Distrugătorul (I)

De-a lungul secolului XX, principalele arme (de suprafaţă) sau nave ale forţelor navale ale oricărei ţări ce avea o flotă sau marină militară puternică au fost: distrugătoarele, crucişătoarele, cuirasatele şi începând cu al doilea război mondial portavioanele.

În articolul de faţă, vom descrie, nonexhaustiv, bineînţeles, distrugătorul, cea mai mică navă, ca tonaj şi putere de foc, a unei flote militare clasice.

În terminologia militară navală, distrugătorul este o navă de război rapidă, uşor manevrabilă (de maxim 8.000 – 10.000 de tone), ce are rolul de a escorta navele de război mai mari dintr-o flotă, convoi sau grup operativ şi de a le apăra de atacurile aeriene şi submarine inamice. Distrugătoarele au fost „inventate” la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru a apăra navele propriei flote de torpiloarele inamice (nişte nave militare de dimensiuni destul de mici ce aveau în dotare ca armament doar torpile), şi în timpul războiului ruso-japonez din 1904 – 1905 erau încă numite „distrugătoare de torpiloare”, termen ce a fost ulterior prescurtat de terminologia navală militară a ţărilor implicate în primul război mondial, ele numindu-se de atunci, clasic, „distrugătoare”. Înaintea şi chiar în timpul celui de-al doilea război mondial distrugătoarele din orice flotă militară acţionau de obicei în grupuri operative împreună cu navele mai mari din acea flotă, adică cuirasatele şi crucişătoarele. După al doilea război mondial, ca urmare a apariţiei rachetelor de croazieră şi a celor ghidate prin laser sau radio, distrugătoarele au început să opereze în misiuni, singure, şi datorită îmbunătăţirilor de la motor, pe raze mai mari de acţiune, lucru pe care înainte îl puteau face doar cuirasatele şi crucişătoarele.

În secolul nostru, adică XXI, distrugătorul reprezintă arma standard a cvasimajorităţii flotelor militare de suprafaţă actuale (doar S.U.A., Rusia şi Peru mai au în dotare câteva crucişătoare grele, dar nu mai folosesc demult cuirasate). Distrugătoarele moderne, numite şi distrugătoare dotate cu rachete inteligente (adică rachete ghidate cu ajutorul laserului sau mai nou g.p.s.-ului) sunt de fapt echivalente în tonaj, dar superioare ca putere de foc crucişătoarelor din al doilea război mondial, şi cele americane, ruseşti, franceze şi britanice au chiar rachete cu focos nuclear la bord. Cu o lungime de 160 de metri, un deplasament de 9.200 de tone şi având în dotare peste 90 de rachete de mai multe feluri (antiaeriene, antinavă, antisubmarin şi chiar nucleare) distrugătoarele americane din clasa Arleigh Burke sunt de fapt, mai grele şi mai bine înarmate ca multe din crucişătoarele dotate cu rachete anterioare lor.   

Distrugătorul din clasa Arleigh Burke - USS Winston S. Churchill

Origini

Apariţia şi dezvoltatea distrugătorului ca navă de război e strâns legată de inventarea torpilei auto-propulsate (numită şi torpila Whitehead) în jurul anilor 1860. Prin apariţia acestei arme, adică torpila, orice marină militară avea acum potenţialul de  a distruge orice flotă inamică superioară, prin lansarea acestei noi arme de pe orice vas propulsat cu aburi. Primele nave cu aburi, ce foloseau torpile, au fost construite prin anii 1870 şi s-au numit chiar de la început torpiloare. Prima navă militară desemnată să lanseze torpila Whitehead a fost HMS Lightning, construită de britanici în 1876, navă ce avea 33 de tone. Torpilele erau lansate de pe acest prim torpilor de pe 2 tuburi lanstorpilă, tuburi înlocuite în 1879 de unul singur amplasat în botul navei. În deceniul ce a urmat, britanicii şi alte ţări cu flotă militară puternică au început să construiască torpiloare mai mari, de 50 – 100 tone, torpiloare ce aveau o viteză destul de mare, putând evita capturarea lor de către navele de patrulă inamice. La început, strategii militari, considerau că aceste torpiloare puteau ameninţa navele inamice dintr-o flotă militară, doar când acestea se aflau aliniate, în rada unui port, dar, cu timpul s-a observat că viteza lor a crescut din ce în ce mai mult, ele putând astfel ataca navele inamicului, chiar în marş, pe mare. Pentru a răspunde eficient, acestei noi ameninţări de pe mare, flotele mai multor ţări, au început să construiască un nou tip de navă de război, dotată cu mai multe tunuri, navă numită iniţial, de englezi „distrugător de torpiloare”, ce şi-a redus ulterior numele, în ajunul primului război mondial, în mai simplul „distrugător”. Dar, flotele altor ţări, au păstrat numele iniţial, de distrugător de torpiloare, până târziu după primul război mondial. Astfel, francezii le numeau contre-torpilleur, italienii cacciatorpidiniere, portughezii contratorpedeiro, grecii antitorpiliko, olandezii torpedobootjager, iar polonezii chiar până la al doilea război mondial le spuneau tot kontrtorpedowiec. În timpul primului război mondial, strategii navali ai ţărilor ce aveau flote puternice (Anglia, Germania, Franţa, Italia, chiar şi S.U.A.) şi-au dat seama că noile nave puteau chiar ele prelua rolul torpiloarelor, şi le-au dotat cu tuburi lanstorpilă, pentru a-şi proteja propriile nave militare, de asemenea cu ajutorul acestora puteau ataca chiar cuirasatele inamice.

