26 decembrie 2017

Biblioteca Chislaz- recuperari 2017

Activitate despre viata si opera poetului Anton Pann. Anton Pann a fost un poet , profesor de muzica religioasa , folclorist si publicist român. Mihai Eminescu , il supranumea in poemul Epigonii : Finul Pepelei , cel istet ca un proverb. Activitatea a fost prezentata de catre eleva , Lingurar Sorina , de laScoala Chislaz sub indrumarea d-lui bibliotecar , Tiriteu Madalin.
























22 decembrie 2017

campanie anitviolenta

















E vremea colindelor!

La filiala "Ioşia", în aceste zile uşa e deschisă pentru colindători de diferite vârste. Printre cei care ne-au păşit pragul ţinem să-i amintim pe elevii de la Şcoala Gimnazială "Octavian Goga", clasa a III-a-B însoţiţi de prof. Ţărău Ramona, care ne-au încântat cu frumoasele colinde ce vestesc naşterea Domnului Isus.





                               

                                                VĂ DORIM SĂRBĂTORI FERICITE!


Bibliotecar: Corneliu Barna

21 decembrie 2017

Clubul AS

Miercuri, 20 decembrie 2017, a avut loc cea de-a doua întâlnire a membrilor Clubului As. Invitat special a fost părintele Dorel Octavian Rusu, fost protopop al Oradiei, Peștișului și Aleșdului și fost paroh al bisericii ”Izvorul Tămăduirii” din Oradea. Tema întâlnirii noastre a fost dedicată tradițiilor laice și religioase legate de sărbătorile de iarnă.

A început perioada cea mai frumoasă a iernii, cea  a sărbătorilor. Luna decembrie este dedicată colindatului. Datinile de Crăciun sunt născute din sentimentele generate de bucuria nașterii Domnului.Colindătorii sunt urmașii păstorilor, sunt cei care au văzut lumina din Viflaim și cei care au dus vestea nașterii mai departe. Bucuria Crăciunului a născut tradiții, care sunt un tezaur de simțire și credință, transformate într-un șirag de colinde. Biblia însăși s-ar putea reconstitui după colinde. 
Părintele Rusu s-a îngrijit de apariția unei cărticele cu cele mai frumoase colinde.

Am cântat împreună ”O, ce veste minunată”, ”Trei păstori”. Limbajul colindelor este unul foarte simplu, accesibil tuturor, care prezintă întotdeauna momentul Nașterii Domnului la timpul prezent, îl actualizează pentru ca noi toți să ne putem bucura.

Ne-au bucurat cu vocile lor frumoase surorile Ghib (Lorena și Denisa), dar și tânărul Adrian Bojan, deja cunoscuți publicului din Oradea, dar și din țară.
Vă dorim sărbători fericite, cu bucurii și sănătate.







16 decembrie 2017

Lecturi de weekend 89


Buddha, Casanova si cu mine – o karma cu peripetii” de  David Safier  a aparut in 2012 la  Editura Philobia.

David Safier, este un scriitor si romancier contemporan german, nascut in 1966 la Bremen.

Scenarist de renume, el este și un autor de mare succes, a
cesta este primul sau roman Mieses Karma. Romanele sale se vand  în milioane de exemplare în întreaga lume.



Romanul preia doua din conceptele de baza ale credintei budiste, cel al reincarnarii  sufletului in spirite de animale si cel al karmei care dicteaza pozitia pe care sufletul il va avea in urmatoarea trecere pamanteana. Desigur le preia si le foloseste  intr-un stil unic,  intr-o poveste  tragi-comica a unei tienere femei carieriste, care neglijeaza tot ce inseamna familie in favoarea aprecierilor profesionale.
Cititorii urmaresc lupta personajului  dupa moarte de a ajunge iar  in preajma celor pe care i-a neglijat in viata- fiica si sotul. Pentru a ajunge inapoi, sufletul trebuie sa adune karma pozitiva, si sa se tot transforme, din furnica  in cobai, pisica, caine, vaca... o femeie... altfel decat prezentatoarea de talkshow, super eleganta care era.

