Bătălia
Iniţiativa
în declanşarea bătăliei au avut-o japonezii, pentru că odată cu ivirea zorilor
au trimis o parte din cele 50 de avioane
de vânătoare staţionate pe insula Guam
(insulă ce face parte tot din arhipelagul Mariane) să găsească flota americană
de portavioane. Un avion Mitsubishi A6M
Zero a şi depistat Grupul Operativ 58 la ora 05:50 (tot pe 19 iunie). După ce a semnalat prin radio poziţia
flotei americane, a atacat un distrugător american din escortă, dar a fost
rapid doborât de focul antiaerian. Alertaţi de pilotul de vânătoare, japonezii
au început să-şi lanseze avioanele de vânătoare şi bombardament aflate pe baza Orote din Guam. Însă această lansare a fost rapid depistată de radarele
navelor americane, şi 30 de avioane de
vânătoare Grumman F6F Hellcat de
pe portavionul uşor Belleau Wood au
fost trimise să le anihileze. Hellcat-urile au ajuns deasupra bazei japoneze
chiar în momentul decolării unor avioane japoneze, astfel s-a declanşat o luptă
enormă între cele două forţe aeriene, americanii reuşind să doboare 35 de inamici, şi au pierdut doar un avion în această primă confruntare. Tiparul
pierderilor s-a repetat în acea zi, bineînţeles cu pierderi cvadruple şi chiar
cvintuple de partea japonezilor. La ora 09:57,
radarele de pe navele americane din Grupul Operativ 58 au reperat un număr mare
de inamici, ce se apropiau de flota americană dinspre vest, aceste avioane
fiind lansate de data aceasta de pe portavioanele japoneze ale lui Ozawa. Flota
americană şi-a păstrat poziţia până la ora 10:23
când Mitscher a ordonat un nou curs spre est-sudest şi de asemenea a lansat
toate avioanele de vânătoare să patruleze în jurul flotei în mai multe
escadrile aeriene, în plus a trimis toate bombardierele de pe portavioane spre
est, să patruleze deasupra mării pentru ca, în cazul că japonezii ar ajunge
totuşi la portavioane, acestea să nu fie lovite când pe ele se află
bombardierele pline de bombe şi torpile.
 |
| Mitsubishi A6M Zero |
 |
| Grumman F6F Hellcat |
Raidurile japoneze
Deja
în jurul orei 10:00, primul val de al raidurilor lansate de
japonezi a fost depistat pe radar la 240
de kilometri vest de flota americană, acest prim val fiind compus din 68 de avioane japoneze. Americanii au
lansat toate avioanele de vânătoare care încă mai erau pe punţile
portavioanelor, şi în momentul în care reuşiseră lansarea tuturor avioanelor,
japonezii se apropiaseră deja la 110
kilometri de grupul 58. Totuşi, când
au ajuns la această distanţă de americani, japonezii au început să zboare în
cerc timp de vreo zece minute,
pentru a se regrupa în formaţiuni compacte înainte de a ataca navele americane.
Această regrupare s-a dovedit fatală pentru japonezi, pentru că exact în
momentul în care au terminat-o (ora 10:36)
primele Hellcat-uri americane i-au interceptat şi a început lupta aeriană. În
câteva minute de „dog-fight”
(termenul din engleză pentru lupta dintre două avioane de vânătoare) 25 de aeronave japoneze au fost
doborâte, iar americanii au pierdut doar una.
Avioanele japoneze care au supravieţuit acestui atac au zburat mai departe spre
est, dar peste cinci minute s-au
întâlnit cu alţi „vânători” americani ce au mai doborât încă 16 avioane japoneze. Câteva avioane din
restul de 27 care mai rămăseseră întregi
din acest val au atacat distrugătoarele Yarnall
şi Stockham, dar nici măcar o bombă
lansată de japonezi n-a atins vreuna din nave. Doar trei bombardiere japoneze au reuşit să se apropie de primul grup
operativ american (cel răspunzător cu barajul antiaerian) şi au lansat câteva
bombe, una a lovit cuirasatul South Dakota, pe care l-a avariat, a omorât 50 de marinari de pe navă, dar aceasta
şi-a putut continua misiunea. Având atât de multe pierderi şi negăsind nici
măcar un portavion american, japonezii s-au retras cu avioanele rămase înapoi
la portavioanele lor.
