Eseu ”sineste-zic...”

https://radu-andreideme.blogspot.com/2020/05/eseu-sineste-zic.html#comments

  Sinestezia este o asociere între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt.

Este senzața pe care eu am resimțit-o citind cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ”Viața mea cu Mozart”, autorul fiind unul dintre scriitorii mei preferați, unul din mulțimea de scriitori a căror scriitură o frecventez adesea. După o lectură atentă a cărții vă veți putea da seama că acesta nu este un simplu roman, eu tind să-l încadrez mai mult la categoria exercițiu spiritual. Este o carte-confesiune, autorul recunoscând că este cea mai autobiografică operă scrisă până la vremea apariției ei. Ea este nu doar o invitație la o lectură placută ci și la audiție.În format fizic, tipăritura vine insoțită de un CD compus dintr-o excelentă selecție a autorului din creația mozartiană. În format metafizic, ea se prezintă sub forma unei călătorii de descoperire și redescoperire a frumosului, a sublimului, a poftei de viață, a bucuriei de a trăi, a bucuriei simple, nemascate, neprefăcute, aproape copilărești, totuși deloc infantile. Atât pentru Schmitt, cât și pentru mulți dintre cititorii lui, Mozart și opera lui ocupă un rol important, edificator, uneori chiar salvator și terapeutic. În multe existențe educate, însă imperfect coerente, ca mai toate destinele, acea poezie a sentimentului religios este transmisă prin muzică: e o afirmație greu demonstrabilă, ea ține mai mult de climatul intern al simțirii fiecăruia dintre noi. Multe existențe individuale sau familiale, pentru care interpretarea sau plăcerea muzicală are funcții subtil indispensabile, la fel de exaltante sau consolatoare cum e posibil să aibă sau să fi avut practicile religioase, cunosc o evoluție sinuoasă. Nu fac excepție nici autorul, sau mai bine zis eul narativ, eul confesiv și nici celebrul compozitor. Caracterul indispensabil al muzicii frapează, sentiment că există ceva fără de care nu se poate trăi mult, că anumite piese muzicale reprezintă talismanul ordinii și al încrederii în interiorul unui individ, muzica pare să ne adune. să ne culeagă pentru noi înșine. Acest efect se poate datora relației speciale pe care o are muzica cu adevărul; nici ontologia, nici estetica nu au enunțat această relație. Muzica poate aduce laude, poate sentimentaliza, poate descătușa revărsări de cruzime, dar nu minte.Cel puțin nu ca și literatura, care poate fi percepută și astfel, ca o simplă ficțiune. Aceste considerații mi-au fost inspirate de eseul lui George Steiner ”În Castelul lui Barbă-Albastră”. Pentru Levi-Strauss muzica este limbajul universal primar, care poate fi imediat înțeles de toți și nu poate fi tradus în niciun alt idiom. Vorbirea, și mai apoi scrisul vin după muzică, ”musique avant tout chose”, muzica înainte de toate.

