Biblioteci bihorene : Crucişătorul (II)

4 octombrie 2017

Crucişătorul (II)

Crucişătoarele „gigantice”

Clasa americană de crucişătoare Alaska a reprezentat cea mai grea clasă de crucişătoare construite înaintea celui de-al doilea război mondial. Din cauza apariţiei „cuirasatelor de buzunar” germane şi a „supercrucişătoarelor” japoneze (ce se zvonea că vor fi construite de marina militară japoneză), nave ce beneficiau de tunuri mai mari de 203 mm, americanii au construit clasa de crucişătoare Alaska, ce se vroia a fi clasa crucişătoarelor „ucigaşe de crucişătoare”, ce dispuneau de tunuri de 305 mm, similare celor amplasate pe cuirasatele vremii. Aceste tunuri erau plasate, clasic, exact ca la cuirasate, în trei turele triple, două în faţa şi una în spatele navei.

Crucişător de clasă Alaska

Crucişătoarele antiaeriene

Dezvoltarea crucişătoarelor antiaeriene a început în 1935, când Marina Regală Britanică a reînnarmat crucişătoarele uşoare HMS Coventry şi HMS Curlew. Tuburile lanstorpilă şi tunurile antiaeriene de 152 de mm au fost demontate de pe aceste nave şi înlocuite cu zece tunuri antiaeriene de 102 mm cu unghi mare de tragere, ce puteau astfel doborî orice bombardier inamic, indiferent la ce altitudine zbura acesta. Ulterior, britanicii au mai modificat încă 6 crucişătoare de clasă C în aceeaşi manieră, dar după câteva exerciţii militare pe mare au observat că noile crucişătoare rezultate din această transformare deveneau vulnerabile la atacurile din partea altor nave de suprafaţă şi submarine. Pentru a compensa acest neajuns, în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale atât britanicii, cât şi americanii au construit crucişătoare dotate cu tunuri cu dublu rol, ce puteau doborî şi bombardierele inamice şi puteau lovi şi navele de suprafaţă sau submarinele Axei (cumva aceste tunuri s-au inspirat din „experienţa germană”, armata germană modificând doar unghiul de tragere al tunurilor antiaeriene de 88 de mm, ce puteau astfel distruge nu doar avioane ci şi tancurile inamice). Primele crucişătoare antiaeriene, construite special pentru acest scop au fost cele britanice de clasă Dido (construite între 1940 – 1942) şi americane de clasă Atlanta (realizate cam în aceeaşi perioadă, dar mai multe), iniţial ambele clase aveau şi tuburi lanstorpilă, dar, ulterior în timpul războiului aceste tuburi au fost demontate pentru a primi mai multe tunuri cu dublu rol.

Crucişător de clasă Dido

Crucişător de clasă Atlanta

Ulterior, după al doilea război mondial, marinele militare au trecut direct la construirea crucişătoarelor dotate cu tunuri cu dublu rol, cum au fost de exemplu crucişătoarele americane USS Worcester şi USS Roanoke (lansate la apă în 1948 şi 1949), două crucişătoare olandeze de clasă De Zeven Provinciën (lansate la apă în 1953), crucişătoarele franceze De Grasse şi Colbert (lansate în 1955 şi 1959) şi crucişătoarele britanice HMS Tiger, HMS Lion şi HMS Blake (realizate de marina „perfidului Albion” între 1959 – 1961).

Al doilea război mondial şi perioada postbelică

Crucişătoarele din toate flotele militare ale beligeranţilor din al doilea război mondial au participat activ la câteva bătălii navale în prima parte a războiului, alteori escortau cuirasatele şi portavioanele ce participau separat la alte confruntări navale. Spre sfârşitul războiului Aliaţii au folosit crucişătoarele doar pentru protecţia antiaeriană a grupurilor operative centrate în jurul portavioanelor şi pentru bombardarea ţărmului unde efectuau invazii. Dintre puterile Axei, japonezii, în a doua parte a războiului, de asemenea au folosit crucişătoarele pentru protecţia portavioanelor şi cuirasatelor proprii, mai ales în bătăliile dezastruoase pentru marina japoneză din Marea Filipinelor şi Golful Leyte (două bătălii navale ce au asigurat superioritatea americană navală, necesară eliberării insulelor Filipine).