La
ora 11:07, radarul a semnalat al doilea val de avioane japoneze, de
data aceasta mai mare, format din 107
bombardiere şi torpiloare. Dar, avioanele de vânătoare americane i-au
interceptat când erau încă la 97 de
kilometri de flota americană, şi au doborât rapid 70 de japonezi. Totuşi, câteva bombardiere au reuşit să scape şi şase din ele au atacat grupul contraamiralului
Montgomery aproape lovind două
portavioane, pe care au omorât câţiva marinari. Din cele şase, patru avioane au fost apoi rapid
doborâte de focul antiaerian de pe crucişătoarele din escortă, celelalte două reuşind să scape spre propriile
portavioane. Un alt grup mai mic de torpiloare japoneze a atacat portavionul Enterprise, dar doar o torpilă era să-l
nimerească explodând la 50 de metri
în faţa lui. Alte trei torpiloare au atacat portavionul uşor Princeton, dar au fost doborâte înainte
de lansa măcar o torpilă. În total, 97
din cele 107 de avioane japoneze participante
la acest al doilea raid au fost distruse în luptă.
 |
| Traseul urmat de forţele participante la bătălie |
Al
patrulea raid japonez a fost lansat de pe portavioane între orele 11:00 şi 11:30, dar piloţilor li s-au comunicat nişte coordonate greşite şi
aceştia n-au putut localiza flota americană. Conştienţi că nu le va ajunge
combustibilul prea mult timp, piloţii din acest val s-au separat în două
grupuri ce au zburat primul spre insula Rota,
iar al doilea spre Guam pentru
realimentare. În timp ce zbura spre Rota, primul
grup a dat peste grupul operativ al contraamiralului Montgomery, 18 avioane au intrat în luptă cu
vânătorii americani şi jumătate din ele au fost doborâte. Un grup mai mic de nouă bombardiere în picaj (din acest
prim grup) a reuşit să scape din lupta cu vânătorii americani şi au atacat
portavioanele americane Wasp şi Bunker Hill, dar nici o bombă lansată
de ei n-a atins vreo navă. În cursul acestui atac, opt din aceste bombardiere au fost distruse. Al doilea grup a fost interceptat de 27 de Hellcat-uri americane chiar când se pregăteau să aterizeze pe
baza Orote, 30 din 49 de avioane
japoneze fiind complet distruse, iar restul avariate în aşa hal, că piloţii
japonezi s-au bucurat că au scăpat cu viaţă. Unul din aceşti piloţi americani,
ce s-a întors pe portavionul Lexington,
după luptă, a fost auzit spunând celebra remarcă: „Este ca pe vremuri, la
vânătoare de curcani!” De aici, se trage supranumele dat de istoricii
americani, bătăliei din Marea Filipinelor din 19 – 20 iunie 1944. Dintre aceşti
piloţi americani de pe Lexington s-a remarcat şi locotenentul de origine română
Alexandru Vraciu ce a reuşit să
doboare singur, în opt minute, şase bombardiere în picaj japoneze (de tip Yokosuka 4DY). După ce
Vraciu a aterizat, responsabilul care se ocupa cu logistica militară de pe
Lexington a descoperit că a folosit doar 360
de cartușe; pentru fiecare dintre cele șase avioane doborâte revenind o
rafală mai scurtă de cinci secunde. În total, în prima zi a bătăliei, japonezii au
pierdut peste 350 de avioane, faţă
de doar 30 cât au pierdut americanii
în luptă.
