O categorie aparte de cărți mi-a stârnit mereu și neobosit interesul și curiozitatea. Sunt acele cărți care spun povești de cu o totul altă factură decât cea a beletristicii. Sunt cărțile ce ne vorbesc despre viața tumultoasă a marilor genii ale artei, oricare ar fi ea: pictură, muzică, sculptură etc. De data aceasta am ales muzica. După cum anunță și titlul, este vorba de inegalabilul maestru virtuoz genovez Niccolò Paganini și despre neliniștile trăite de acest violonist, supranumit „al diavolului”. Mă simt nevoit să vă mărturisesc faptul că lectura anevoioasă a acestui roman, aparținând literaturii ruse, față de care recunosc anumite afinități elective, nu a produs în mine obișnuitele bucurii estetice născute din parcurgerea cărților de artă. Vă veți întreba: de ce? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de edificator. Citind această carte mă văd silit să deplâng soarta geniului, care, în fond, este soarta unei lumi în derivă, ce și-a pierdut, sau nu le-a avut niciodată, valorile culturale, estetice, morale. Deplâng orbul găinilor ce s-a așezat peste ochiul lumii, incapabil să recunoască și să poarte de grijă, ce să mai vorbim să respecte, talentul și geniul unui violonist, parcă damnat datorită măiestriei cu care vioara prindea viață în mâinile sale. Două sunt întâmplările menționate în tom care mi-au marcat profund, și nu în mod pozitiv, parcurgerea acestor file de roman aproape ireal. Prima se petrece în cadrul copilăriei zbuciumate a lui Niccolò. Ea are în vedere tratamentul inuman aplicat unui copil aflat în creștere. Pentru a-l învăța tehnica desăvârșită a viorii, tatăl lui îl obliga să repete, la masă, cu farfuria de mâncare în colțul opus, neavând dreptul de a se atinge de ea decât după o execuție impecabilă, împinsă la limita leșinului. Pentru micul Paganini orele de vioară reprezentau un adevărat supliciu, instrumentul însuși devenind unul de tortură. La fel ca și multe alte genii, din oricare alt domeniu, a avut o copilărie marcată de muncă asiduă. De-a lungul vieții îl vom vedea căutând cu disperare iubirea ce i-a fost refuzată de niște părinți ce-l percepeau ca pe o mașină de făcut bani. Demn de notat e un alt episod petrecut, tot atunci, în copilăria celui pe care tatăl îl considera „oricum vândut diavolului”. Este vorba de momentul-epifanie trăit de mama băiatului, în urma unei rugăciuni ardente în fața icoanei ce înfățișa un înger cântând la vioară. În vis, acesta îi va transmite femeii, pe atunci suferindă de fierbințeli, faptul că băiatul ei va deveni cel mai mare violonist. Bineînțeles, anii au trecut, inevitabilul s-a petrecut, Niccolò a ajuns pe marile scene ale Europei, înregistrând succes după succes, aplaudat la scenă deschisă, invidiat de toți marii violoniști ai vremii, întrecându-i în măiestrie într-un mod natural, fără echivoc, punându-și amprenta personală asupra fiecărei partituri interpretate, reușind astfel să acumuleze averi ce atrag atenția Ordinului iezuit. Și astfel, își face intrarea în recenzia mea cel de-al doilea moment decisiv, din punctul meu de vedere, în economia romanului. Contrar așteptărilor, el se petrece după moartea artistului și este reprezentat de refuzul bisericii de a înhuma cadavrul creatorului Capriciilor. Pur și simplu acest fapt m-a lăsat consternat. Refuz să cred că atunci, poate și acum, poate problema frizează atemporalul, biserica slujește mai mult de un stăpân. Banul, iubirea deșartă, faima l-au purtat pe acest artist pe drumuri bătute de atâția și atâția alții, înaintea și chiar după el.
Această carte imi ridică două mari semne de întrebare, cu implicații sociale inestimabile. Primul: oare toți oamenii sunt potriviți pentru a fi părinți? Al doilea: oare toți părinții Bisericii slujesc aceluiași Dumnezeu? În adagio trebuie să vă mai spun că lectura mi s-a părut anevoioasă și datorită abundenței detaliilor istorice cu care e presărată narațiunea de la un capăt la altul, eu însumi nefiind un mare pasionat al cărților de istorie. Prin prisma acestui fapt, romanul poate fi perceput și ca o frescă fidelă a societății europene sculptate în timp de tulburările sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX – războiele napoleoniene și mișcarea carbonarilor –, destinul geniului nefiind decât o reflexie a vremurilor sub auspiciile cărora s-a născut, a creat și s-a stins acest personaj emblematic al sublimului acustic.
P.S.: Vă așteptăm la întâlnirile lunare ale Clubului de lectură și audiție Synesthesia, desfășurate în ultima marți, de la ora. 17.30, la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, pentru a dezbate și alte cărți, aflate la crepusculul dintre literatură și alte arte
Semnat,
Criticul de serviciu al unei liteRaturi în Declin
Radu Deme