Cartea lui Schmitt este, pe lângă multe altele, un roman filozofic, epistolar. e compusă din scrisorile eului confesiv către compozitorul etern. Vă veți întreba: dar cum îi răspunde Mozart? Prin muzică, vine răspunsul simplu și direct. Este un dialog deschis între ”scrisorile mele și fragmentele lui”. Mozart devine un îndrumător spiritual, el îl învață încântarea,, blândețea, seninătatea și bucuria. Tânărul, ce urma să devină un incurabil meloman, are, în primele pagini, doar 15 ani. Este depresiv și deja obosit de viață, ”privea sinuciderea ca pe o moarte care-l atrăgea, plină de farmec, liniștitoare, ca o ușă secretă prin care ar fi dispărut pentru a pune capăt suferinței”. Cauza suferinței pare una simplă și totuși atât de covârșitoare: starea de tranziție între copil și adult, între băiețel și bărbat. Este vârsta descoperirii unui nou trup, vârsta pubertății sau chiar a pierderii inocenței. Până aici, universul lui era cel al copilăriei, al iluziilor, de aici încolo are loc trezirea crudă la realitate, realitate privită ca un cimitir de vise, acest pasaj amintind, inevitabil, cititorului român, de imaginarul bacovian unde liceul reprezenta un cimitir al tinereții. Este vârsta la care băiețelul conștientizează modificările anatomice, are loc descoperirea propriului trup, o adevărată revelație, deocamdată mai mult de natură fiziologică, ascensiunea spre metafizică e aproape. Ideea de a avea păr i se pare mai mult cretină, îi plăcea mai mult pielea lui fină de copilaș, grija cu privire la fese, aceea de a nu fi prea mari, disproporționate, eterna problemă a adolescenților referitoare la sexul lor: dacă e ok, dacă e normal? apoi mâinile lungi, sigure ce în viziunea maternă aparțin unui pianist, în contradicție oarecum cu cea paternă, o viziune mai brutală, aceea unor mâini de strangulator, dualitatea tehnică-forță prezentă aici. Pentru prima oară apare obsesia morții, tânărul acuză o stare de rău constantă, apăsătoare, de fond, ca o durere cronică, apare aici un semn funest, un exercițiu macabru: imaginea propriului cadavru. Sensul vieții îi apare ca fiind moartea, de aici concluzionând ușor despre non-sensul vieții. Cochetează cu neantul, nihilismul e ca o religie, își percepe propriii colegi ”ca pe niște cadavre cu pielea netedă”. În interiorul său realizează permanent o radiografie morbidă a lumii. Viața îi apare ca o farsă provizorie și inutilă. Se aruncă, ca atâția alții, în brațele disperării: febră, tremurături, palpitații, sufocări, rău, leșinuri. Universul său pare măcinat de cangrena morții, este un ins extrem de interiorizat și introvertit. Trăiește profund drama lucidității, se percepe pe sine ca un martir al nihilismului, disperarea este cartierul mizerabil al spiritului, în care locuiește. Angoasa e la ordinea zilei iar rafinamentul îi dictează să opteze pentru o sinucidere á la Seneca: în cadă, tăindu-și venele, lăsând viața să i se scurgă din sine încet. Este o moarte fără durere pentru a părăsi o viață plină de dureri. Fără stupoare, parcă intuiam cumva, personajul este virgin, poate și de aceea reclamă pudoarea de a i se descoperi cadavrul gol, rușine ce îi va amâna momentul, suficient de mult până va ajunge să aibă loc miracolul. Acesta se petrece la repetițiile operei din Lyon, într-un teatru vechi, nerenovat, parcă în acord cu viziunea asupra lumii, una a putreziciunii. Femeia ce apare pe scenă, prea grasă, prea machiată, toate detaliile vestimentare o transformau într-o păpușă uriașă și patetică. devine, grație vocii ei, frumoasă, o voce clară, luminoasă, ce umple imensitatea teatrului, e o voce aeriană, prelungă, inepuizabilă. Părea că timpul se oprise în loc. Tânărul nostru cunoaște fascinația, este învăluit, rostogolit, purtat, mângâiat de cântecul ei, ”se iubeau pe muzică”, de parcă fără să știe ea cânta pentru el. Astfel, până și tăcerea de după arie e tot a lui Mozart a cărui muzică îl vindecă. ”Dacă există pe lume lucruri atât de minunate, de pline și de intense, atunci viața devine atrăgătoare”, brusc revine pofta de viață, are loc o vindecare cu frumusețe, din