 |
| Locotenentul Vraciu la reîntoarcerea pe Lexington |
 |
| Bombardierul japonez Yokosuka 4DY |
Atacul submarinelor americane
De-a
lungul primei zile din bătălie, avioanele de recunoaştere americane n-au reuşit
să localizeze flota japoneză, dar două
submarine americane au observat prin periscop, dimineaţa devreme,
portavioanele lui Ozawa. La ora 08:16
(tot pe 19 iunie 1944) submarinul american Albacore,
care deja găsise portavioanele lui Ozawa, s-a poziţionat ideal pentru un atac;
comandantul submarinului, locotenentul James
W. Blanchard a selectat ca ţintă cel mai apropiat portavion japonez, care
s-a nimerit a fi Taiho, nava-amiral a
viceamiralului Ozawa. Dar, pe când se pregătea să lanseze torpilele, computerul
(destul de rudimentar de altfel) ce controla tragerea s-a stricat, şi astfel
torpilele au fost lansate „cu ochiul liber”. Vrând cu orice preţ să scufunde
portavionul, Blanchard a hotărât să lanseze toate cele şase torpile într-o
singură salvă, pentru a mări şansele de succes. De pe Taiho tocmai decolaseră
42 de avioane japoneze ce făceau parte din al doilea val, când un pilot nipon a
observat torpilele ce se apropiau de portavion. Dar, patru din ele au ratat complet ţinta, iar două se apropiau ameninţător de Taiho. Pilotul japonez (Sakio Komatsu) a decis atunci să
lovească cu avionul său una din
torpile, şi astfel sacrificiul său a făcut ca aceasta să detoneze prematur,
fără să atingă portavionul japonez. Însă, cea
de-a doua torpilă a nimerit portavionul la tribord (partea din spate a
oricărei nave) şi explozia declanşată a rupt două rezervoare de combustibil pentru avioane. Distrugătoarele din
escorta portavionului japonez, au atacat submarinul american cu grenade
antisubmarin, dar acesta a reuşit să scape cu avarii minore. Iniţial, şi
daunele de pe Taiho păreau minore, inundarea cu apă a rezervoarelor sparte a
fost oprită, iar propulsia şi navigarea portavionului nu au fost afectate, el
continuându-şi operaţiunile în mod normal. Dar, în acelaşi timp vaporii de
benzină evaporaţi în urma exploziei au început să umple încet-încet toate
compartimentele portavionului, creând o situaţie periculoasă la bordul lui.
Un
alt submarin american, Cavalla, a
reuşit să se apropie destul de mult de portavionul japonez Shokaku, pe la ora prânzului. Şi acesta a lansat toate cele şase torpile din dotare, dar de data
aceasta trei au nimerit portavionul
la tribord, şi s-a oprit pe loc, fiind grav avariat. În câteva minute, focul ce
izbucnise la un rezervor de combustibil de aviaţie s-a extins şi la avioanele
ce tocmai aterizaseră pe punte, şi de pe aceste avioane o bombă a căzut prin
punte în cala plină cu muniţii, ce au explodat violent, rupând practic
portavionul în bucăţi. Atunci căpitanul a ordonat echipajului să părăsească
rapid nava în flăcări, dar după doar 10
minute portavionul s-a rupt definitiv în două şi s-a scufundat, cu tot cu 1.263 de marinari şi piloţi, de pe
portavion fiind salvaţi doar 570 de
soldaţi, împreună cu comandantul lor, căpitanul Hiroshi Matsubara. Distrugătorul japonez Urakaze a atacat cu grenade antisubmarin submarinul Cavalla, dar şi
acesta a reuşit să scape din luptă cu avarii minore.
Între
timp, portavionul Taiho a căzut victimă nepriceperii. Un ofițer neexperimentat,
încercând să scoată fumul din portavion cu sistemul de ventilație dat la maxim,
a umplut nava cu vapori explozivi proveniți din rezervoarele lovite de
submarin. La ora 14:30 vaporii de
benzină au fost aprinşi de un generator electric, cauzând o serie de explozii
catastrofale. După primele explozii, când devenise clar că portavionul e
condamnat, Ozawa şi-a transferat sediul şi statul major pe portavionul din
apropiere, Zuikaku. La scurt timp
după aceasta, portavionul a fost scuturat de o nouă serie de explozii şi s-a
scufundat. Din echipajul de 2.150 de
ofiţeri şi marinari, 1.650 au murit
în timpul scufundării portavionului.
