Proiecte in retea remember

Afisele proiectelor in retea care s-au derulat in ultimii 8 ani!

Inițiative privind produsele și serviciile bibliotecii în contextul digital

 

Inițiative privind produsele și serviciile bibliotecii în contextul digital. Diana Silivestru


 
Prezentare susținută în cadrul Simpozionului „Anul Bibliologic 2018”, ediția a XXVIII-a, 27 martie 2019
Biblioteca Națională a Republicii Moldova

Inițiative privind produsele și serviciile bibliotecii în contextul digital. Diana Silivestru from Biblioteca Națională a Republicii Moldova

Acces deschis la colaborare profesională

Articol scris cândva in 2014 , când mai credeam in coaborarea profesională în cadrul asociațiilor.

Sunt în rezonanță cu toate ideile descrise, iar anii care s-au scurs de atunci au confirmat unele dintre idei  și le-au transformat în axiomă pe altele.

Cred că situl pe care a fost scris inițial s-a pierdut.

_________________________________

Acest articol nu este scris pentru cei care știu sa comunice , sa colaboreze in grupuri profesionale. Acest articol este scris pentru cei care stau pe margine, evitând sa se exprime, să ia pozitie, să împărtășească ideile sau experiența profesională.

In ultimii ani am avut ocazia să mă manifest în multe contexte profesionale. M-am angajat cu bucurie de fiecare dată; cuvintele : comunicare , colaborare, apartenență, viziune, au ajuns pe foile de flipchart care întrebau asistența ce așteptări are. În întâlnirile respective se crea un fel de euforie și aveam impresia că vom reuși să schimbăm lumea.

După foarte multe întâlniri de gen, care doar rareori au mai avut un rezultat palpabil și în nici un caz vre-o relație de colaborare stabilă între membrii grupului, am început să mă întreb ce se întâmplă de fapt. Un răspuns a fost că grupul este eterogen interesele nu sunt aceleași, și odată sala părăsită nu am mai auzit de acei oameni. Dar s-a întâmplat , și nu numai odată, chiar și cu grupuri care aparțineau aceluiași palier profesional , cu același tip de formare și activitate profesională.

Paradoxal toată lumea știe despre ce este vorba cel puțin la nivelul conceptelor mari comunicare , colaborare, apartenență, viziune… De ce nu se materializează aceste noțiuni în activități care să le susțină și practic? Am încercat să-mi găsesc câteva răspunsuri .

In afară de dificultățile generale care privesc lucrul în rețea și in grupuri profesionale, definite și ele cu mult profesionalism în aceleași multe întâlniri menționate mai sus (vezi foto din 2010), aș vrea să mă refer la poziția individuală a fiecăruia. Pentru că de la noi de la fiecare ca individ poate începe sau se poate transforma ceva.

Si eu am trăit , și uneori mai trăiesc aceste sentimente, dar aleg să nu le dau curs, să caut să mă depășesc , să mă exprim, să îmi folosesc abilitățile pentru a fi de folos și altora în cercul meu de influență.

Aș vrea să vă vorbesc despre sursele tăcerii definite la nivel de individ.

Nu vorbim, nu ne implicăm sau nu luăm atitudine pentru că:

Dorim să fim aprobați de toată lumea și dezvoltăm o prudență exagerată în a lua vre-o atitudine chiar și atunci când este vorba doar despre un joc de opinii fără nici o miză.

Cultivăm perfecționismul nu avem încredere în noi înșine și în opiniile noastre.

• Dacă ideea mea nu e demnă de premiul Nobel, și nu va declanșa un cutremur în sistem, nu o voi spune.

