Ultima joi din lună, IA Oradea se întalnește să coasă la bibliotecă.
anul acesta au venit în echipă încă trei colege de la biblitoecă. Toate știm să coase, și am cusut, dar a coase o ie este altceva, o experiență de care dorim să ne bucurăm împreună.
Am încercat să ne amintim sezătorile din Bihor:
”În nopțile lungi de iarnă, se țieneau în sat șezători la unel case, unde se adunau nai multe fete cu furca de tors.
De obicei sezătorile se țineau mai ales în case defemei văduve unde” cânta ghinape gad și nu cocoșul” acolo une conducea treburile casei femeia, nu bărbatul.”
” -Eram văduvoaie și stăteam singure într-o casă . Încă de cu toamnă hotăram, cum torceam și eu pentru bani, că n-ar fi bine de frământat tina pe uliță, de la o casă la alta, prin întuneric cu furca de tors din brâncă.... Ca plată am cerut de la fiecare fată: câte un fuior d ecânepăpe întreaga iarnă iar seara, când or veni la șezătoaresă aducă fiecare dăraburi de lemne de foc tăiate. Pe rând fiecare casă o mai aduce în fiecare seară câte o iagă de jumătate plină de fotoghin..
Din când în când , fetele aduceau făină și unsoare , ca să le fac plăcintă, cu care or veni ele în șezătoare....”
”Unele gospodine mai bogate din sat , ca să nu rămână cu cânepa nelucrată , făceau câteva seri de clacă sau de ”călcat de fuioare”Torcătoarele , fete su neveste care mergeau la clacă, pe lângă furca de tors și fusul duceu cu sine și 2-3 bucăți de râșchitoare .Stăpâna casei găzdoaia,împărțea fuioarele pentru tors fiecăreia în parte. Pe măsură ce fuioarele erau toarse, se rășchirau la râșchitor , se numărau și se legau păpuși.
Unele dintre torcătoare torceau fire subțiri , tare fine și bine răsucite ;altele torceau așa ca la clacă.În clacă deseori cântau highighișii cu highezile,se putea juca, descânta și mânca.”
Ioan Silaghi, Satul bihorean la inceput de secol XX.însemnări etnografice.
