, tot în anii 1930, ele atingând viteze de 70 de km/h, fiind dotate cu aproape la fel de multe tuburi lanstorpile şi patru sau şase tunuri de 120 de mm.
Clasa Chacal
Clasa Fantasque















Germania a început şi ea să construiască noi distrugătoare, odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933. Distrugătoarele germane de Tip 1934 aveau deja 3.000 de tone, dar armamentul lor era de calibru mic, lucru schimbat odată cu lansarea celor de Tip 1936 ce aveau deja tunuri grele, de 150 de mm.   
Odată cu reînnarmarea Japoniei şi Germaniei, americanii şi britanicii au început să construiască distrugătoare mai mici, dar mai multe ca număr pentru a surclasa flotele acestor ţări ce vor fi principalii lor inamici în timpul celui de-al doilea război mondial. Britanicii au construit o întreagă serie de distrugătoare (clasele de la litera A la I), ce aveau un deplasament de 1.400 de tone, patru tunuri de 119 mm şi opt tuburi lanstorpilă, iar americanii au lansat peste 50 de distrugătoare din clasa Benson, ce avea în dotare cinci tunuri de 127 de mm şi zece tuburi lanstorpilă (distrugătoarele din această clasă au fost construite în 1938, când nici măcar un politician american nu credea că S.U.A. va intra în vreun război cu cineva). Dându-şi seama că vor avea nevoie de distrugătoare cu tunuri mai puternice, britanicii au mai lansat ulterior o nouă clasă (în anul 1936), cea numită Tribal, a căror nave aveau un deplasament mai mare, de 1.850 de tone, iar ca armament dispuneau de opt tunuri de 119 mm dispuse în turele duble şi patru tuburi lanstorpilă. Chiar înainte de începutul războiului, britanicii au mai construit încă două clase de distrugătoare, şi anume clasele J şi L, ce aveau şase tunuri de 119 mm şi opt tuburi lanstorpilă, în plus au fost dotate şi cu un nou tip de senzor capabil să detecteze submarinele, adică sonarul (numit de englezi cu termenul tehnic de ASDIC).  
Clasa Benson
Clasa Tribal










Clasa J
Cu toate aceste îmbunătăţiri tehnice, în cursul celui de-al doilea război mondial pericolul mai mare pentru distrugătoare l-a reprezentat submarinul şi avioanele torpiloare ce erau lansate de pe portavioane (germanii excelau în domeniul submarinelor, iar japonezii aveau foarte multe avioane pe portavioane). Pentru a rezista acestor noi ameninţări, distrugătoarele au fost redotate cu radar, tunuri antiaeriene de calibru mic şi noi aruncătoare de grenade antisubmarin ce erau acum montate şi-n partea din faţă a navei. În multe cazuri, americanii, britanicii şi chiar japonezii au redus numărul de tunuri şi tuburi lanstorpilă montate pe distrugătoare, pentru a face loc noilor tunuri antiaeriene şi lansatoarelor de grenade antisubmarin. Dar, deşi distrugătoarele au fost astfel modernizate, cele mai multe nave distruse în război au fost tot acestea, poate şi pentru că erau multe mai multe ca restul navelor implicate în războiul naval, şi în plus nici nu aveau nici un fel de blindaj ce le-ar fi putut apăra de bombele şi torpilele lansate de pe avioane şi submarine.
Pentru a combate mai eficient pericolul reprezentat de submarinele germane, britanicii au lansat două noi tipuri de nave mai mici, specializate în distrugerea acestora, şi anume fregatele şi corvetele, iar americanii au produs aşa-zisele distrugătoare de escortă. Un program similar au lansat şi japonezii, spre sfârşitul războiului, construind distrugătoarele de clasă Matsu.  
Distrugător de clasă Matsu
Epoca postbelică
După al doilea război mondial, în anii 1940 şi 1950 s-au construit în continuare distrugătoare „clasice”, asemănătoare celor din război, dar acestea erau deja automatizate şi aveau şi un tonaj mai mare, în plus primind şi un nou tip de tun, mortierul. Astfel, un distrugător avea tunuri automate, radar, sonar, şi noul tun mortier antisubmarin numit Squid (calamar în traducere liberă). Între aceste noi tipuri de distrugător le putem aminti pe cele din clasa Daring produse de britanici, clasa Forrest Sherman realizate de americani şi cele din clasa Kotlin lansate de ruşi (nu sovietici, pentru că în realitate nu a existat nici un popor sau naţiune sovietică). În plus, pentru a evita costurile mari necesare realizării unor noi distrugătoare, multe naţiuni au modernizat distrugătoarele rămase „în viaţă” după sfârşitul războiului mondial. Astfel americanii au modernizat multe distrugătoare prin programul FRAM I, iar britanicii au transformat multe din distrugătoare în noile fregate de Tip 15
Clasa Forrest Sherman
Clasa Kotlin