• Unul din textele cele mai întâlnite de mine a fost acela de cui folosește? ceea ce fac sau spun eu. Cat de relevantă este experiența mea. Cu siguranță , de la un anumit punct experiența fiecăruia e relevantă pentru un alt om , sau alt grup . Suntem unici și irepetabili…

• Un alt text ,cu care se răspunde la invitația de a scrie pe blog de exemplu, este – da cine mă plătește? Eu sunt atât de deștept încât deșteptăciunea mea are un preț pe care îl vreau în bani! Aici răspunsul e foarte simplu. Puteți alege să împărtășiți experiența și deșteptăciunea cu alții sau puteți să o păstrați doar pentru voi, să vă măcinați în frustrări că nu vă cunoaște nimeni, că opinia voastră era mai bună , iar când la un moment dat vă veți hotărâ să o împărtășiți veți vedea că viața a evoluat , s-a scurs și nimeni nu mai are nevoie de ea. Eu numesc asta economisirea inutilă a experienței și ideilor.

Ne e teamă de consecințe, avem nevoie să ne protejăm. A vorbi însemnă ați asuma niște riscuri.

Suntem hiperemotivi și experimentăm situația de pagină albă când toate ideile au dispărut. Ne e teamă să nu deranjăm. Facem anticipări negative. Ne e teamă că vom fi percepuți ca incomozi, cârcotași sau prostuți . Ne e teamă de a înfrunta un refuz sau o respingere.

Cel mai mare impediment e teama de teamă.

• Da , cu toții greșim, și când vorbim liber, și când scriem și când facem asocieri de idei. Uneori nici măcar nu înțelegem despre ce se vorbește…suntem în alt film cum se spune.

Dar vă întreb dacă ați experimentat vreodată acel concept de brainstorming, când pentru rezolvarea unei probleme, găsirea unei exprimări corecte sau optime, fiecare aruncă cuvinte și idei într-o curgere oarecum fără logică , și atunci de undeva în creierele noastre multitasking se face o asociere nebănuită și iese răspunsul corect . E fenomenal.

Pe de altă parte e în ordine ca o parte din cei care ne ascultă să nu fie de acord cu noi , nu e obligatoriu ca toată lumea să ne înțeleagă și să ne aprecieze. Dar e obligatoriu și aici nu se face rabat, ca toată lumea să respecte eforturile noastre.

Surpriza vine când cineva necunoscut te trage de mânecă și spune, așa mă gândeam și eu dar nu aveam curaj să spun.

Nu pot exista consecințe foarte dramatice la nimic. Un pic de orgoliu rănit sau o impulsionare ca data viitoare să fim mai fermi, și cu opinii mai bine definite și mai profesionist susținute.

Nu suntem animați de interes față de subiect iar acest argument mi se pare cel mai dureros pentru ca - suntem în grupul acela doar pentru că așa s-a nimerit, nu avem nici o dorință de a exprima ceva, nici măcar nu știm exact despre ce se vorbește. Prezența în acel grup este relaționată doar cu idea de a avea în CV prezența într-un grup profesional. Măcar dacă ar conta undeva , dar din câte știu salariile noastre nu depind de acest CV.

Suntem pasivi și comozi, nu dorim să ne complicăm- totul a mers bine și până acum de ce ar trebui să schimbăm ceva. Se poate că dacă vorbim să ne și trezim cu lucru suplimentar.

• Totuși suntem în acel loc, în acel grup pentru că odată ne-am exprimat dorința de a fi acolo animați de nevoia de contact profesional și de schimb de experiență, ar fi frumos să contribuim și noi cu experiența noastră , cu siguranță va folosi cuiva în grup.

• Referitor la lucrul suplimentar , de acord este un efort în plus, dar merită fiecare minut. Răsplata vine când te aștepți mai puțin. Energia investită aduce înapoi cantități nelimitate de energie.( legea 1 , nescrisă încă , a voluntariatului )

Cultivăm armonia cu orice preț- nu e voie să spunem lucruri incomode (recomandare social acceptată). Trebuie să zâmbim și să fim împăciuitori orice s-ar întâmpla este o prejudecată care ne face foarte multe deservicii și de care profită persoanele care nu au atâtea scrupule ca noi.