Contraatacul american
În
timpul nopţii de 19/20 iunie 1944 Grupul
Operativ 58 a continuat să navigheze spre vest, pentru a se apropia cât mai
mult de flota japoneză, urmând s-o atace în zori. Dimineaţa devreme, americanii
au trimis patrule de recunoaştere, dar acestea n-au reuşit să repereze flota
japoneză.
Între
timp, Ozawa se transferase cu statul major pe distrugătorul Wakasuki, dar înainte de amiază s-a
reîntors pe portavionul Zuikaku, pentru că echipamentul radio de pe distrugător
era stricat, şi astfel doar la ora 13:00
a aflat de pierderile dezastruoase din ziua anterioară. Deşi mai avea doar 150 de avioane, Ozawa a decis să continue
atacurile, pentru că se gândea că mai are alte sute de avioane pe bazele
terestre din Guam şi Rota (încă nu aflase că aproape toate avioanele de pe cele
două insule fuseseră distruse de americani). De aceea a început să planifice
noi raiduri japoneze, ce ar fi urmat să atace portavioanele americane, după o
zi de odihnă, pe 21 iunie.
În
schimb, americanii aveau o altă problemă, nu reuşeau nicicum să găsească flota
japoneză, pentru că avioanele acestora operau la distanţe mult mai mari ca cele
americane. Abia la ora 15:12 un
avion de recunoaştere a transmis un mesaj, prin care spunea că ar fi găsit
flota lui Ozawa. Doar la 15:40
mesajul a fost verificat, stabilindu-se exact poziţia, distanţa şi viteza
flotei japoneze. Flota lui Ozawa era în acel moment la 443 de kilometri vest de Grupul Operativ 58, şi se deplasa tot spre
vest cu o viteză de 37 de km/h. Astfel
japonezii se aflau la limita maximă de atac a flotei americane, şi în plus se
apropia şi noaptea. Mitscher a decis totuşi să atace, şi a lansat un prim raid
de avioane americane spre flota japoneză. În timp ce acestea erau deja pe drum,
a sosit un alt mesaj de la un avion de recunoaştere, ce spunea că flota
japoneză e la 97 de kilometri mai la
vest, decât se aflase din primul mesaj. Atunci Mitscher a anulat al doilea
raid, dar a menţinut ordinul de atac pentru primul. Din cele 240 de avioane lansate în acest unic
raid, 14 au abandonat misiunea din
diverse motive şi s-au întors la portavioanele lor. Restul de 226 de avioane a continuat misiunea.
Acest val de avioane era format din următoarele tipuri de aeronave militare: 95 de avioane de vânătoare Hellcat (unele din acestea aveau
ataşată câte o bombă de 225 de kilograme),
54 de bombardiere-torpiloare Avenger (doar câteva din ele fiind
înarmate cu torpila din dotare, majoritatea aveau patru bombe de 225 de kilograme) şi 76 de bombardiere în picaj
(51 erau Helldiver şi 26 Dauntless).
Acest val de avioane americane, a ajuns deasupra flotei japoneze, cu puţin timp
înainte de apusul soarelui.
