Biblioteci bihorene : Submarinul (II)

13 noiembrie 2018

Submarinul (II)

Al doilea război mondial

În această a doua conflagraţie mondială, submarinele germane şi-au dovedit cu prisosinţă efectul devastator, în Bătălia Atlanticului, când aproape că au reuşit să paralizeze Marea Britanie, prin numărul mare de nave comerciale scufundate. Deşi U-boat-urile germane au scufundat un număr semnificativ de vase aliate, strategia germană a eşuat în cele din urmă. Deşi U-boat-urile fuseseră modernizate în perioada interbelică, cea mai importantă inovaţie a fost realizată în domeniul comunicaţiilor, prin introducerea maşinii Enigma ce cripta şi decoda mesajele primite de submarine de la bază. Cu ajutorul acesteia submarinele germane au aplicat tactica „haitei de lupi” (mai multe submarine germane, erau trimise cu ajutorul mesajelor Enigma, spre locul unui convoi de nave, ce fusese iniţial descoperit de un submarin ce stătea la pândă pe traseul rutelor comerciale aliate) ce iniţial le-a asigurat succesul în luptă, dar după ce britanicii au reuşit să spargă codul maşinii Enigma le-a provocat şi înfrângerea inerentă. Până la sfârşitul războiului, din cauza acestei tactici a „haitei de lupi”, submarinele germane au reuşit să scufunde 2.825 de nave comerciale şi 175 de nave de război aliate. Deşi submarinele germane au avut un succes destul de mare în misiunea lor la începutul războiului, de prin 1943 şi până la sfârşitul conflagraţiei aliaţii au reuşit să distrugă 73% din flota de U-boat-uri germane, germanii pierzând în luptă 793 de submarine şi 28.000 de marinari (din 41.000 de submarinişti cu care începuse amiralul Doenitz războiul).

Maşina de cifrat coduri Enigma

Amiralul Karl Doenitz

Marina Imperială Japoneză a folosit în al doilea război mondial, cea mai variată flotă de submarine dintre toate flotele militare implicate în război, flotă ce era compusă din: submarine sinucigaşe Kaiten (practic o torpilă, ce era condusă până la ţinta inamică de un pilot sinucigaş), minisubmarine de clasă Kairyu şi A Ko-hyoteki (un astfel de minisubmarin a fost scufundat de americani cu oră înainte de începerea atacului japonez de la Pearl Harbor), submarine medii, submarine tip „balenă” (ce realimentau practic restul submarinelor cu combustibil) şi submarine „de flotă” cu o rază mare de acţiune. Tot japonezii au fabricat şi cele mai „vitezomane” submarine din al doilea război mondial, cele din clasa I-201 şi cele mai mari submarine, de clasă I-400, ce puteau transporta la bord 3 hidroavioane, folosite pentru atacarea navelor şi bazelor inamice. De asemenea, submarinele japoneze erau echipate cu cea mai avansată torpilă din război, torpila de Tip 95, ce folosea ca şi combustibil oxigen. Dar, deşi aveau toate aceste tipuri de submarine, plus cea mai avansată torpilă posibilă, problema japonezilor era strategia aplicată, pentru că ei au decis să folosească submarinele doar împotriva navelor de război americane, ce erau mult mai rapide şi mai bine apărate decât navele comerciale. Din cauza acestei strategii „onorabile” (conducerea marinei militare japoneze considera că atacarea navelor comerciale e un lucru „fără onoare”) submarinele japoneze au scufundat foarte puţine nave militare americane, de aceea istoricii militari consideră că submarinele niponilor au fost cele mai lipsite de succes din tot războiul.