Aici se poate lucra pe modul în care sunt spuse opiniile contrare. Este o întreagă literatură care vine în ajutor. Cel mai frumos concept , caracteristică a comunicării, care poate fi dobândită prin exercițiu este acela de asertivitate. ( asertivitate s.f. (med.) Caracteristică a unei persoane care îşi exprimă cu uşurinţă punctul de vedere şi interesele, fără anxietate, fără a le nega pe ale celorlalţi. )

Suntem superstițioși .Vorbele noastre pot determina o schimbare și atunci se declanșează un proces ireversibil , care e generator de stress și de discomfort , și nu dorim asta. Ne e frică de fapt de schimbare și de tot ce aduce ea.

Pentru cei care doresc să înceapă exercițiul colaborării și comunicării îi sfătuiesc să îl înceapă în grupuri de același nivel profesional pentru că acolo pot întâlni un mediu prietenos, unde relațiile sunt de egalitate.

Dacă ne complacem să stăm cu toții pe margine , făcând trimitere la istoria noastră ca națiune sau ca indivizi, nu vom ajunge foarte departe, și vom aștepta permanent pe cineva care să ne spună cum trebuie să fie făcute lucrurile.

Și pentru că am pomenit Istoria noastră ca națiune, trebuie să știm că avem o moștenire, care ne marchează. ”Din psihologia poporului român” D. Drăghicescu tipărită la București în 1907.

Din contextul socio istoric se desprinde ” prudența dincolo de margine, calculul urmărilor, răbdarea, îngăduința și modestia timidă, cumințenia pașnică” ”o înțelepciune resemnată , care caută, în formă mai ales, să înlăture pericolele prevenindu-le” ” Orice om bine îmbrăcat impune românului care-l crede…îndreptățit să-i dea ordine”. Se descrie inclusiv o „ Paralizie civică a locuitorilor orașelor”

Putem depăși această tendință moștenită sau cultivată doar dacă o facem conștient , individual și cu efort asumat. În mediul profesional este nevoie de experiența fiecăruia dintre noi. Din colaborare, chiar dacă nu este foarte ușor ies lucruri extraordinare.

Îndemnul meu este să nu mai stați pe margine doar simpli privitori. Nu este suficient să ne șoptim părerile pe la colțuri. Se poate ca părerile voastre să fie mai bune decât cele care sunt puse în discuția oficială la care asistați. Accesul este deschis spre colaborări profesionale, spuneți doar da.

Delia Pantea 

Rătăcirile fetei nesăbuite

https://radu-andreideme.blogspot.com/2020/04/note-nesabuite-la-capat-de-rataciri.html