Apariţia rachetelor sol-aer şi sol-sol (adică rachete lansate de pe pământ pentru a distruge ţinte aeriene sau terestre şi navale), ca de exemplu cea franceză Exocet, la începutul anilor 1960, a schimbat complet conceptul de război naval. Pentru a face faţă acestor noi ameninţări aeriene, navale şi de pe uscat (aceste noi rachete putând fi lansate de pe avioane, alte nave, submarine şi chiar de pe uscat), s-a construit noi tipuri de distrugătoare cum ar fi cele din clasele Kashin (rusească), County (britanică) şi Charles F. Adams (americană) dotate şi ele, cu rachete capabile să distrugă avioane, submarine şi nave din flotele inamice.
Clasa Kashin
Clasa County












Clasa Charles F. Adams
În secolul nostru, adică XXI, distrugătoarele sunt dotate cu un mare număr de rachete antiaeriene, antinavă şi antisubmarin, au un echipaj destul de redus ca şi număr, în plus multe au în partea din spate a navei o punte specială pentru helicoptere, ce sunt ambarcate în hangare dinnăuntrul navei.
Utilizatori actuali de distrugătoare
Marina argentiniană are în dotare patru distrugătoare de clasă Almirante Brown şi un distrugător modificat de Tip 42.  
Clasa Almirante Brown
Marina Republicii Populare Chineze (denumirea oficială a celei mai populate ţări a planetei) are în dotare mai multe tipuri de distrugătoare din clasele Luyang I, Luyang II şi Luzhou, ultimele două clase fiind dotate cu rachete de apărare cu rază mare de acţiune, şi anume racheta chineză HQ-9 şi rusească S-300
Clasa Luyang I
Clasa Luyang II











În plus, marina chineză mai are şi trei distrugătoare din clasa Luyang III, şase de clasă Luda, două din clasa Luhu şi unul din clasa Luhai. În ultimii ani, adică din 2006 încoace chinezii au mai achiziţionat de la ruşi câteva distrugătoare din clasa Sovremenny, clasă dotată cu rachete ce pot lovi mai multe tipuri de ţinte. Distrugătoarele din această clasă au în dotare opt rachete antinavă (rachetele SS-N-22 Sunburn), lansatoare de rachete antiaeriene (sistemul rusesc SA-N-7 Gadfly) şi două turele duble de tunuri de 130 de mm ce trag obuze cu ghidaj laser. Tot aceste distrugătoare mai au tuburi lanstorpilă de 530 de mm şi lansatoare de rachete RBU-6000 folosite împotriva submarinelor, dar chinezii le-au readaptat pentru a distruge navele de suprafaţă inamice. 
Clasa Luzhou
Clasa Luhai











Ceilalţi chinezi, adică Taiwan-ul, are doar patru distrugătoare de clasă Kidd, cumpărate de la americani, în anii 1990.
Egiptul are o singură fregată multirol de tip FREMM (francezii o considerau din clasa Aquitaine) cumpărată de la francezi şi un distrugător de clasă Z folosit pentru antrenament.
Franţa deţine mai multe tipuri de fregate şi distrugătoare. Cele mai mari sunt cele două fregate de clasă Horizon (7.050 de tone), urmate de patru distrugătoare de clasă Aquitaine (6.000 de tone), două fregate de clasă Cassard (4.500 de tone), şase fregate de clasă Georges Leygues (tot 4.500 de tone), cinci fregate multirol La Fayette (3.600 de tone) şi şase fregate de supraveghere Floreal (2.950 de tone). Primele două, adică Horizon (folosită mai mult pentru doborârea avioanelor inamice) şi Aquitaine (folosită pentru scufundarea submarinelor inamice) sunt construite în aşa fel încât au suprafeţe cu foarte puţine unghiuri, fiind aproape invizibile pentru radar, şi de asemenea au cele mai moderne rachete antinavă şi antiaeriene de care dispune Marina Franceză.
Clasa Horizon
Clasa Aquitaine