Submarin sinucigaş Kaiten

Minisubmarin de clasă Kairyu

Minisubmarin de clasă A Ko-hyoteki

Submarin de clasă I-201

Submarin de clasă I-400

În schimb, americanii nu-şi făceau astfel de probleme „de onoare”, de aceea submarinele lor au fost cea mai eficientă armă anti-navă din dotarea U.S. Navy. Submarinele americane, ce formau doar 2% din componenţa navelor U.S. Navy, au reuşit să scufunde 30% din Marina militară japoneză, inclusiv 8 portavioane, un cuirasat şi 11 crucişătoare. De asemenea, submarinele americane au scufundat peste 60% din flota comercială japoneză, paralizând practic bazele japoneze din Pacific şi industria de război din metropolă (la un moment dat, spre sfârşitul războiului, nici măcar avioanele kamikaze nu mai aveau combustibil de zbor, decât pentru maxim 15 minute). Submarinele aliate din Pacific (americane, britanice, franceze şi chiar olandeze) au reuşit să scufunde mai multe nave japoneze decât toate celelalte arme aliate luate la un loc (restul „armelor” fiind avioanele, tunurile bateriilor de coastă şi tunurile şi torpilele navelor de suprafaţă). Acest lucru a fost posibil datorită neputinţei japonezilor de a asigura destule nave militare ce să apere convoaiele comerciale japoneze. În timpul celui de-al doilea război mondial, americanii au avut 314 submarine în U.S. Navy (adică marina militară), din care 260 au avut misiuni doar în Oceanul Pacific. Când japonezii au atacat Pearl Harbor, pe 7 decembrie 1941, 111 submarine erau deja operaţionale în marina militară americană (deci, de fapt nu erau „luaţi prin surprindere” de oamenii mici şi răi de la vest), iar alte 203 submarine din clasele Gato, Balao şi Tench au fost construite de-a lungul războiului. În timpul războiului, americanii au pierdut 52 de submarine, din care 48 în luptă (restul de 4 au fost pierdute în accidente datorate nepriceperii marinarilor). Totuşi, submarinele americane au reuşit să scufunde 1.560 de nave inamice (nu numai japoneze) cu un tonaj total de 5,3 milioane de tone (adică 55% din tonajul total al navelor scufundate în război).

Submarinul USS Gato

Submarinul USS Balao

Submarin de clasă Tench

The Royal Navy (adică marina „perfidului Albion”) şi-a folosit submarinele în blocada navală impusă Germaniei şi Italiei, plus războiul din Pacific contra Japoniei. Principalele teatre de operaţiuni pentru submarinele britanice au fost în zona din jurul Norvegiei, în Marea Mediterană (contra rutelor de aprovizionare a soldaţilor Axei din nordul Africii) şi Oceanul Pacific. Submarinele britanice au reuşit să scufunde nave inamice cu un total de peste 2 milioane ca şi tonaj, din acestea 57 erau nave militare (din care 35 erau submarine germane şi japoneze). Printre aceste submarine inamice scufundate se regăseşte şi primul caz din istorie, când un submarin, a reuşit distrugerea unui submarin inamic în momentul în care ambele nave erau încă în imersie (adică complet sub apă). Submarinul britanic, HMS Venturer, a reuşit să scufunde pe 9 februarie 1945, submarinul german U-864 pe când acesta era în misiune lângă coasta Norvegiei. Dintr-un total de 258 de submarine, Marina Regală a pierdut, în al doilea război mondial, 74 de submarine, din care 42 doar în Marea Mediterană.

Submarinul HMS Venturer

Perioada „războiului rece”

Prima lansare a unei rachete de croazieră (SSM-N-8 Regulus), a avut loc în iulie 1953, de pe puntea submarinului american USS Tunny, submarin american rămas din a doua conflagraţie mondială, ce fusese modificat pentru a putea găzdui o rachetă cu focos nuclear. USS Tunny şi fratele său, USS Barbero au fost primele submarine americane folosite pentru descurajarea nucleară. La începutul anilor 1950, propulsia cu ajutorul reactoarelor nucleare a înlocuit parţial motoarele diesel montate pe submarine. Tot cu ajutorul reactoarelor nucleare s-a dezvoltat un nou echipament montat la bordul acestor submarine, echipament ce extrage oxigenul direct din apa mării, astfel submarinul nemaifiind nevoit să se ridice la suprafaţă pentru a-şi reâmprospăta aerul respirat de marinarii săi. Aceste două inovaţii au făcut posibil ca un submarin să poată sta sub apă o perioadă aproape nelimitată, această perioadă fiind limitată doar de factorul uman (din cauză că oamenii din submarin mai trebuie să şi mănânce, iar submarinul are o capacitate limitată de stocare a hranei). Majoritatea submarinelor construite, de atunci încoace, sunt submarine cu propulsie nucleară, cele mai multe fiind realizate de marile puteri navale ale lumii: S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Franţa, China şi mai nou şi de India.

Racheta de croazieră SSM-N-8 Regulus

Lansarea rachetei Regulus de pe USS Tunny

Submarinul USS Barbero

Primele submarine nucleare dotate cu rachete balistice intercontinentale (aşa-zisele ICBM = Inter Continental Ballistic Missile) au fost lansate la apă tot de S.U.A. şi Rusia, în 1959 – 1960, în cadrul strategiei de descurajare nucleară aplicată de cele două superputeri nucleare în timpul Războiului rece (majoritatea istoricilor consideră că acest „război rece” s-a desfăşurat între 1947 şi 1991). Cele americane erau de clasă George Washington, iar cele ruseşti de clasă Golf (nu folosesc termenul de „sovietice” pentru că nu a existat nici un popor sovietic în realitate, iar statul succesor al fostului Imperiu Rus, numit de bolşevici cu termenul „Uniunea Sovietică” nu s-a constituit pe baza voinţei nici unui popor de pe acel imens teritoriu şi de fapt nici istoriografia occidentală nu denumeşte astfel statul ce a dispărut oficial la 25 decembrie 1991). În timpul Războiului rece, cele două superputeri nucleare, S.U.A. şi Rusia, au menţinut în serviciul operaţional mari flote de submarine nucleare, ce adesea se angajau într-un joc „de-a şoarecele şi pisica”, după unii istoricii militari au existat cel puţin trei cazuri când acest joc ar fi putut duce la izbucnirea unui război nuclear, ce ar fi distrus complet Terra.

