"Instalarea fricii"

Rui Barreira Zink

Scriitorul portughez Rui Barreira Zink s-a născut la Lisabona, pe 16 iunie 1961. Este profesor în cadrul Departamentului de Studii Portugheze al Facultății de Științe Sociale și Umane de la Universidade Nova de Lisboa. A debutat cu romanul Hotel Lusitano, în 1987. A scris romane, nuvele, eseuri, piese de teatru și cărți pentru copii. Printre romanele sale se numără: Apocalipse Nau (1996), O Suplente (1999), Os Surfistas (2001), Dávida Divina (2004), Cititorul din peșteră (2006), Așteptarea (2007), Destinația turistică (2008) și Instalarea fricii (2012). Opera sa de ficțiune și eseistică este tradusă în douăsprezece limbi. În continuare vă voi prezenta romanul de ficţiune Instalarea fricii, ce a fost publicat în România, la editura Humanitas, în 2015.

Romanul de ficţiune Instalarea fricii

În romanul Instalarea fricii, autorul portughez ne povesteşte cum doi funcţionari ai statului contemporan atotputernic, vin să „instaleze” frica, pentru că această instalare a devenit acum un obiectiv „patriotic”, potrivit directivei nr. 359/13. Ei vin să instaleze frica, într-un apartament dintr-un imobil (din carte se subînţelege că acest imobil are interfon) al unui oraş portughez. În acest apartament locuieşte o femeie cu copilul ei (cel puţin la începutul cărţii aşa se înţelege), dar numele femeii nu apare nicăieri în naraţiune, pe când cei doi „instalatori” apar cu numele lor de botez: primul, descris de femeie ca „bun vorbitor”, Carlos, al doilea descris la început ca „tehnician urâcios” e Sousa. Carlos e mai înalt şi slab, şi bineînţeles vorbeşte mai mult, iar Sousa e mic şi gras (oricum mai gras ca şi Carlos) şi el practic tot face ceva pe acolo, prin apartament, tot găureşte „chestii”, de sticlă, fier, beton. Pentru că femeia, tânără, din acest apartament, nu vrea să se afle că are „un copil”, înainte de a-i lăsa înnăuntru pe cei doi „străini”, îl ascunde în baie.

Când, după câteva minute de la intrarea lor în apartament, Carlos o întreabă pe femeie dacă Sousa ar putea merge la baie, ea le spune că nu pentru că „e stricată”, şi tocmai aştepta instalatorul s-o repare. Sousa se resemnează, pe moment, şi discuţia, de fapt monologul rostit de Carlos, cu privire la importanţa fricii, continuă. Pe tot parcursul cărţii, aproape până la final, Carlos, îşi face datoria şi-i explică femeii de ce trebuie să „instaleze” frica, ilustrându-i frica cu tot felul de tipuri, de exemple „clasice”: frica copilului de a nu fi părăsit, undeva, singur, o frică ancestrală a omului (canibalismul), frica a fi răpit, frica de boală, frica de terorism, frica de izbucnirea unei pandemii (deosebită de frica „simplă”, de boală), frica de criza economică, frica de a fi şomer, frica de viol.

Carlos subliniază „avantajele” vieţii trăite sub semnul fricii, în teroare chiar: „Frica e înţeleaptă. Frica ştie ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar şi atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubeşte.”

Dar, pe femeie n-o prea impresionează discursul celor doi (pentru că de la un moment dat, a început să vorbească şi „tehnicianul urâcios”, corectându-l pe „bunul vorbitor”) şi de fapt, în sinea ei, abia aşteaptă să plece cei doi funcţionari, plictisitori. Chiar, la începutul naraţiunii, ea sprijinise, de uşa de la baie, aşa, nevinovat, un levier (pe care cei doi vorbitori, preocupaţi de misiunea lor, nu l-au observat deloc). Prelungind prea mult explicaţia, depăşind cele 90 de minute recomandate pentru instalarea aparaturii fricii, pe Sousa îl apucă să meargă la baie. El nu-i mai cere voie femeii, şi dă să intre direct în baie. În acel moment, trosc, levierul îşi face datoria, femeia îi sparge capul grasului Sousa, iar slabul Carlos, fiind „omul cuvintelor” nu al „acţiunii”, încremeneşte (ironie sau nu) de frică.