Romanul „Rătăcirile fetei nesăbuite” a lui Mario Vargas Llosa, reprezintă una dintre cele mai bune cărți lecturate recent. A ajuns în vizorul lecturilor datorită apartenenței mele la un club de lectură (de parcă aș mai avea nevoie de așa ceva pentru a citi și mai mult). A fost votat ca fiind romanul lunii februarie, lună ce se bucură de prezența a două zile ce se vor a fi celebratoare ale iubirii: 14 februarie (internaționala Valentine's Day) și 24 februarie (Dragobetele românesc). Propunerea cărții îmi aparține, eram demult curios s-o citesc, datorită lecturii unei liceence oarecum nesăbuite, și astfel, acum, ocazia părea perfectă. Este un roman de dragoste, dar ca orice dragoste care se respectă este, bineînțeles, una neîmplinită, dând astfel un caracter peren cărții.
Este povestea lui Ricardo Somocurcio, traducător și translator peruan, francez naturalizat, originar din Miraflores, cartier din Lima, chiar dacă romanul vieții lui se va construi în jurul rătăcirilor geografice și sentimentale ale fetei nesăbuite. Spun geografice pentru că periplul amoros al personajelor principale ne va purta din America Latină în Europa, bătrânul și puternic culturalizatul continent, și mai departe, chiar până în Țara Soarelui-Răsare, Japonia lui Fukuda, personaj extrem de excentric, singurul care va reuși s-o îmblânzească, aproape s-o distrugă, pe fata nesăbuită. Cultivând niște gusturi mai mult decât exotice în materie de sex, el îi va administra anumite prafuri menite a mări nivelul flatulențelor, degajate spre deliciul voyeur-ului. Acestea, împreună cu biluțele anale și vaginale, îi vor produce leziuni interne ireversibile, ce în final vor degenera în cancer, cauzându-i astfel moartea, relativ prematură. Este un roman de dragoste, dar este complet ferit de „siropul” altor romane de aceeași factură. Dar este mereu vorba de o dragoste neîmplinită, pusă în așteptare, eroul mereu se află ori în espectativă, ori încearcă să se recupereze după o despărțire, mai mult sau mai puțin dură, de fata cu o mie de identități, uneori în brațele altei femei. Cui pe cui se scoate, dar aici se revine mereu, cu obstinație extenuantă, la același cui, inițial. Este și un roman al abandonului, aproape sub orice scuză el îl părăsește, iese din viața lui o perioadă, căutând febril acea „la dolce vita”, mereu în brațele altui personaj menit s-o mai urce o treaptă pe scara socială, până la prăbușirea totală. Și ea reclamă iubire față de Ricardo, el este pentru ea un fel de Stea a Nordului, în toate navigările și eșuările sentimentale. Este folosit pe post de tampon sentimental care toarnă fără nicio jenă dulcegării și care, orbit de dragostea pentru ea îi trece cu vederea aproape orice capriciu. Felul în care este tratat, în care i se vorbește, poate părea uneori revoltător, dovedește o răceală și o cruzime interioară proximă unui monstru lipsit de sentimente, ahtiat după bani, poziție socială, etichetă și alte cele. Este povestea în care avem un Făt-Frumos, băiat simpatic, muncitor, traducător, al cărui vis era să stea la Paris, metropolă, megalopolis al culturii, iubirii și frumosului, și o prințesă provenită din suburbii, dintr-un mediu sărac, plină de ambiție și un strop de nebunie (a se citi nesăbuire), ce nu reușește să formeze un cămin conjugal alături de cel ce-o iubește în mod necondiționat. Probabil, printr-o banalizare a iubirii, tradusă într-un mariaj, povestea și farmecul ei ar fi avut de suferit. Dar este pentru prima oară când m-a încercat un straniu