Se succed multe vieti pana cand eroina recunoaste ca a fost rea, si chiar scopul ei de a evolua nu este unul tocmai pur... ci e nevoia egoista de a-si impiedica sotul sa isi refaca viata cu alta femeie.
O salveaza doar iubirea pe care cei din jur o simt pentru ea.
Alaturi de ea , evolueaza un personaj din alt secol, Casanova , ale carui instincte primare raman aceleasi indiferent in ce creatura isi traieste viata.

Carte pe care o citesti dintr-o suflare,  asteptand cu interes deznodamantul.

12 decembrie 2017

ÁLDOTT AZ A BÖLCSŐ / ÎNTÂLNIRE SCRIITOR-CITITOR

ÁLDOTT AZ A BÖLCSŐ



A fenti címmel jelent meg az Arany János-emlékév jelentős eseményeként a 200 éve született Arany Jánosról szóló szépirodalmi elbeszélő életrajz. A magyarországi szerző, Cselenyák Imre számos irodalmi esten, zenés rendezvényen szerepel a magyarlakta területeken. Ebből az alkalomból látogatott el Nagyszalontára is, hogy Arany János szülővárosában is bemutassa kötetét az olvasóknak.
Az író-olvasó találkozóra péntek délután (december 8-án) került sor a városi könyvtárban. Az író több mint harminc mű szerzője, de zenész, dalszövegíró és librettószerző is. Történelmi, korfestő regényeit Jean-Pierre Montcassen néven jelenteti meg.  A szerző saját maga mutatta be az Áldott az a bölcső című kötetét és mesélt a mű keletkezéséről is. Ez nem egy tanulmány, a nagyközönséghez szól, és közelebb hozza hozzánk a nagy költőt, a magyar irodalom kiemelkedő alakját. Dánielisz Endre tanár úr hasznos információkkal bővítette ki az elhangzottakat. A szerző készségesen válaszolt az olvasók által feltett kérdésekre is, és azt is megtudtuk, hogy ez az életrajzi regény első része, amelynek folytatása következik.
A bensőséges hangulatú találkozó végén az író dedikálta kötetét.


Rugină Irina
könyvtárvezető
Teodor Neș Municípiumi Könyvtár
Nagyszalonta




‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒ ‒


ÎNTÂLNIRE SCRIITOR-CITITOR


Vineri, 8 decembrie a. c. a avut loc la Biblioteca Municipală „Teodor Neș“ Salonta o întâlnire cu scriitorul Cselenyák Imre din Ungaria, autorul unui roman biografic despre poetul Arany János. Autorul a prezentat cartea sa în multe localități și a dorit să o prezinte și publicului din Salonta.
Scriitorul este autorul a peste treizeci de volume, dar este și muzician și textier. A publicat mai multe romane istorice, care au apărut semnate cu numele de Jean-Pierre Montcassen. Volumul prezentat chiar de autor a apărut cu ocazia bicentenarului nașterii poetului, și se întitulează „Áldott az a bölcső“, adică Legănul binecuvântat. Cartea nu este un studiu realizat despre marele poet Arany, ci este un roman care se adresează publicului larg, aducând mai aproape personalitatea sa. Domnul prof. Dánielisz Endre a întregit cele prezentate cu observații foarte utile. Scriitorul a răspuns la întrebările care i-au fost adresate și am aflat că acest volum este doar prima parte a romanului, urmând să apară și continuarea sa.
La finalul întâlnirii autorul a scris dedicații pe cărțile lui.