Germania are trei fregate de clasă Sachsen, dar restul ţărilor NATO le consideră distrugătoare în ceea ce priveşte tonajul şi armamentul lor.
Grecia, are un singur distrugător de clasă Fletcher, numit Velos, ce a fost cumpărat de la englezi după al doilea război mondial, şi e ţinut mai mult în port, nefiind folosit în misiuni operaţionale.
India are trei distrugătoare de clasă Kolkata, trei de clasă Delhi şi cinci de clasă Rajput. Cele de clasă Kolkata sunt cele mai puternice având rachete antinavă Brahmos ce pot lovi ţinte aflate la 300 de kilometri, de asemenea au instalate sistemul Barak-8 de rachete antiaeriene. De asemenea, India mai are în dotare trei fregate stealth de clasă Shivalik şi şase fregate de clasă Talvar (acestea au fost cumpărate de la ruşi, pe când primele de la englezi). Distrugătoarele Marinei Indiene pot folosi simultan, în misiuni, câte două helicoptere Sea King (de producţie britanică), ce aterizează în partea din spate a navei.
Distrugător indian Kolkata
Iranul are două fregate de clasă Moudge, dar sunt clasificate oficial de iranieni ca distrugătoare.
Italia are două fregate de clasă Horizon, şase fregate multirol de tip FREMM (aceste două tipuri sunt la fel, ca la francezi de tip stealth, pentru că de fapt de la ei le-au cumpărat), şi două distrugătoare din clasa Durand de la Penne, acestea din urmă având rol antiaerian.      
Clasa Durand de la Penne
Japonia are două clase de distrugătoare grele, Atago (două distrugătoare fiecare de 10.000 de tone) şi Kongo (patru distrugătoare de 9.500 de tone) ce sunt dotate cu performantul sistem de luptă integrat AEGIS. Pe lângă acestea Forţa Navală de Autoapărare Japoneză (denumirea actuală oficială a marinei militare nipone) mai are în serviciul operaţional un distrugător de clasă Shirane, două din clasa Hatakaze, patru Akizuki, cinci Takanami, nouă Murasame, opt Asagiri, trei Hatsuyuki, şase Abukuma şi trei Shimayuki ce sunt folosite pentru antrenarea marinarilor. Japonia foloseşte atât de multe distrugătoare din cauza ameninţărilor venite din partea Coreei de Nord şi a pericolului reprezentat de marina rusă din zonă (nu trebuie uitat faptul că, între Japonia şi Rusia nu s-a semnat nici până azi un tratat de pace, după încetarea ostilităţilor din al doilea război mondial).
Clasa Atago
Clasa Kongo












Coreea de Sud are şi ea trei clase de distrugătoare: prima şi cea mai mare e reprezentată de clasa Sejong (11.000 de tone, trei distrugătoare şi se preconizează construirea a încă trei astfel de nave), a doua e clasa Chungmugong Yi Sun-shin (5.520 de tone, şase distrugătoare) şi a treia, mai mică ca dimensiuni Gwanggaeto (3.900 de tone, trei distrugătoare). Toate aceste nave au fost construite de şantierele navale deţinute de Daewoo şi Hyundai. De asemenea, Coreea de Sud mai are şi trei clase de fregate: şapte de clasă Ulsan, şase din clasa Incheon şi una Daegu.
Clasa Sejong
Mexicul deţine un singur distrugător de clasă Edsall, cumpărat de la „Unchiul Sam”.
Marocul deţine o singură fregată de tip FREMM, cumpărată bineînţeles, de la francezi.
Olanda are patru fregate de clasă De Zeven Provincien, dar şi acestea sunt considerate de aliaţii din NATO distrugătoare datorită mărimii şi armamentului din dotare.
Norvegia are cinci fregate de clasă Fridtjof Nansen, care, de fapt, fac parte din sub-clasa spaniolă Alvaro de Bazan (olandezii cumpărând aceste fregate de la spanioli), fiind dotate de asemenea cu sistemul de luptă integrat AEGIS.
România are un distrugător de 5.790 de tone, numit Mărăşeşti, ce a fost redenumit fregată în 2001, şi două fregate de 4.800 de tone, cumpărate în 2003 de la englezi, redenumite de Marina Militară Română cu două nume de rezonanţă istorică: Regele Ferdinand şi Regina Maria (momentan ele nu sunt funcţionale, pentru că sunt în a doua fază de modernizare).
Fregata Mărăşeşti
Rusia, are în dotare două clase de distrugătoare: clasa Sovremenny (cinci distrugătoare de 7.500 de tone) şi clasa mai nouă, modernă, Udaloy (nouă distrugătoare de 7.900 de tone). Această a două clasă, pe lângă armamentul deja existent la prima clasă de distrugătoare, a mai fost dotată şi cu opt rachete P-270 antinavă (aceste rachete, în drumul lor spre ţintă ating viteze supersonice), patru tunuri antiaeriene AK-630, două tunuri Gatling cu ţeavă rotativă (tot pentru doborârea avioanelor) şi patru rachete sol-aer de tip SA-N-11. În plus, acest tip de distrugător mai are şi 64 de rachete sol-aer de tip Kinzhal, ce pot fi lansate din tuburi verticale. Pe lângă aceste distrugătoare, Rusia mai are unul mai vechi de 4.400 de tone, din clasa Kashin, ce are baza operaţională în Marea Neagră.
Clasa Sovremenny
Clasa Udaloy