 |
| Bombardierul-torpilor Grumman TBF Avenger |
 |
| Bombardierul în picaj Curtiss SB2C Helldiver |
 |
| Bombardierul în picaj Douglas SBD Dauntless |
În
atacurile efectuate asupra flotei japoneze americanii au pierdut 20 de avioane, ce fuseseră doborâte de
puţinele avioane ce le mai rămăseseră japonezilor şi de focul antiaerian de pe
navele din escortă. După ce şi-au epuizat toate bombele şi torpilele, avioanele
americane au început să zboare înapoi la portavioanele lor. Primele au ajuns la
Grupul Operativ 58 aproximativ la ora 20:45,
şi era clar deja că nu toate avioanele vor ajunge la lumina zilei. De aceea
Mitscher a decis să lumineze puntea portavioanelor cu reflectoare puternice,
iar distrugătoarele din escortă lansau rachete de semnalizare, pentru ca
avioanele să vadă de la distanţă, în noapte, unde sunt portavioanele. De
asemenea, piloţii au primit permisiunea să aterizeze pe oricare portavion, şi
nu cum ar fi fost normal, pe cel „de acasă”. În pofida acestor măsuri
suplimentare, 80 de avioane au fost
pierdute, unele la aterizarea forţată pe puntea portavionului, iar cea mai mare
parte din ele s-au prăbuşit în mare pentru că nu mai aveau deloc combustibil la
bord. Aproximativ 75% din echipajele
avioanelor căzute în mare, au fost salvate ori în cursul acelei nopţi, ori în
zilele următoare de distrugătoarele şi hidroavioanele ce patrulau oceanul în
zonă.
Consecinţe
În
noaptea de 20/21 iunie viceamiralul Ozawa
a primit ordin de la amiralul Toyoda să se retragă din Marea Filipinelor.
Grupul Operativ 58 l-a mai urmărit o perioadă, dar bătălia s-a încheiat. Cele
patru raiduri aeriene lansate de japonezi au implicat un total de 373 de avioane, din care doar 130 s-au întors la portavioane. Dar, şi
o mare parte din aceşti piloţi au murit când portavioanele Taiho şi Shokaku au
fost scufundate de submarinele americane în prima zi a bătăliei. După două zile
de luptă, japonezii au pierdut trei
portavioane, peste 430 de avioane
de pe acestea şi aproape 200 de avioane
de pe bazele terestre din Mariane. După ce japonezii petrecuseră jumătate de an
să formeze o flotă puternică de portavioane, americanii distruseseră 90% din forţa ei în două zile. După bătălie, japonezilor
le-au mai rămas doar atâţia piloţi cu care puteau completa necesarul unui
portavion uşor. Pierderile de piloţi şi avioane au fost irecuperabile pentru
japonezi, din acel moment şi până la sfârşitul războiului portavioanele lor nu
au mai jucat nici un rol activ în bătăliile care s-au mai purtat între japonezi
şi americani. De exemplu, peste câteva luni, în timpul desfăşurării Bătăliei din Golful Leyte (din
Filipine) portavioanele japoneze au fost folosite doar ca momeală.
Americanii
au pierdut în prima zi de bătălie doar 23
de aeronave, a doua zi 100, 20 din acestea fiind pierdute în luptă,
iar restul de 80 când s-au întors la
bază (din cauza întunericului şi terminării carburantului). Deşi au câştigat
această bătălie, amiralul Spruance a fost ulterior criticat de mulţi ofiţeri,
mai ales de aviaţie, că a fost prea prudent, şi dacă ar fi atacat mai în forţă
ar fi distrus toată Flota Mobilă Japoneză. Mai mult amiralul John Towers, ce era adjunctul
comandantului Flotei din Pacific, a vrut să-l demită, dar n-a reuşit acest
lucru, pentru că Spruance avea sprijinul comandantului Flotei Pacificului,
amiralul Chester W. Nimitz. Deşi, în cursul bătăliei, portavioanele americane
au provocat mai puţine pierderi flotei japoneze decât în alte lupte,
submarinele americane, au învăţat se pare ceva de la inamicii germani, şi au
reuşit ele să scufunde două portavioane mari ale niponilor. În plus, în timpul
acestei bătălii, avionul de vânătoare Hellcat şi-a dovedit puterea devastatoare
asupra inamicului, acest tip de avion reuşind să doboare aproape 480 de avioane inamice, din care 346 erau din cele lansate de Ozawa de
pe portavioane. Doar 24 de
Hellcat-uri au fost pierdute de americani în luptă.
La
realizarea acestui articol, am folosit următoarele surse de internet:
Bibliotecar,
prof. Florin Miheş.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Care este parerea ta?