Rugină Irina
bibliotecar responsabil
Biblioteca Municipală „Teodor Neș“
Salonta



Cuirasatul (I)

Cuirasatul USS Iowa trăgând o salvă de tun cu toate cele nouă tunuri de calibru mare deodată
Cuirasatul e cea mai mare navă de luptă, blindată, ce a existat în dotarea flotelor militare ale marilor puteri navale ale lumii. Principala sa armă era formată din tunurile de mare calibru (peste 305 mm) amplasate în cel puţin trei turele, la pupa şi prova navei. Spre sfârşitul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, cuirasatul a fost cea mai puternică navă militară din dotarea marinelor militare ale marilor puteri ale lumii, şi deţinerea unei flote de cuirasate era considerată vitală de orice naţiune ce dorea să-şi menţină supremaţia navală. Cuirasatele erau văzute ca un simbol al puterii unei naţiuni, de aceea mult timp cuirasatul a fost un factor puternic în diplomaţia şi strategia militară a multor puteri ale vremii. După al doilea război mondial, odată cu afirmarea decisivă a puterii unei noi arme, portavionul, cuirasatul ca armă s-a demodat brusc, pentru că nu mai putea asigura superioritatea unei forţe navale, şi doar S.U.A. au mai păstrat în serviciul operaţional patru cuirasate din clasa Iowa (până în 2006 când le-au casat definitiv).
Navele de linie
Nava de linie era un vas mare, sau mai bine zis o corabie de lemn fără nici un fel de armură sau blindaj ce putea avea până la maximum 120 de tunuri (făcute de obicei din bronz pentru a rezista mai mult timp uzurii). Aceste nave au apărut în majoritatea forţelor navale ale lumii în secolul XVII şi au rămas în dotarea acestora până în jurul anului 1830. Deja de prin 1794, a început să fie folosit termenul de cuirasat ce desemna o astfel de navă militară (franceză sau engleză, căci aceste două ţări erau mari rivale pe mare, după izbucnirea revoluţiei franceze din 1789) care cu ajutorul tunurilor sale putea avaria sau scufunda orice navă de alt tip a inamicului. Totuşi aceste corăbii suprasaturate cu tunuri nu erau prea eficiente în luptă, pentru că tunurile lor nu puteau atinge ţinte mai departe de 300 de metri, şi bazându-se doar pe forţa vântului ce le propulsa, nici nu aveau viteze prea mari.
Prima schimbare majoră a acestor nave militare a fost introducerea motorului cu aburi ca sistem de propulsie auxiliară. Motorul cu aburi a fost introdus gradual în construcţia noilor nave militare începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi fiind dotate cu noul motor nave mici şi fregate. Marina franceză a fost prima forţă navală ce a introdus motorul cu aburi pe o navă de linie în anul 1850, navă numită bineînţeles Napoleon, ce avea 90 de tunuri şi e considerată primul cuirasat, din lemn totuşi, ce putea atinge o viteză de 22 de km/h, în orice condiţii meteo, nu ca restul navelor ce depindeau exclusiv de forţa vântului. Pentru a nu rămâne în urmă şi britanicii au început să construiască