Spania are în dotare cinci fregate de clasă Alvaro de Bazan, la construirea cărora spaniolii s-au inspirat din moderna clasă Arleigh Burke a marinei americane. Şi aceste fregate au ca armament principal sistemul de luptă integrat AEGIS.
Clasa Alvaro de Bazan
Thailanda are un singur distrugător din clasa Cannon, ce a fost cumpărat de la americani, şi e folosit doar pentru antrenament.
Marea Britanie (adică regatul cu „Brexitul”) are şase distrugătoare de tip stealth, de clasă Daring, ce au aproximativ 8.500 de tone şi treisprezece fregate de clasă Duke, de 4.900 de tone (nave „clasice” ce nu sunt ecranate faţă de radare ca distrugătoarele Daring). Distrugătoarele Daring sunt dotate cu trei tipuri performante de radar antinavă, antiaerian şi antisubmarin (sistemele principale fiind PAAMS şi SAMPSON), rachete antiaeriene (48 de bucăţi din sistemul Sea Viper, şi cele din tipul Aster 15 ce pot doborâ o ţintă aflată la maximum 15 kilometri de distrugător, iar Aster 30 poate atinge un avion aflat la cel mult 120 de kilometri), două lansatoare de rachete antinavă Harpoon, un tun de 113 mm ce poate lovi ţinte aflate la 28 de kilometri, două tunuri Oerlikon de 30 de mm (acest tun de fapt e o mitralieră de calibru mare, ale cărei gloanţe pot perfora blindajul unui tanc), două sisteme antirachetă Phalanx (acest sistem e de fapt un tun de 20 de mm, cu viteză subsonică de tragere, ce doboară rachetele antinavă inamice), două mitraliere Gatling cu viteză aproape supersonică de tragere (aceste mitraliere au şase ţevi rotative, mitraliere de acest fel mai sunt montate şi pe avioanele antitanc A-10 americane) şi şase mitraliere „normale” de calibrul 7,62 mm. De asemenea, distrugătoarele Daring pot adăposti în hangarele lor, maxim două elicoptere Lynx Wildcat ce pot avea la rândul lor, ca armament, patru rachete antinavă sau două torpile antisubmarin.
Clasa Daring
Elicopterul britanic Lynx Wildcat












S.U.A. are 62 de distrugătoare de clasă Arleigh Burke (9.200 de tone), ce sunt folosite la escortarea portavioanelor, grupurilor de acţiune terestră sau grupurilor amfibii ale marinei americane. Jumătate din ele sunt folosite pentru vânarea submarinelor inamice, iar cealaltă jumătate au misiuni multirol, adică pot vâna cu rachetele din dotare, submarine, nave şi avioane inamice. Ca tonaj, aceste distrugătoare sunt similare cu multe din crucişătoarele din al doilea război mondial, dar ca şi armament le surclasează de departe. Pe câteva din aceste distrugătoare, în funcţie de misiune, se pot ambarca până la două elicoptere MH-60R Seahawk, folosite în principal pentru atacul antisubmarin, dar în funcţie de necesităţi pot participa şi la misiuni de salvare umanitară. 
Clasa Arleigh Burke
Elicopterul american MH-60R Seahawk











Până în 2022, marina americană mai trebuie să primească încă 11 distrugătoare din această clasă, deja 6 sunt aproape gata, ele mai trebuie doar să fie dotate cu armament şi să fie recepţionate oficial de marină. Cel mai nou tip de distrugător american din clasa Zumwalt, a fost lansat la apă în octombrie 2013. Acest distrugător, de 14.800 de tone, are formă futuristă, iar carcasa navei e „ambalată” în fibră de carbon pentru a reduce şi mai mult vizibilitatea ei pe radar. Această navă, are în total 80 de rachete, printre ele fiind şi câteva din celebra gamă de croazieră Tomahawk (acestea pot avea în funcţie de necesităţi şi focoase nucleare), dar e operată de un echipaj redus de doar 150 de marinari (acest fapt se datorează şi supertehnologizării tuturor tipurilor de armament de la bord). Pe lângă multiplele tipuri de rachete din dotare, acest distrugător mai are două tunuri de 155 de mm,  ce pot trage obuze cu ghidaj laser care ating ţinte aflate la maxim 101 kilometri de distrugător. Primul distrugător de acest tip, a fost deja recepţionat de marina americană, în 2015, şi se preconizează construirea a încă două nave din această clasă extrem de scumpă, o navă de acest fel, cu tot cu armamentul şi muniţia aferentă costând aproximativ patru miliarde de dolari.
Distrugătorul stealth USS Zumwalt
La scrierea acestui articol, m-am inspirat din următoarele „surse” de internet:
Prof., bibliotecar Florin Miheş.


8 aprilie - Ziua romilor

Activități și povești de Ziua romilor și Săptămâna verde la biblioteca comunală din Sântandrei. Ramona Durdeu a fost gazdă și ne-a implicat ...

Wikipedia

Rezultatele căutării