În perioada 1937 – 1941, japonezii ce se retrăseseră din toate tratatele navale de dezarmare, au modificat şi completat crucişătoarele din clasele Mogami şi Tone, transformându-le în crucişătoare grele. Astfel, au înlocuit turelele triple de tunuri de 155 mm cu turele duble de tunuri de 203 mm, de asemenea li s-au montat mai multe tuburi lanstorpilă, fiecare crucişător „beneficiind” de 16 tuburi lanstorpilă de 610 mm. În plus, în 1941 crucişătoarele uşoare Ōi şi Kitakami (ce fuseseră construite în 1920) au fost transformate în crucişătoare-torpiloare ce aveau patru tunuri de 140 de mm şi 14 tuburi lanstorpilă de 610 mm. În 1944 Kitakami a fost „upgradat” şi mai mult, opt tuburi lanstorpilă primind aşa-numitele torpile „Kaiten” (torpile conduse spre ţintă de un pilot marinar sinucigaş, amplasat în mica carlingă a torpilei).

Crucişător de clasă Mogami

Crucişător de clasă Tone

Americanii au construit cele mai multe crucişătoare dintre beligeranţi în timpul războiului, şi anume 14 crucişătoare grele de clasă Baltimore, 27 uşoare de clasă Cleveland şi 8 crucişătoare antiaeriene de clasă Atlanta. Americanii au construit aşa multe crucişătoare din cauza pierderilor suferite în 1942 în Pacific (şapte crucişătoare americane scufundaseră japonezii şi alte cinci ce erau în dotarea britanicilor) şi pentru că aveau nevoie de multe nave ce să escorteze portavioanele de clasă Essex, ce acţionau în bătăliile purtate cu niponii.

Crucişător de clasă Baltimore

Crucişător de clasă Cleveland

Japonezii, în schimb pierzând 4 crucişătoare grele şi 2 uşoare în 1942, au mai construit doar 5 crucişătoare uşoare în tot războiul, şi în plus acestea aveau doar 6 tunuri de 155 de mm.

Pierzând 20 de crucişătoare în perioada 1940 – 1942 (pentru că marina britanică lupta pe două fronturi navale, cu germanii şi japonezii), britanicii au mai construit 13 crucişătoare uşoare (clasele Minotaur şi Crown Colony) şi 16 crucişătoare antiaeriene (clasa Dido) în tot restul războiului.

Crucişător britanic Minotaur

Crucişător britanic Crown Colony

Dezvoltarea crucişătoarelor americane în epoca postbelică

După al doilea război mondial, americanii au înţeles pericolul reprezentat de apariţia rachetelor în tehnologia militară navală, în plus aveau şi o „experienţă” considerabilă furnizată de atacurile kamikaze efectuate de japonezi, atacuri ce le avariaseră destul de multe nave. Pentru a combate aceste pericole, iniţial, americanii au schimbat tunurile antiaeriene instalate pe noile crucişătoare, trecând de la tunurile uşoare de 40 şi 20 de mm, la unele de 76 de mm. În plus, pe termen lung au gândit introducerea pe crucişătoare a unor baterii de rachete antiaeriene şi antinavă de diferite tipuri, baterii capabile să scufunde navele şi submarinele inamice, şi de asemenea să doboare bombardierele ruseşti (ce au devenit inamice în timpul războiului „rece”). Astfel, de la mijlocul anilor 1950, crucişătoarele americane au început să fie dotate cu trei tipuri diferite de rachete navale aer-sol: Talos (rază lungă de acţiune), Terrier şi Tartar (rază medie şi respectiv scurtă de acţiune). Rachetele Talos şi Terrier puteau primi şi focos nuclear, de aceea în caz de război nuclear puteau fi folosite la bombardarea ţărmului inamic şi scufundarea navelor ruseşti. Şeful Statului Major al Marinei Americane, amiralul Arleigh Burke, a avut un rol decisiv în dezvoltarea mai rapidă a acestor sisteme de rachete.