nave de linie dotate cu motoare cu aburi şi la fel de multe tunuri. Franţa şi Anglia au fost singurele ţări ce au construit apoi adevărate flote de nave de linie, deşi şi alte ţări au construit câteva nave de linie propulsate cu aburi, numite impropriu cuirasate (unele din aceste nave aveau totuşi în anumite părţi ale navei o anumită cuirasă sau blindaj, dar acest blindaj era din fier destul de subţire). Astfel, Rusia avea 9 nave de acest fel, Turcia 3, Suedia 2, iar Napoli, Austria şi Danemarca fiecare câte una.
Nava de linie Le Napoleon
Monitoarele
Următoarea etapă în dezvoltarea cuirasatelor a fost apariţia monitoarelor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Monitoarele erau nave mai mici ca dimensiuni ca navele de linie, dar erau propulsate integral de motorul cu aburi (nu mai aveau nici o velă în dotare), erau construite în cea mai mare parte din fier şi oţel, iar tunurile puteau trage obuze explozive sau incendiare, nu ghiulele de fier sau piatră ca tunurile vechilor nave de linie.
Prima etapă în apariţia monitoarelor a fost introducerea tunurilor ce au trecut la folosirea unui nou tip de muniţie şi anume obuzele explozive şi incendiare. Primele ţări ce au folosit noul tip de tun au fost Franţa şi S.U.A., ce au trecut la dotarea standard a navelor de linie cu tunul de calibru 203 mm începând din 1841. Acest tun,  montat pe navele de linie, pe lângă faptul că provoca distrugeri mult mai mari ale navelor sau fortificaţiilor (chiar terestre) inamice, putea trage obuze la o distanţă mult mai mare, de până la maximum 3.500 de metri. Folosind astfel de tunuri, în războiul din Crimeea (1853 - 1856) şase nave de linie şi două fregate ruseşti au distrus şapte fregate şi trei corvete turceşti, în bătălia de la Sinope din 1853, făcând practic să dispară flota turcească, ce nu a mai fost utilă pe durata întregului război.
A doua etapă în apariţia monitoarelor a fost reprezentată de introducerea unei cuirase de fier (numită în termeni mai tehnici  blindaj) formată la început din plăci de fier subţire ce proteja coca navei (adică pereţii laterali ai navei, până sub linia de plutire a unui vas). Prima navă de acest fel a fost lansată de francezi în 1859 şi se numea Gloire. Deşi Gloire încă mai avea vele folosite pentru propulsie, era dotată cu un motor cu aburi ce putea deplasa nava în lipsa vântului, şi în plus avea o armură din fier ce proteja coca navei. După 14 luni, englezii au lansat şi ei prima lor navă blindată astfel, fregata Warrior. În următorii doi ani, alte puteri navale au comandat construirea  acestor nave blindate, Italia, Austria, Spania şi Rusia plătind Anglia pentru livrarea noilor nave militare. Deja, la momentul clasicei bătălii navale dintre monitoarele USS Monitor şi CSS Virginia, din timpul războiului civil american, opt puteri navale deţineau monitoare.
Nava franceză La Gloire
Fregata britanică HMS Warrior