beznă către soare, refugiindu-se ulterior, nu o dată, în cer. Prima întâlnire adevărată cu muzica lui Mozart se produce chiar mai timpuriu, o dată cu dansul din baletul ”Les Petits Riens”, în trupa în care activa și mama băiețelului. Părerea autorului e că marile experiențe fac ocoluri ciudate, sunt unice și dezordonate, limitate, elitiste, au un traseu haotic, unora le prilejuiesc dezvăluiri, altora nu le spune nimic. De fapt, de câte ori în viață, trecem unii pe lângă alții fără a fi conștienți de minunățiile pe care le ascunde cel de lângă noi. Dragostea la prima vedere e misterioasă atât în artă, cât și în iubire. Nu există nicio ”prima oară”, pentru că ceea ce ți-e dat dă găsești era deja acolo. Dragoste la prima vedere înseamnă să descoperi că porți în tine ceva puternic, intens, minunat, pe care să-l împarți cu cineva, atunci are loc în noi misterul cântecului frumos. Paginile cărții, ca și anii, curg, se realizează astfel portretul personajului la 18 ani, ingenios ilustrat de Cherubino, personajul mozartian, Cherubino cel impulsiv și nerăbdător, versatil, supus capriciilor, în care are loc freamătul de a fi, simțim aici vibrația muzicală a adolescenței târzii, un adolescent egocentric, mânat de și spre sex, el dezvoltă o parte exaltantă și una contemplativă. Citez: ”sunt în mine, prin mine, fără mine... și totuși sunt eu”. La această vârstă, obsedant e un singur cuvânt: desio-dorința. Asemeni personajului din operă, el se simte privat de atenție, atenția pe care și-o dorește atât de mult. Datorită lui Mozart are loc anularea unicității personajului voce-naratoare, prin conștientizarea singurătății resimțită și de alteritate. Cherubino, alter-ego pentru tânărul de 18 ani realizează o dedublare perfectă, el este subiectul care dorește sau obiectul dorit, este un monstru reprezentativ pentru toți, Cherubino sau pofta în orice formă; Cherubino sau erotismul nestatornic. La 20 de ani cunoaște revelația fizică, este prima oară când face dragoste. Analogia între personajul nostru și compozitor se păstrează, cel puțin așa o zic biografiile.

Urmează apoi o pauză până la 30 de ani, deceniu în care are loc trecerea de la Cherubino, cel sexual neliniștit la Don Juan, eternul cuceritor. este o perioadă petrecută între sex și filosofie, el este un libertin ușor de sedus, greu de epuizat, imposibil de ținut în loc, ușor de plictisit. ”Don Giovanni”, metaforă a dorinței nebune de viață, e singura operă frecventată din opusul mozartian.De vă vine să credeți, lui Mozart i se impută cum că nu mai era îndeajuns de ”la modă”, într-un cerc de intelectuali însetați de cunoaștere, unde se discută despre prăbușirea structurilor tradiționale, abandonul tonalității, despre ruptură, despre revoluții și despre noi gramatici. Tânărul nostru, devenit între timp un intelectual cu pretenții ajunge să vadă un Mozart caricaturizat: perucă, bucle, prea galant, prea simplu, filfizon, cu ciorapi de mătase, marchiz plin de dantele, imagine vandabilă pentru cutiile de ciocolată austriacă. El cedează snobismului, îi acuză universalitatea și faptul că nu e suficient de elitist. Mozart este totuși, sau rămâne, fermecător, accesibil, deschis, grațios, încărcat de-o gravitate spirituală și cu un simț acut al morții. Regăsirea lui se face la o simplă audiție a operei ”Nunta lui Figaro”, aceasta va conduce la recunialterea geniului dramaturgic al compozitorului, fapt nu întâmplător menționat deoarece debutul scriitorului Schmitt s-a realizat tot în cadrul acestei arte a dramaturgiei. Nefericirea personajului feminin, din cunoscuta operă, fata care plânge singură în noapte, cu felinarul în mână, un plâns cu sughițuri, după ceva dispărut, ceva mic, nedefinit dar iremediabil pierdut. Îi simțim volutele durerii, spiralele suferinței. Și totul pentru un ac, dar suferința e intensă, incomparabilă, tragicul nu are instrument de măsură, angoasa provocată de pierderea unui ac, ceva aparent cu totul insignifiant, e metafora disperărilor. Aflăm astfel că muzica e compusă pentru a ajunge la inima oamenilor, tot de acolo și izvorând.