Amiralul Arleigh Burke

Rachetele Terrier au fost iniţial amplasate pe două crucişătoare de clasă Baltimore, a căror conversie în crucişătoare dotate cu rachete s-a definitivat în anii 1955 – 1956. Convertirea la noua specificaţie cu rachete a încă şase crucişătoare de clasă Cleveland, apoi transformarea celor de clasă Farragut în fregate şi dezvoltarea distrugătoarelor de clasă Charles F. Adams a dus la apariţia mai multor nave dotate cu cele trei tipuri de rachete menţionate anterior în perioada 1959 – 1962. Tot în această perioadă a fost construit şi crucişătorul USS Long Beach (primul dotat cu un reactor atomic ca motor) ce avea două lansatoare de rachete Terrier şi unul de tip Talos, plus lansatorul de rachete antisubmarin ASROC. Toate aceste tipuri de crucişătoare amintite mai sus, după convertirea în crucişător cu rachete, mai păstrau totuşi una sau două turele duble de tunuri (adică chestiile clasice, ce trag cu obuze), pe care le puteau folosi în bombardarea inamicului aflat pe ţărm. Ulterior, în perioada 1962 – 1964, alte trei crucişătoare din clasele Baltimore şi Oregon City au fost convertite în noua clasă Albany, ce aveau în dotare două lansatoare duble de rachete Talos şi Tartar, sistemul antisubmarin ASROC şi două tunuri clasice de 127 de mm folosite pentru autoapărare contra navelor mai mici.

Crucişătorul USS Long Beach

Crucişătorul Oregon City

Crucişător de clasă Albany

Până în 1980, la cele zece fregate Farragut s-au mai adăugat alte patru clase de fregate şi două nave neincluse în nici o clasă, formând un total de 36 de fregate dotate cu rachete, din care opt aveau propulsie nucleară (adică reactor atomic ca şi motor, exact ca portavioanele şi submarinele cu propulsie nucleară). Dar, înainte cu câţiva ani, adică în 1975, marina americană a reclasificat crucişătoarele Farragut în distrugătoare, pentru că aveau tonaj mai mic ca restul navelor, restul de 26 de nave fiind redenumite crucişătoare cu rachete cu ghidaj laser. De asemenea, în anii 1970 – 1980 americanii au început să retragă din serviciul operaţional, gradual, o parte din crucişătoarele ce fuseseră construite încă în al doilea război mondial. Cele de clasă Farragut, uneori după ce au fost redenumite distrugătoare, au fost înlocuite de noua clasă Leahy, mult mai ieftină în privinţa costurilor de operare, pentru că deşi avea o masă mai mare cu 1.520 de tone, era deservită de doar 377 de marinari, faţă de cei 1.200 necesari pentru navele de tip Farragut. În plus, în 1980 a fost retras din serviciul activ sistemul de rachete Talos (chiar şi pentru americani era mult prea costisitor), iar navele de tip Albany au fost şi ele casate pentru a reduce costurile marinei. De pe crucişătorul USS Long Beach a fost demontat lansatorul de rachete Talos, în 1981, şi a fost înlocuit cu noua rachetă antinavă, mult mai performantă (folosită şi azi de navele americane) Harpoon. Cam în aceeaşi perioadă navele ce aveau rachete Terrier au fost îmbunătăţite, adică aceste vechi rachete din anii 1950 au fost înlocuite cu mai performanta rachetă cu rază extinsă de acţiune RIM-67 Standard (această rachetă are două posibile utilizări, putând fi folosită atât ca rachetă sol-aer, cât şi pe sistem antinavă), capabilă să lovească nave şi submarine inamice situate la maximum 185 de kilometri.

Crucişător de clasă Leahy

Americanii au folosit aceste fregate şi crucişătoare cu rachete pe toată durata „războiului rece”, şi mai ales în timpul războiului din Vietnam, pentru bombardarea ţărmului inamic şi doborârea avioanelor de vânătoare ce ameninţau portavioanele americane angajate în acest conflict. Câteva crucişătoare au mai fost folosite şi în câteva intervenţii militare americane, în diferite locuri de pe planetă, cum ar fi Liban, Libia, Grenada, Panama, Somalia, şi chiar în primul război din Golf, când de pe ele se lansau rachete de croazieră Tomahawk ce bombardau instalaţiile militare ale regimului lui Saddam Hussein.