A treia etapă în dezvoltarea monitoarelor a fost reprezentată de folosirea unui nou material în construcţia navelor şi anume oţelul. Prima navă realizată în cea mai mare parte din oţel a fost nava franceză Redoutable, a cărei construcţie a început în 1873 şi s-a finalizat în 1876, odată cu lansarea ei la apă. De aceea unii analişti militari o consideră a fi primul cuirasat veritabil construit vreodată de o marină militară. Redoutable avea şapte tunuri de 270 de mm, şase de 140 de mm, unul de 47 de mm şi 12 tunuri de 37 de mm. Nava avea un blindaj de 350 de mm de oţel în jurul centurii navei, principalele tunuri de 270 de mm aveau un blindaj de 240 şi chiar 300 de mm, iar puntea navei  era protejată de 60 de mm de oţel.
Cuirasatul Redoutable
Cuirasatele erei pre-dreadnought
Termenul de „cuirasat” a fost adoptat oficial de Marina Regală Britanică în timpul reclasificării oficiale a navelor sale din 1892. În jurul anului 1890, existau mai multe tipuri de cuirasate construite în diferite conformaţii, cu tunurile amplasate în turele, barbete sau singure, dar deja toate erau construite din fier şi oţel, şi lucru şi mai important nici una nu mai avea vele. Aceste cuirasate aveau un deplasament între 15.000 şi 17.000 de tone, puteau atinge viteze de până la 30 de km/h (pe mare aceasta e considerată o viteză destul de mare) şi erau dotate cu patru tunuri principale de 305 mm montate în două turele (una în faţa şi cealaltă în spatele navei), plus câteva tunuri secundare de calibru mic amplasate în jurul suprastructurii navei. Primele cuirasate, ce semănau oarecum cu aceste specificaţii de navă blindată, sunt cele din clasa britanică Devastation lansate la apă începând din 1871. Tunurile de 305 mm ce foloseau obuze cu viteză mică erau principalele arme folosite în lupta dintre cuirasate. Tunurile de calibru mai mic, aşa-zisele baterii secundare şi terţiare erau folosite pentru hărţuirea inamicului (mai ales prin distrugerea suprastructurii cuirasatelor inamice) şi lupta împotriva navelor inamice mai mici, adică crucişătoare, distrugătoare şi torpiloare.
Clasa de cuirasate Devastation
Începutul acestei ere a cuirasatelor pre-dreadnought a coincis cu dorinţa Marii Britanii de a-şi reafirma dominaţia navală asupra mărilor lumii. Prin legea numită Actul Britanic al Apărării Navale din 1889, aprobat de Parlament, Marea Britanie a început construcţia a nu mai puţin de 8 noi cuirasate. Principala idee a acestei noi legi era aceea că, Anglia trebuia să aibă o marină militară de două ori mai mare decât flotele combinate ale următoarelor două puteri navale (adică Franţa şi Rusia). Acest lucru i-a făcut pe francezi şi ruşi să construiască şi ei tot mai multe cuirasate şi nave de diferite mărimi (crucişătoare, distrugătoare şi torpiloare) în perioada anilor 1890.
După 1890 situaţia s-a schimbat un pic, adică principala cursă a înarmărilor navale s-a declanşat între Germania şi Marea Britanie, germanii nedorind să se lase mai prejos faţă de „perfidul Albion”, iar britanicii voind să-şi păstreze dominaţia asupra mărilor lumii. Legile navale germane din 1890 şi 1898 au autorizat construirea unei flote germane de 38 de cuirasate, ce au pus în pericol dominaţia britanică asupra mărilor. Marea Britanie a răspuns prin construirea a şi mai multor cuirasate, dar în jurul anului 1904 supremaţia britanică în domeniul naval a fost slăbită considerabil. În 1883, Marea Britanie avea deja 38 de cuirasate, două ori mai multe ca Franţa şi aproape la fel de multe ca restul puterilor navale luate la un loc. Însă, deja în 1897, hegemonia britanică slăbise considerabil datorită concurenţei din partea Franţei, Germaniei, Rusiei, Italiei, Statelor Unite şi Japoniei, în plus apăruseră şi forţe navale ce aveau nave mai slabe, dar mai multe (adică crucişătoare, distrugătoare şi monitoare), cum erau pe acea vreme Turcia, Spania, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Chile şi Brazilia.
Era cuirasatului Dreadnought
În primii ani ai secolului XX, majoritatea marinelor militare cochetau cu ideea construirii unui nou tip de cuirasat, mult mai greu, ce să fie dotat cu mai mult de patru tunuri de calibru greu, de 305 mm.
Astfel, în 1903 amiralul Vittorio Cuniberti, şeful biroului de proiectare al Regia Marina (numele marinei militare italiene până în 1946), a propus construirea unui cuirasat „ideal” de 17.000 de tone, înarmat cu doar cu un singur tip de tunuri de calibru mare (12 tunuri de 305 mm), ce să aibă un blindaj de 300 de mm şi să poată atinge o viteză maximă de 44 de km/h. Dar, marina italiană, se pare că n-avea pe moment banii necesari construirii acestui nou tip de cuirasat şi amiralul nu şi-a putut îndeplini visul pe moment. Ulterior, a lansat ideea construirii acestui nou tip de cuirasat şi în revista britanică de strategie, ce există şi azi, Jane’s Fighting Ships.
În 1904, primul Lord al Amiralităţii (adică şeful militar al Royal Navy), amiralul Sir John Fisher, era convins că ideea amiralului Cuniberti poate fi materializată, mai ales că Marina Regală Britanică nu ducea lipsă de fonduri necesare construcţiei acestui nou tip de cuirasat. 
Amiralul Vittorio Cuniberti