O nouă întâlnire cu regalul mozartian se realizează în preajma sărbătorilor de Crăciun, corala cântată de un cor de bătrâni cu pielea ridată, aspră, cu trăsături adâncite de timp. Aceștia reușesc să dea naștere unei muzici noi, rotunde, catifelate, ”ca un bebeluș abia îmbăiat”. Acea corală ce va face să plutească în aer ceva curat, calm, un mister ce ia în stăpânire spațiul, îl va face să lăcrimeze în ajun de Crăciun în fața catedralei din Lyon. Crăciunul, clipa sfântă conștientizată prin intermediul ”Ave verum corpus” ce insuflă un sens religios momentului. Personajul nostru percepe astfel Crăciunul ca o celebrare a iubirii, pachetele grele de cadouri, devin grele de iubire. În aceste momente are loc în mintea lui o transferare a centrului dinspre om spre omenesc, asumându-și, cumva, fragilitatea condiției de muritor. Universul devine profund uman, frumusețea lui se naște din acceptare, înțelegere, cu prețul unei căutări comune, a unui țel consimțit și a unei emoții împărtășite. Muzica mozartiană îl convinge că Omul, cu O mare, există sau că merită să existe. În paginile ce urmează are loc experiența cruntă a creatorului, el devine scriitor, dar în același timp, pe lângă bucuria scriiturii, suferă. Viața îi va dezvălui un virus agresiv ce-i va răpi prietenii. Experiența spitalelor îi va produce o oboseală atroce, cunoștințele îi mor, devine fantome, îl aruncă într-o tristețe din care va fi salvat de un înger poznaș, negru, șofer de taxi. Este absolut revelatoriu momentul în care Mozart, prin muzica lui, urcă în mașină, alături de pasager, prin simpla redarea a CD-ului uitat de alt client. Clarinetul murmura o melodie tandră, împrăștie o tristețe senină, demonstrând că și Mozart cunoștea suferința, o suferință care se transfigura, se scălda în frumusețe, cu ajutorul notelor instrumentului de suflat. Din nou plânge, are loc un plâns binefăcător, apare împăcarea cu tristețea inevitabilă, consimțirea la tragicul vieții, Mozart ne dăruiește înțelepciunea de a spune ”da”, ne conferă puterea iertării. Detaliul fiziologic legat de dantura proastă a lui Mozart, trădează bucuria compozitorului, o bucurie ce nu e născută din ignoranța, ci din cunoașterea nefericirii, această bucurie fiind o reacție la calvar. Prin cartea sa, Schmitt ne propune, alături de Mozart, un exercițiu de bucurie și de optimism. Apare o întrebare cel puțin interesantă: dacă plăcerea noastră naște copii, de ce intelectul ar da naștere neantului? Există un sublim specific surâsului celui care suferă. De-a lungul vremii ,edicina a evoluat enorm, deși uneori ea poate mai mult a omorât decât a vindecat, e suficient să ne gândim la acele ”lăsări de sânge” în care pacienților li se inciza o venă pentru a lăsa să curgă sângele purtător de boală, de molimă. Religia, ca și muzica, ne învață să rezistăm durerii, s-o acceptăm. Înțelepciunea mozartiană de a accepta durerea fără a ucide miracolul, muzica genialului compozitor ce plânge morții dar slăvește viața. Pe parcursul tumultului vieții personajului nostru creația mozartiană rămâne singura confidentă, martoră a suferinței încercate și la pierderea ființei dragi. Concertul pentru vioară propus spre audiție ăl ajută să-și regăsească memoria. Vioara îi readuce prezența ei, lumina ei. Astfel, avem de-a face cu un om împăcat, care își va încerca talentul literar în episodul traducerii operei ”Nunta lui Figaro” în franceză. Acesta va reprezenta un adevărat travaliu lingvistic, muncind la disecarea frazelor, determinarea geometriei și a metricii. Acest lucru echivalează cu un exercițiu ce înseamnă teatru, muzică, matematică, traducere și poezie, toate în mod concomitent. Asfel personajul devine conștient, și noi alături de el, de faptul că Mozart dă glas omenirii întregi printr-un inegalabil simț al densității și complexității. Prin