sentiment, probabil datorat notei personale ce răzbea din paginile cărții direct în ecourile unui trecut amoros, fructuos în patimi și dureri, aș fi vrut, precum Vargas Llosa, să rescriu, să modific finalul. Chiar dacă această mult visată, de Ricardo, căsătorie cu iubirea vieții lui, s-a realizat, ea găsește lipsa de scrupule, perfidia să-l părăsească, pentru o ultimă dată, pentru a încerca o ultimă căpătuire, alături de soțul șefei ei. Deși vine greu de crezut, după o refacere fizică și psihică îndelungată, datorate sau necesare în urma episodului nipon, ea va accepta un job, un loc de muncă, va fi și altceva decât dna. cutare, soția/amanta ce știu eu cărui diplomat, om de afaceri etc. Din această ultimă escapadă va rămâne cu o casă la țară și câteva acțiuni la Compania de Electricitate a Franței, posesiuni ce i le va lăsa cu limbă, aproape de moarte, lui Ricardo, aflat și el într-un oarecare crash financiar, ce-o are la bază tot pe mult-iubita fată rătăcitoare în nesăbuiri, risipitoare în averi. Vorbim, de asemenea, de un roman al abandonului, nu doar în planul iubirii, aproape toate personajele-ajutătoare, cele cu care Ricardo se împrietenește sau ajunge să întrețină o relație de amiciție, ies parcă prematur din scenă, de cele mai multe ori prin moarte. Personajul central pare, astfel, bântuit de un blestem acela de a fi singur, care este, probabil, unul din cele mai grele blesteme, ce le are de înfruntat omenirea. Chiar și relațiile amoroase, ce încearcă să le încropească, în afara obsesiei, sunt toate sortite eșecului, fiind de cele mai multe ori încornorat, și parcă pe nemeritate. Astfel, privesc romanul și ca pe unul al suferinței, al durerii, al efemerului, al nedesăvârșirii, dar și al înstrăinării, cea dintâi fiind chiar autoimpusă prin expatrierea din Peru și mutarea la Paris. Romanul citadin ne va dezvălui și o fațetă mai rebelă a Londrei, cea evocată după anii 1965, o Londra tumultoasă, cu viață de noapte activă și efervescentă, îmbibată în alcool, droguri, petreceri în nopți albe, sex neprotejat, dezmăț oarecum opulent față de puritanismul englez. Este epoca în care mișcarea hippy și revoluția psihedelică iau amploare, și totodată perioada în care Ricardo își va pierde prietenul-pictor, sfârșit de încă necunoscutul pe atunci virus HIV. Demnă de trecut în revistă mi se pare și poloneza habotnică, ce vărsa lacrimi după consumarea actului sexual, logodnica Tălmaciului, ce-i va cauza acestuia o mare decepție, de cafe va încerca vindecarea în brațele unei japoneze, care din păcate-l va duce pe culmile disperării, de unde nefastul și nefirescul pas ce-a mai rămas a fost sinuciderea. Avem, aici, un întreg tablou psihologic, ce cuprinde sex, droguri, moarte (boală sau chiar sinucidere), iubiri pasionale ce sculptează destine, bani presărați la tot pasul, din păcate în buzunarele unora ce refuză să se despartă de ei așa/prea ușor. Merită să precizez faptul că, în ciuda iubirii pe care i-o poartă, momentul unic în care Ricardo găsește tărie s-o părăsească, să se desprindă de relația mai mult decât maladivă, e cel în care intimitatea-i sexuală îi este încălcată de privirea scabroasă, generatoare de coșmaruri efluviale, pline de sămânță, a voyeur-ului Fukuda, cel ce reprezenta o boală, un viciu, un drog pentru Kuriko, numele de împrumut al personajului feminin-cameleon. Este un roman cu accente dramatic romanțioase, presărat, pe ici, pe colo, cu pagini licențioase, uneori cultivând chiar vulgarul, pasionalul, animalicul din om.