Profilul torpilei Whitehead

Nava britanică HMS Lightning - 1877

Precursori ai „distrugătorului de torpiloare”

Prima navă proiectată şi construită special pentru vânarea şi distrugerea torpiloarelor a fost canoniera-antitorpiloare. Canonierele erau nave destul de mici, echipate cu tuburi lanstorpilă şi tunuri ce puteau distruge torpiloarele inamice. O primă navă de acest tip a fost canoniera britanică HMS Rattlesnake (H.M.S. = His Majesty’s Ship, adică Nava Maiestăţii Sale, denumire pe care o au şi azi toate navele militare ale flotei britanice), proiectată de Nathaniel Barnaby în 1885, ce avea o lungime de 61 de metri, lăţimea de 7 metri, şi o masă de 550 de tone. Nava avea şapte tunuri de calibru mic (unul din ele, cel mai mare avea calibrul de 120 de mm şi se putea încărca doar prin gura tunului, exact ca tunurile din evul mediu), din care şase erau cu tragere rapidă, şi de asemenea mai avea în dotare 4 tuburi lanstorpilă, două amplasate în botul navei şi două lateral. Fiecare tub avea 4 torpile ca rezervă pentru a fi lansate spre o navă inamică.

Canoniera HMS Rattlesnake - 1886

După această primă navă, marina britanică a avut în dotare alte patru tipuri de canoniere, şi anume pe rând cele din clasa Grasshopper (Greierul), Sharpshooter (Lunetistul), Alarm şi Dryad, toate fiind construite pentru marina regală în anii 1880 şi 1890. Tot în această perioadă, de sfârşit de secol XIX, marina spaniolă a comandat o canonieră ce să doteze flota acestei ţări, navă realizată tot de englezi, în şantierul naval din Clyde, situat în apropierea celui de la Yarrow, unde fuseseră construite canonierele din dotarea flotei britanice. Nava a fost proiectată de Fernando Villaamil, ce era adjunctul comandantului marinei militare spaniole. Construcţia acesteia a început în 1885, a fost lansată la apă în 1886 şi livrată flotei spaniole anul următor. Canoniera spaniolă avea 348 de tone, motoarele ei asigurându-i o viteză maximă de 42 de km/h, fiind considerată cea mai rapidă navă din anul 1888 din dotarea oricărei flote din lume. Ca armament avea în dotare un tun Hontoria de 90 de mm (deci un pic mai mare decât clasicele tunuri de 88 folosite de germani ca tunuri antiaeriene în al doilea război mondial), patru tunuri Nordenfelt de 57 de mm, două tunuri Hotchkiss de 37 de mm şi două tuburi lanstorpilă Schwartzkopff. Nava avea 3 torpile pentru fiecare tub, fiind deservită de un echipaj de 60 de marinari. Spaniolii, au numit această navă Destructor, cumva anticipând numele ce îl vor primi acest tip de nave mai târziu.

Apariţia distrugătorului modern

Primele nave numite oficial distrugătoare de torpiloare au fost două nave din clasa Daring şi două din clasa Havock a marinei regale britanice. În anul 1892, al treilea lord al Amiralităţii britanice, contraamiralul John Fisher a comandat producerea unui nou tip de navă, dotată cu un nou tip de motor cu aburi şi înarmate cu tunuri de calibru mic, dar cu viteză mare de tragere (tunurile erau deja de tip modern cu încărcare semiautomată). Iniţial au fost construite şase astfel de distrugătoare de torpiloare, de către trei şantiere navale diferite: HMS Daring şi HMS Decoy produse de şantierul John I. Thornycroft & Company, HMS Havock şi HMS Hornet produse în şantierul din Yarrow, HMS Ferret şi HMS Lynx produse de şantierul Laird, Son & Company. Din acestea doar primele patru au fost cumpărate de marina regală, pentru că erau mai bune, ele având ca dotare standard două motoare cu aburi (de aceea nava avea două coşuri de fum), motoare ce produceau 4.200 de CP, ce propulsau nava de 288 de tone (masa aceasta o avea nava când era încărcată complet cu muniţia aferentă, fără muniţie având doar 267 de tone) cu o viteză maximă de 50 de km/h, putând astfel ţine pasul cu navele mai mari din orice flotă militară. Ca armament acestea nave aveau montate patru tunuri, unul mai mare de calibrul 76 de mm şi trei mai mici de 57 de mm, plus un tub lanstorpilă montat în botul navei şi două amplasate lângă coşurile de fum. După aproximativ doi ani de la recepţionarea acestor nave, marina regală le-a modificat, demontând tubul lanstorpilă din botul navei, în locul lui fiind amplasate alte două tunuri de 57 de mm.