magia lui, departele devine aproape, face ca totul să devină tangibil prin însăși intangibilitatea muzicii. teatrul se relevă, astfel, printr-o artă a rupturii și a discontinuității. Marele compozitor deține pe lângă urechea muzicianului și ochiul regizorului. Între cuvânt și muzică, el preferă teatrul, între literă și sunet, el alege spectacolul. De-a lungul istoriei muzica ne-a demonstrat că interpretarea creațiilor mozartiene pretinde stiliști, pentru că muzica lui lasă impresia că totul vine de la sine. Pentru noi, prin Mozart, sufletul omenesc seamănă cu schița unui arhitect care face lucrurile mai frumoase decât sunt, aducând a veritabil profesor de complexitate. Și totuși, în carte apar și întrebări care frizează retoricul vieții: ”Cum să trăiești de vreme ce totul e mort?”, întrebare ce invită cititorul la o lungă și profundă meditație. Pentru personajul nostru central Mozart e răspunsul, el e original, singular, expresiv, avea abilitatea de a se inspira din orice artist pe care îl înghițea, îl digera, înainte de a-l converti în el însuși. Firul romanului urmează, mai apoi, o critică vehementă adusă unei lumi îmbuibate de nesfârșiți Colleredo, personaj din biografia marelui muzician ce-l va lua pe acesta drept servitor, scoțându-l mai apoi, în șuturi, de la curtea lui. Acestea sunt personajele care fac lumea să se-nvârtă, care fac comerț cu arta, pentru care arta e doar un bun de negoț, profitabil sau nu, ce trebuie să se supună principiilor rentabilității, un personaj care împarte ușor laude sau critici din vârful peniței. El reprezintă criticul, omul cultivat, mercantil, snob, care judecă cu mintea nu cu inima, pare paradoxal dar arta de asta are nevoie, și care-i ignoră pe cei ce-și construiesc epoca, pe cei precum Mozart. Ubicuu personal al cărții mai primește o conotație, aceea de secret, de talisman ascuns, care reușește să mențină vie atenția, care provoacă plăcere și o gamă largă de emoții de la râs la plâns. Mai facem un salt prin capitolele istoriei muzicii prin intermediul cuvintelor scriitorului, abil și fin cunoscător ce ne povestește despre sec. XVII cu a lui ceartă între muzica savantă și cea galantă, unde plictiseala amenință ambele tabere. Dar Mozart reușește și aici, el este capabil să își construiască muzica precum o punte între cele două elemente, antitetice am putea spune, o muzică aparent galantă, dar în profunzime savantă. La vremea respectivă, Haydn este singurul compozitor contemporan conștient de abilitățile gigantului Mozart. Măreția compozitorului austriac își poate extrage seva creatoare și din credința lui Mozart în Dumnezeu, o credință la fel de firească precum ușurința cu care compune. Conștiința narativă evoluează de la ateismul atât de specific rebeliunii adolescentine spre credință, spre adevăr. ”Et incarnatus est” este cântecul suav al adorației în care distingem ideea absolutului, încântarea durează, metamorfoza se desăvârșește pe aripile unei brize armonioase ce ne poartă dincolo de noi. Suntem martori la celebrarea miracolului de a fi, un miracol ce se întruchipează între cântarea creaturii și cântarea lui Dumnezeu. Muzica rămâne cumva suspendată atât de aproape de tăcere, fiind pictată prin culorile tăcerii, poate pe ritmul bătăilor de inimă ale tăcerii... Fără să vrem, involuntar și totuși, cumva conștient suntem surprinși de o stare de înseninare pe care doar o meditație intensă ar putea-o oferi, o stare de pace și beatitudine prin care mai sunt răsplătite, doar, rugăciunile sincere și calde. Amintirile din vremea copilăriei evocate de personaj revin ușor în atenția cititorului prin aria ce face parte din ”Flautul fermecat” unde are loc un duet de dragoste, dar care să nu fie duetul unor doi îndrăgostiți, ci un duet al dragostei universale, dragostea ca valoare sacră, jertfă, onestitate, dragoste