Beautiful You

https://radu-andreideme.blogspot.com/2020/04/note-pe-marginea-unui-roman-de-remisiune.html

Am dat de romanul "Beautiful You"semnat de Chuck Palahniuk într-o perindare futilă printre paginile rețelelor de socializare, pe blogul unei recenzente complet ahtiată de scurgerile produse la parcurgerea paginilor mai mult sau mai puțin licențioase. Pentru lectura completă a cărții am folosit ediția celor de la Polirom, tipărită undeva la mijlocul lui 2015. Este o lectură facilă, se parcurge ușor și, deși este o odă închinată onanismului tehnologizat, asistat de la distanță, produce senzații deconcertant sexuale doar la nivelul unor imaginații ce nu au frecventat școala unui Henry Miller, de exemplu. Deși se vrea a fi un roman oarecum erotic, sau cu tente pornografice ușoare, îl percep mai degrabă ca fiind unul chirurgical, meticulozitatea în urmărirea plăcerilor carnale e acribic descrisă într-o manieră absolut medicinală, de aici și un ton, aer sec degajat, aproape deșertic. Dincolo de asta, ca și alte romane ale jurnalistului american cu origini salvo-franceze, povestea este aproape distopică, ce frizează o apocalipsă instaurată nanobotic, ce-și are originea în frustrarea, neîmplinirea conjugală a unui magnat, sugestiv numit Cornelius Linus Maxwell, poreclit Climax Well, personaj suferind de grave refulări cu privire la o căsnicie prematur încheiată de o reacție alergică la crustacee, un accident aproape stupid descins parcă de nicăieri în viața unuia deja mângâiat de vicisitudinile vieții prin absenteismul figurii paterne. Acest personaj, grotesc construit, aproape antichristic, obsedat de ideea schimbării structurii de bază a societății, a familiei în esență, ce se visează un mascul-prim în orice cuplu, poate deja forma, un fel de Deus absconditus ce ține-n mâini plăcerea resimțită de niște biete femei, nu se înlătură de la nimic pentru a-și impune propria viziune asupra lumii, ajungând a întreține atât acte cât și raporturi ce ulterior se vor releva a fi de natură, măcar simbolic, incestuoasă. Penelope Harrigan, aparent o simplă stagiară la o firmă de avocatură într-un New York măcinat de vicii, unde peisajul consumerismului este dominat aproape exclusiv discrimării de femei, excepție făcând speculanții ușor adaptabili la condițiile vitrege ale unei piețe a sex-shop-ului, monopolizate de C.L. Maxwell, devine roaba și cobaiul de studiu pentru cel dinainte menționat, într-o vâltoare orgsmică ce include 136 de zile petrecute la umbra jucăriilor sexuale și a sexului tantrico-mistic deprins cu desăvârșire, incluzând și curtatul victimei. Pe parcursul romanului ea va primi tot ceea ce a fost învățată că o va face fericită: haine de firmă, sex nemaipomenit, nototrietate, și totuși, pe zi ce trece, se simte tot mai nefericită. Să fie din cauză că învățăturile cutumiare despre fericire frizează eroarea? Sau poate că fericirea atinsă doar prin mijloace materialo-fizico-logice este pur esteompativă, nimic altceva decât o dulce iluzie captivizantă. Înainte de a cunoaște faima, Penny se bucura de-un simplu privilegiu, atât de firesc, pierdut și-acesta, pe nesimțite, lumea deși îi insulta fățiș corpul măcar îi spuneau adevărul. Odată cu abandonul benevol în brațele plăcerii, având acces la lumea bună, unde stăpân incontestabil era C.L.M.. acest simplu drept de a nu fi mințit dispare, lăsând loc minciunilor frumoase. Lansarea produselor din gama Beatiful You se va traduce în apariția unor femei abandonate, expulzate din paradisul culmilor extatice, ce vor deveni epave fiziologice sub bagheta maleficului regizor, adevărat profet al hedonismului alimentat de baterii, personaj versat și versatil, măcar în facilitatea cu care zboară din floare-n floare, și nu chiar orice flori, ci chiar dintre cele mai scumpe și rare, pe care tot el în ubicuitatea-i le cultivă. La parcurgerea textului am fost pe alocuri, cutremurat de accese de râs, provocate de scene precum cea a unei ejaculări feminine (squirt) direct pe membrii conducerii unei școli religioase, la intrarea neanunțată în spațiul unde se consuma actul unui experiment științific reușit, judecând după finalitatea umedă deloc neglijabilă. Repertoriul marelui magister include două-trei prezențe notabile, o actriță multiplă câștigătoare de Oscar, franțuzoaica Alouette, președintele