Astfel, în deznodământul cărţii, descoperim că de fapt, „nevinovata femeie” nu are nici un copil, de fapt e o criminală (şi canibală pe deasupra) care ascunde în baie nu copilul, ci cadavrele oamenilor pe care i-a omorât. Şi, ca ironia să fie totală, după ce l-a imobilizat şi pe Carlos, le explică celor doi (Sousa nu murise, dar nici nu mai avea multe minute de trăit) că dacă terminau explicaţiile cinci minute mai repede, şi bineînţeles n-ar fi intrat unul din ei în baie, i-ar fi lăsat să plece fără să le facă nimic. În fond, pe undeva e vina lor, că au „instalat” prea bine, frica.

Sprijinindu-se pe ironie fină şi o multitudine de paradoxuri, autorul foloseşte în dialogul dintre cei doi funcţionari, ce instalează frica, un limbaj, care dacă n-am şti că e al autorului, am zice că e luat direct din gura cititoarelor de prompter şi a „analiştilor” de tot soiul (unii fiind chiar hilari, cum ar fi „specialiştii în anticorupţie” de la posturile de televiziune insolvente din România) din mass-media internaţională (se pare că propaganda, ce era specifică epocii războiului rece n-a dispărut, ea doar şi-a schimbat stilul, e acum în slujba „democraţiei”, a „binelui”). Prin mesajul pe care-l transmite şi prin absurdul povestirii, Instalarea fricii se aseamănă cu romanele lui Kafka, Orwell şi Huxley. E adevărat că, dacă ar trăi în epoca noastră feisbucistă sau feisbucilistă (cum naiba o fi corect), toţi trei, şi-ar da seama că au fost complet, şi se pare iremediabil depăşiţi de realitate.

Dedesubt, iată câteva din „perlele” limbajului de lemn de azi, limbaj folosit zilnic, până la suprasaturaţie de neopropaganda „corectă politic” de azi:

„….progresul nu aşteaptă, e spre binele ţării.”

„….guvernul înţelege că una este idealul, alta realitatea, iar pragmatismul e şi el o formă de viziune.”

„ – Pieţele sunt neîncrezătoare.

-      Pieţele nu sunt satisfăcute.

-      Pretind mai multe reforme structurale.

-      Trebuie să fie calmate cu sacrificii.

-      Mai multă celeritate la reforme.

-      Economia are nevoie de mai multă flexibilitate.

-      Nu sunt bani. Vistieria statului e goală.

-      Trebuie să vindem rezervele de aur.

………………………………………...

-      Nu există bărci de salvare pentru toţi.

-      Asta e realitatea.

-      Trebuie să facem sacrificii...

-      Trebuie să ai curajul politic să faci aceste sacrificii.

-      Fără demagogie, fără populisme.

-      Oamenii nu înţeleg.

-      Se gândesc numai la ei.”

„ – Ceilalţi fac politică.

  - Noi nu facem politică.

  - Politica noastră e virtutea.

  - Politica noastră e munca.

.........................................

  - Noi suntem realiştii.

  - Realitatea e de partea noastră.”

„ – Să se treacă la reforme urgente.

  - Să se însănătoşească cheltuielile publice.

  - Să se revitalizeze economia.

  - Să se termine cu risipa.

  - Investiţii, în loc de subsidii.

  - Să se creeze o societate mai dinamică.

  - Mai dreaptă.”

„ – Vrem să spunem adevărul, dar adevărul e că oamenii nu sunt pregătiţi să audă adevărul.

  - Vom înceta să vă mai tratăm ca pe nişte copii în ziua în care veţi înceta să vă mai purtaţi ca nişte copii.

  - Să nu vă închipuiţi că nu ne confruntăm şi noi cu greutăţi.”

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.