Până în 1995, toate navele mai vechi, convertite din nave din al doilea război mondial, sau construite în anii 1960, au fost înlocuite de americani cu crucişătoarele de clasă Ticonderoga, al căror principal rol e să apere portavioanele din flotele marinei americane (în prezent marina „Unchiului Sam” are în serviciu operaţional 11 portavioane cu propulsie nucleară, şi recent preşedintele Trump a propus să mai fie scos încă unul de la „naftalină”).

Dezvoltarea crucişătoarelor ruseşti în epoca postbelică

În marina militară rusească crucişătoarele formau baza grupurilor operative (adică formaţiunile de nave militare ce acţionează împreună într-o misiune). Imediat după al doilea război mondial ruşii au construit o întreagă flotă de crucişătoare uşoare clasice (adică nave ale căror arme principale erau tunurile de calibru asemănător celor de pe fostele cuirasate), dar după 1960 au început să le înlocuiască cu nave mai mari, mai grele numite crucişătoare cu rachete, ce erau dotate cu foarte multe rachete antinavă de croazieră şi antiaeriene (rachetele de croazieră sunt acele rachete ce zboară la o înălţime de maxim 90 de metri deasupra solului sau apei, cu o viteză aproape supersonică şi de multe ori sunt detectate prea târziu pentru a se mai putea face ceva împotriva lor). Au făcut acest lucru din cauza doctrinei ruse a „atacului prin saturare”, ce prevedea atacarea inamicului cu cât mai multe rachete deodată pentru a-i scufunda acestuia navele foarte rapid. De aceea, crucişătoarele ruse construite după 1960 aveau montate foarte multe tuburi de lansare a rachetelor antinavă şi antiaeriene, de multe ori navele lor având de 3 sau 4 ori mai multe rachete decât cele din dotarea NATO. În schimb, americanii şi aliaţii din NATO, aveau rachete mai precise şi cu o rază mai mare de acţiune.

În perioada 1962 – 1965 au intrat în serviciul operaţional al marinei ruse patru noi crucişătoare de clasă Kynda, ce aveau opt tuburi lansatoare de rachete antinavă, rachete ce puteau atinge ţinte aflate la o distanţă de 450 de kilometri, ce puteau fi în plus ghidate precis pe jumătate din distanţa parcursă până la ţintă. Odată lansate, tuburile mai aveau un set de rachete de rezervă pentru reîncărcare. Alte patru crucişătoare de clasă Kresta I au intrat în serviciu în perioada 1967 – 1969, dar acestea nu aveau decât patru tuburi lansatoare de rachete antinavă, fără încărcătură de rezervă.

Crucişător de clasă Kynda

Crucişător de clasă Kresta I

În perioada următoare, adică 1969 – 1979 numărul crucişătoarelor ruse a crescut de mai mult de trei ori, odată cu lansarea a 10 crucişătoare de clasă Kresta II şi 7 de clasă Kara. Aceste două clase aveau opt lansatoare de rachete de diametru mare, al căror scop era iniţial neclar navelor din flotele NATO. Aceste tuburi lansau racheta rusească SS-N-14 Silex, ce era de fapt o torpilă de calibru mare, capabilă să distrugă submarine şi nave inamice situate la maxim 90 de kilometri. Această schimbare de strategie a ruşilor se datora faptului că, atunci, ei considerau că principalul pericol la adresa „bastionului păcii” (cum se autonumeau cu emfază ruşii în perioada războiului rece) ar fi submarinele nucleare americane şi britanice ce trebuiau scufundate rapid în caz de război nuclear, pentru a putea permite submarinelor nucleare ruseşti să se apropie de coastele S.U.A. pentru a-şi lansa ogivele nucleare.

Crucişător de clasă Kresta II

Crucişător de clasă Kara

Ulterior, după 1980, ruşii şi-au schimbat din nou strategia, odată cu lansarea noilor clase de crucişătoare (dotate din nou cu foarte multe rachete antinavă) Kirov şi Slava, ce sunt în dotarea marinei ruse şi în zilele noastre.