Submarin de clasă George Washington

Submarin de clasă Golf

În perioada Războiului rece, ambele superputeri au pierdut, în urma unor accidente, câteva submarine nucleare, cu tot cu marinarii de la bord, majoritatea cadavrelor acestor marinari nefiind recuperate nici până azi. Ruşii au fost cei mai afectaţi de astfel de pierderi, cel puţin patru submarine fiind scufundate irecuperabil (unii adepţi ai teoriilor conspiraţiei spun că de fapt, ruşii ar fi pierdut opt astfel de submarine, dar nu recunosc oficial acest lucru). Astfel K-129 s-a scufundat în 1968 din cauza exploziei unei rachete nucleare de la bord (o parte din acest submarin a fost ulterior recuperată de CIA cu ajutorul navei Glomar Explorer construită de miliardarul Howard Hughes), K-8 a fost pierdut în 1970 ca şi K-219 în 1986 din cauza exploziei unei torpile defecte, iar Komsomolets în 1989 din cauze necunoscute (acest submarin deţinea şi recordul de scufundare a unei nave cu echipaj la bord, el reuşind să se scufunde fără să fie distrus până la 1.000 de metri sub nivelul mării).

Miliardarul Howard Hughes

Nava Glomar Explorer

Un alt submarin, tot rusesc numit Kursk a fost pierdut în 12 august 2000, în Marea Barents, se pare tot din cauza exploziei torpilelor de la bord. Ulterior, când submarinul Kursk a fost ridicat de pe fundul mării (era scufundat la 108 metri adâncime) au fost găsiţi 115 din cei 118 marinari ce au murit în accident. Alte 5-6 submarine ruseşti, au fost avariate în timpul Războiului rece, din cauza unor incendii de la bord sau scurgeri de radiaţii din reactorul nuclear, dar acestea au reuşit cumva să fie salvate de marinari, şi s-au reântors la bază pentru reparaţii sau pentru a fi casate. Cel mai cunoscut e cazul submarinului K-19, unul din primele submarine nucleare ruseşti, care în urma fisurii unei conducte a sistemului de răcire a reactorului nuclear era gata să explodeze cu tot cu rachetele nucleare de la bord. Acest incident a fost ecranizat de americani în filmul K-19: The Widowmaker, lansat în 2002, în care rolul căpitanului navei e jucat de actorul Harrison Ford, iar secundul e interpretat de Liam Neeson.

Submarinul Kursk

Epava submarinului Kursk

Americanii, au pierdut şi ei două submarine nucleare, tot în perioada Războiului rece, şi anume USS Thresher pe 10 aprilie 1963 şi USS Scorpion pe 22 mai 1968. Dacă Thresher, se ştie că a fost distrus în timpul testării unor scufundări la mare adâncime, cauza distrugerii Scorpionului n-a fost nici până azi lămurită. În acelaşi an, 1968 şi israelienii şi francezii au pierdut fiecare, câte un submarin, dar nu nuclear, ci diesel-electric. Cel francez se numea Minerve, iar cel israelian Dakar.

Submarinul USS Thresher

Submarinul USS Scorpion

În timpul războiului indo-pakistanez din 1971, mai precis pe 9 decembrie 1971, submarinul pakistanez Hangor a reuşit să scufunde în luptă fregata indiană INS Khukri, aceasta fiind prima navă scufundată în luptă de un submarin după al doilea război mondial. Cu câteva zile înainte, pe 4 decembrie, distrugătorul indian INS Rajput reuşise să distrugă submarinul pakistanez Ghazi, ce a marcat şi el o premieră, nefastă, fiind primul submarin scufundat în luptă după al doilea război mondial.

Fregata indiană INS Khukri

Submarinul pakistanez Ghazi

O altă premieră, legată de această dată, de submarinele de vânătoare nucleare, s-a întâmplat în timpul Războiului din insulele Falkland, din 1982, când crucişătorul argentinian General Belgrano a fost torpilat şi scufundat de submarinul nuclear britanic HMS Conqueror. Ca urmare a scufundării navei argentiniene, 323 din cei 1.042 de marinari de pe crucişător au murit, acest număr reprezentând jumătate din pierderile de vieţi omeneşti de partea argentiniană din acest război.