deasupra pulsiunii, dragoste care învinge îndrăgostirile. Spiritul copilăriei vine odată cu vîrsta, printr-o artă limpede. Micul Mozart nu-și trădează vârsta în compozițiile de început, atunci când dovedea multă știință, defect al aproape oricărei tinereți. Mai apoi, mai târziu, în compoziția lui apare simplitatea, iar la sfârșit, ca o revenire/ reîntoarcere la vârsta de aur, copilăria. ”Flautul fermecat” reprezintă dragostea unificatoare, ”un univers plin de dulceață și alint, cântece de leagăn și brațe în care să ațipești”, abandonarea cu pasiune în fața jocului. Copilăria, îndelung regretată de maturi, e o metafizică, universul e mai curând misterios decât profund, el este imens, totuși profund, necunoscut dar nu vid sau instabil, cum poate părea de multe ori, când ajungem la vârsta nemulțumirilor. Copilăria e vârsta la care înveți, la care te minunezi. Copilul își conștientizează slăbiciunile, de aceea se visează erou, crede în puterea cuvintelor, a poveștii, a muzicii asupra spiritelor, putere salvatoare, împăciuitoare și regenerantă în același timp. Mirarea și contemplarea sunt daruri ale anilor tineri, posibile doar departe de zgomot, acolo unde domnește armonia, de preferabil a naturii. Muzica dă un sens vieții, căutării noastre neîncetate pe pământ, ea smulge omul din tentația vidului și-l reașează pe drumul vieții. Când îl asculți pe Mozart ființa învinge neantul, prezența absența și sunetul tăcerea. E o experiență mistică, o clipă suspendată-ntr-un timp al Eternității, unde singura logică validă e cea a sentimentelor. Un nou salt ne va teleporta direct în lumea felină, unde toate pisicile sunt mozartiene. Ele pășesc grațios, sunt incapabile, mișcările lor sunt precise, economicoase, vii atuni când trebuie să fie, meditative imediat în clipa următoare. Nu acceptă sub nicio formă să arate că au un organism supus nevoilor, limitelor, la ele arta maschează artă, truda disimulează truda, eleganța devenind astfel firească. Grația mozartiană e greu de transpus în planul grației fizice a baletului, în dans, materia câștigă în fața spiritului, în muzica lui Mozart, nu. Baletul său pare a fi populat de efebi ai Greciei Antice și silfide, acele duhuri aeriene feminine, foarte ușoare și agile, ce împreună cu silfizii întruchipează vitalul element atmosferic, aerul. În momentul de boală, de încercare neplăcută a perimantului fizic, muzica lui Mozart e de mare ajutor. Muzica lui vorbește despre o lume dinaintea limbajului, o lume de pulsiuni și emoții ce te face să auzi partitura sentimentală a existenței. Acel flaut fermecat sporește bucuria și fericirea oamenilor măcinați cu toții, conștienți sau nu, de nevoia lor intrinsecă de absolut. Singur, personajul nostru descoperă absolutul nimicului, Mozart îl ajută să descopere absolutul frumosului, insuflând dorința de a atinge ceva perfect, complet, exhaustiv. Muzica mozartiană conduce nu la muzică ci la umanism, este efectiv o binecuvântare, accesibilă și de împărtășit cu toți. Și totuși, viața e, prin definiție, un edificiu neterminat, la fel ca și Recviemul mozartian. Personajul refuză să accepte plecarea, a lui, a ei, a compozitorului, a artei, în general. Mozart, după plecarea iubirii de-o viață a personajului, nu îl va mai părăsi niciodată. Omulețul grăbit, care era Mozart, avea nevoie de timp pentru ca omenirea să-i înțeleagă geniul și faptul că era, prin muzica lui, titan și nemuritor. Realizăm astfel că suntem cu toții călători într-o geografie a muzicii, iar pe globul muzicii nu există decât insule și universuri: Bach, Mozart, Wagner, Debussy, Stravinsky, Schumann, Chopin, Messiaen, Ravel, Schonberg, Brahms și listă rămânând deschisă. Părăsim astfel paginile romanului conștienți că gloria mozartiană, în tot acest compozițional, nu e una de carne, ci de artă...