Utilizatori actuali de crucişătoare

Marina Militară Chineză a lansat recent distrugătorul Tip 055 ce va intra în serviciul operaţional de anul viitor. Dar, deşi această navă e clasificată oficial ca distrugător, mulţi analişti militari consideră că nava chinezilor e prea mare şi prea bine înarmată pentru un distrugător, fiind de fapt un crucişător. Această navă e clasificată oficial ca şi crucişător şi de specialiştii din Departamentul American de Apărare.

Grecia are un crucişător, numit Georgios Averof, ce funcţionează ca nava-amiral a flotei militare greceşti, dar e ţinută mai mult în port, fiind folosită foarte rar în misiuni de marina greacă.

Peru a avut tot un crucişător şi el, numit Almirante Grau, ce a fost un crucişător de clasă De Zeven Provinciën, produs de olandezi, de la care l-au cumpărat peruanii. Deşi a fost modernizat la sfârşitul anilor 1980, fiind transformat în crucişător dotat cu rachete de croazieră, acest vas e singurul din lume care mai are clasicele tunuri cu obuz de calibru mare (152 de mm), ce erau în dotarea beligeranţilor din al doilea război mondial. Recent, pe 26 septembrie 2017, el a fost „pensionat”.

Rusia are în dotare trei crucişătoare cu rachete de clasă Slava (cu un deplasament de 12.500 de tone) şi două crucişătoare grele cu propulsie nucleară de clasă Kirov (28.000 de tone). De asemenea mai are încă două crucişătoare de clasă Kirov şi unul de clasă Kara (9.700 de tone) ţinute în rezervă, ultimul fiind situat în bazele ce compun flota rusă din Marea Neagră.

Crucişător de clasă Kirov

Crucişător de clasă Slava

Coreea de Sud are în dotare 3 distrugătoare din clasa Marele Sejong (cu un deplasament de 11.000 de tone), dar, deşi sunt clasificate astfel, oficial de coreeni, analiştii străini consideră că ar fi de fapt crucişătoare datorită faptului că sunt mai grele şi mai bine înarmate ca orice distrugătoare din flotele militare ale lumii.

Ucraina are în dotare un crucişător de clasă Slava (11.500 de tone), numit bineînţeles Ukrayina, ce era în construcţie în momentul destrămării Uniunii Sovietice. Ucraina a moştenit acest crucişător în momentul în care a devenit independentă, dar momentan el nu e operaţional pentru că e finisat doar în proporţie de 95%, fiind nevoie de încă aproximativ 30 de milioane de dolari pentru a putea fi terminată instalarea tuturor sistemelor de armament necesare funcţionării sale.

S.U.A. are în dotare cel mai mare număr de crucişătoare din toate marinele militare ale lumii, şi anume 22 de crucişătoare de clasă Ticonderoga. La un moment dat, aveau chiar 27, dar primele 5 din ele au fost casate, unul fiind folosit ca ţintă în poligoanele marinei, iar restul au fost tăiate şi vândute ca fier vechi (bineînţeles după ce marina americană a recuperat toate sistemele de armament de pe acele crucişătoare). Aceste crucişătoare au un deplasament de 9.800 de tone, fiind mai uşoare ca cele ruseşti au şi o viteză maximă de deplasare mai mare, şi anume 60 de km/h. Ca armament aceste crucişătoare au instalate 61 de tuburi duble ce pot lansa 122 de rachete de diferite tipuri (antiaeriene, sol-aer, antinavă, antisubmarin) între ele fiind şi câteva tuburi cu celebra rachetă de croazieră Tomahawk, 8 rachete antinavă Harpoon, două tunuri uşoare de 127 de mm, două tunuri antiaeriene de 25 de mm, două sau patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm, două sisteme Phalanx (acest sistem foloseşte tunul cu ţeavă rotativă de tip Gatling - inventat de elveţieni - pentru a doborî rachetele antinavă inamice, poate trage prin cele şase ţevi de la 3.000 la 4.500 de gloanţe de calibrul 20 de mm pe minut, la o distanţă maximă de 3,5 kilometri) şi două tuburi triple lanstorpilă de 324 de mm. În zonele critice ale navei sunt montate panouri din Kevlar ce protejează nava de gloanţele inamice, iar ca şi dotare pentru misiuni de recunoaştere şi salvare pe mare, crucişătorul acesta poate adăposti în hangarele interioare două elicoptere de tip Sikorsky SH-60 Seahawk.