Distrugătorul HMS Havock - 1893

Marina franceză a primit de la propriile şantiere navale primul distrugător de torpiloare câţiva ani mai târziu, în 1899, el inaugurând clasa Durandal de „torpilleur d'escadre”, cum au denumit francezii noul tip de nave.

Distrugător din clasa Durandal - Hallebarde

Şi S.U.A. au început să construiască distrugătoare de torpiloare, primul fiind recepţionat de marina americană în 1902, se numea USS Bainbridge (U.S.S. = United States Ship, adică nava marinei americane), şi deja în 1906 marina americană avea 16 distrugătoare de acest tip în dotare.

Distrugătorul USS Bainbrigde - 1902

Îmbunătăţiri ulterioare

Distrugătoarele de torpiloare au continuat să fie modificate şi îmbunătăţite şi la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, până aproape de primul război mondial.

Prima îmbunătăţire a fost introducerea turbinei cu abur, ce mărea considerabil viteza maximă atinsă de distrugătoare. Prima navă ce folosea turbina a fost tot una a marinei britanice şi s-a numit HMS Viper, fiind recepţionată de marina regală în 1899, ea putând atinge o viteză maximă de 67 de km/h. Până în 1910 toate forţele navale ale lumii au adoptat turbina pentru a-şi mări semnificativ viteza atinsă, pe mare, de navele lor.

HMS Viper - 1899

A doua îmbunătăţire adusă distrugătoarelor a fost modificarea formei punţii prova (adică partea din faţă a navei) ce până atunci era plată şi rotundă ca o carapace de ţestoasă, ea fiind înălţată apărând astfel o suprastructură (numită şi teugă) unde marinarii aveau un spaţiu de locuit mai confortabil ca cel de dinainte. Această suprastructură a apărut prima oară la distrugătoarele de clasă River, construite de englezi începând cu anul 1903, dată de la care toate distrugătoarele din forţele navale ale lumii au fost modificate astfel ca, echipajul să poată avea condiţii mai bune de muncă atât pe punte, cât şi pe partea de sub ea, unde înainte erau cam înghesuiţi printre lăzile cu muniţie.

HMS Eden - Clasa River, 1903

O a treia îmbunătăţire adusă distrugătoarelor a fost trecerea la un nou tip de combustibil folosit de motorul navei, ce folosea până la începutul secolului XX cărbune, prima navă ce a utilizat doar combustibili din petrol fiind distrugătorul britanic HMS Spiteful în anul 1904. Totuşi distrugătoarele flotei britanice nu au trecut toate exclusiv pe noul tip de combustibil, pentru că Anglia avea mari rezerve de cărbune ce puteau fi folosite încă câţiva zeci de ani la alimentarea flotei sale militare. În schimb, S.U.A.  ce nu prea mai avea astfel de rezerve de cărbune, a trecut rapid la înlocuirea combustibilului folosit de distrugătoare, de exemplu distrugătoarele de clasă Paulding lansate la apă începând din 1909 foloseau exclusiv produse petroliere ca şi carburant.

HMS Spiteful - 1904

Distrugătorul USS Paulding - 1909

Cu timpul distrugătoarele s-au modificat şi în privinţa lungimii şi tonajului atins pe parcursul îmbunătăţirii lor. Astfel, dacă cele fabricate în 1892 aveau de regulă 420 de tone şi o lungime de 76 de metri (cum erau de exemplu cele din clasa Bainbridge a flotei americane), deja în anul izbucnirii primului război mondial (1914) aproape toate distrugătoarele din forţele navale aveau o lungime de aproximativ 91 de metri şi masa lor crescuse la aproape 1.000 de tone, unele fiind mai grele, în funcţie de câtă muniţie puteau transporta pentru fiecare misiune pe mare.

Dar, pentru că m-am întins destul de mult cu povestirea despre distrugător, revin în altă zi cu partea a doua a articolului.

Profesor, bibliotecar Florin Miheş.