S.U.A., avocatul Hind, o femeie puternică, hotărâtă, determinată, și chiar regina Angliei. Toate sfârșesc în mod tragic în scene în care este prezentată o subjugare a fizicului de către un psihic răvășit de dependența sexuală, totul culminând într-o reprezentație furibund declamativă. Treptat, treptat din conștiința colectivă a femeilor, bărbații sunt depășiți, potența masculină fiind surclasată de bucăți de plastic furnizoare de plăceri paroxistice. Odată cu încheierea celor 136 de zile, Penny este și ea ostracizată din Olimpul plăcerilor carnale, suferind chiar un atac impersonal, cu tentă violatoare, la o stație de metrou, moment ce coincide cu pierderea "îngerilor" securizanți, ce au vegheat din umbră asupra vreunui eventual fortuit vicisitudinal ivit în viuața fetei. La sediul-mamă, împodobit sugestiv cu oglinzi de culoare roz-aprins, dependența decadentă a femeilor cunoaște nelimitarea, așteptarea pentru a cumpăra plăcere carnală naște monștri, expectativa asasinează cea mai minimă empatie față de o surată, mai săracă cu duhul, ce caută surclasarea pozițiilor într-o coadă interminabilă de clientele atașate pungilor roz, prevestitoare de-o apocalipsă de acadea, cumpărătoare la care este ușor observabil un șchiopătat misterios. N-are cum să scape atenției cititorului propunerea cu iz masonic venită chiar de la președintele U.S.A de a prelua puterea printr-o moștenire infam-coruptă regizată din umbră de C.L.M, propunere ce provoacă cel puțin indignare în reacția celei aflate pe un făgaș de recâștigare a castității, de altfel meschin impuse de aparent nevinovata "Libelulă". Pe pagină ce trece, aflăm încet din misterele ce stau la baza fundației imperiului orgiastic. Se pare că totuși geniul lui C.L.M a furat secretele acestor plăceri de culmi de la o pustnică tantric-mistică din Nepal, pe njume Maica Barbă- Sură, poreclă menită să sublinieze evidentul, părul pubian ce mătură, nestingherit, pământul călcat de bicentenara vrăjitoare-n ale sexului mistic. Scenă de un profund tragism este și cea a sinuciderii asistate de interzicerea perplexă a auditoriului discursului președintelui Hind, ce-și află nefericita eliberare printr-o țeavă de pistol. Dispariția inexplicabilă a femeilor se traduce prin crearea unui cimitir discriminant în privința apartenenței la genuri. Într-o nouă incursiune în lumea cumpărătoarelor de produse Beautiful You se ajunge la concluzia, absolut halucinantă, producătoare de frenezie, că Penny H. s-ar opune dreptului femeii de a fi stăpână pe propria-i împlinire sexuală, atinsă evident în afara vreunor relații conjugale, departe de un partener viu, purtător de penis a cărui ludic se sfârșește mai rapid decât bateriile. Ea este declarată o antifeministă, ce se urăște pe sine și, implicit, corpul ei. În ciuda oricăror avertismente total futile, efectul B.U/B.Y generează dependența atroce față de excitare, a cărui sevraj duce garantat la depresie gravă. totodată se remarcă o rată a absenteismului de 100% în rândul femeilor din cadrul tuturor profesiilor ce presupun întrajutorarea semenilor. Pe măsură ce plăcerile egocentrice ating cote alarmante, scade drastic orice interes pentru alteritate. Implementarea absconsă a roboților în vagin pare forma absolută de manipulare a femeilor și a centrilor lor de excitație, nervi incapabili să facă față unor plăceri primitive venite din negura timpurilor prin înțelepciunea milenară a unor ucigașe prin sex mistic, precum Maica Barbă-Sură, ce a lăsat moștenire un întreg drum al oaselor, pavat de rămășițele celor ce n-au putut învăța o lecție simplă: plăcerea trebuie să treacă prin noi ca un flux de energie primordială, încercarea de a capta plăcerea, nepermis de mult, fiind stringent fatală. Spre finalul romanului aflăm și de secretul miliardarului și de adevărata natură a relației ce-o leagă de eroina poveștii, într-o ceremonie, perfect anulată de apariția sacrului nepalez în plin profan american. Povestea se încheie, absolut revelatoriu, după niște morți mai mult sau mai puțin anunțate, cert intuite, prin retragere, în chilia fostei mistice a sexului, a lui Penny H. ce se obligă a veghea asupra viitorului de budoar a suratelor, neputând totuși a renunța pe deplin la gadget-ul responsabil de plăcerea la comandă. Renunțarea la lume este posibilă, la plăcere frizează imposibilul...