Amiralul Sir John Fisher












Proiectarea acestui nou cuirasat a început în ianuarie 1905, iar construcţia lui a demarat în octombrie acelaşi an (în şantierul naval din Portsmouth), fiind finalizat anul următor, 1906, când a şi intrat în serviciul operaţional al Marinei Regale. Acest nou cuirasat, numit HMS Dreadnought, avea un deplasament de 18.410 tone (21.060 de tone cu tot cu muniţia aferentă), iar ca armament principal era dotat cu 10 tunuri de 305 mm, amplasate în cinci turele duble (una în faţa navei, două în spate şi două pe lateral situate la mijlocul navei lângă suprastructură), plus 27 de tunuri de 76 de mm (armamentul secundar necesar luptei împotriva distrugătoarelor şi torpiloarelor inamice) şi 5 tuburi lanstorpilă de 450 de mm. Blindajul principal al navei, cel din jurul centurii avea 290 de mm, mai mare decât al oricărei navei contemporane. Propulsia navei era asigurată de 4 turbine cu aburi, ce asigurau cuirasatului o viteză maximă de 39 de km/h. Blindajul puternic, plus cele 10 tunuri de calibru mare, a făcut ca, dintr-o dată, toate celelalte cuirasate ale marinelor militare să devină brusc depăşite, HMS Dreadnought putând să se angajeze în luptă cu oricare din ele, să le distrugă şi să iasă victorioasă din luptă fără prea mari pagube.
HMS Dreadnought
Blindajul cuirasatului Dreadnought












Convinşi de rezistenţa şi puterea acestei noi nave, britanicii au comandat rapid construcţia a încă şase cuirasate cu un design similar, concretizate în noile clase Bellerophon şi St. Vincent.
HMS Bellerophon
HMS St. Vincent











Rapid, şi americanii au construit un cuirasat de acest tip, primul fiind predat marinei americane în decembrie 1906, şi anume USS South Carolina, urmat de altul, aşa-zisa sora-navă, USS Michigan, lansat la apă în 1908. Ambele cuirasate americane aveau motoare cu aburi, dar aveau un design superior, pentru că renunţând la turelele din lateralul navei, de lângă suprastructură, erau mai bine echilibrate în timpul tragerii obuzelor (deşi aveau cu 2 tunuri mai puţin ca HMS Dreadnought). Aceste cuirasate aveau doar 8 tunuri de 305 mm (armamentul principal al navei), amplasate în două turele duble, în faţa şi spatele navei, plus 22 de tunuri de 76 de mm, 2 de 47 de mm, 8 de 37 de mm şi 2 tuburi lanstorpilă de 533 de mm (tuburile lanstorpilă erau ascunse privirii fiind amplasate sub linia de plutire a navei, fiind folosite în principal pentru distrugerea submarinelor inamice). Acest armament secundar era util împotriva tuturor ameninţărilor venite din partea navelor mai mici (crucişătoare, distrugătoare, torpiloare, submarine).
USS South Carolina
USS Michigan









Cursa înarmărilor
În 1897, înaintea revoluţiei în designul cuirasatelor, adusă de apariţia Dreadnought-ului, Marea Britanie avea 62 de cuirasate în construcţie sau predate deja Marinei Regale, cu 26 mai multe ca Franţa şi 50 mai multe ca Germania. După 1906, conştienţi de importanţa noului tip de navă, toate marile puteri navale au început să construiască propriile cuirasate de tip Dreadnought, declanşând astfel o cursă a înarmărilor, cu consecinţe majore asupra strategiei navale. Astfel, Germania, Franţa, Japonia, Italia, Austria şi Statele Unite au pornit adevărate programe de construire a acestor cuirasate, iar alte puteri navale, am putea zice „mai mici”, cum ar fi Turcia, Argentina, Rusia, Chile şi Brazilia au comandat construirea acestor nave în şantierele din Regatul Unit şi S.U.A..  
Dar, pentru că m-am întins destul de mult azi cu povestea cuirasatului, voi reveni în altă zi cu partea a doua a articolului.
Prof., bibliotecar Florin Miheş.

8 aprilie - Ziua romilor

Activități și povești de Ziua romilor și Săptămâna verde la biblioteca comunală din Sântandrei. Ramona Durdeu a fost gazdă și ne-a implicat ...

Wikipedia

Rezultatele căutării