Primele angajamente în
luptă ale distrugătorului înaintea şi în timpul primului război mondial
Flotele
militare ale multor ţări au construit iniţial distrugătoarele pentru anihilarea
pericolului prezentat de torpiloarele inamice, dar destul de repede de la
intrarea lor în serviciul activ amiralii acestor flote şi-au dat seama, că,
distrugătorul poate fi folosit şi în alte misiuni datorită vitezei şi
manevrabilităţii sale. Viceamiralul (care era şi lord, fiind de origine nobilă)
Sir Baldwin Walker a subliniat,
cumva, pentru posteritate care sunt misiunile distrugătoarelor din dotarea Marinei
Regale:
- monitorizarea avansului unei flote
inamice ce are în dotare torpiloare;
- cercetarea unei coaste ostile pe
lângă care o flotă se va deplasa;
- supravegherea unui port inamic cu
scopul hărţuirii torpiloarelor acestuia;
- atacarea flotei inamice.
Prima
confruntare majoră în care s-au afirmat distrugătoarele a fost atacul surpriză
efectuat de o flotă japoneză asupra flotei militare ruse (ce era ancorată în Port-Arthur), atac întreprins de
japonezi în 8 februarie 1904, în
deschiderea războiului ruso-japonez din
1904 – 1905. Trei divizii de distrugătoare japoneze au atacat flota rusă
din port, trăgând asupra navelor ruse un număr de 18 torpile. Cu toate acestea, doar două cuirasate ruse au fost avariate (doar trei torpile japoneze au
atins ţinta), restul printre care se număra şi nava-amiral a acestei flote,
cuirasatul rus Ţesarevici, scăpând
uşor datorită plaselor antitorpilă, amplasate eficient în jurul crucişătoarelor
şi cuirasatelor ruseşti (în plasele cuirasatului rus menţionat anterior s-au
oprit nu mai puţin de patru torpile japoneze).
 |
| Cuirasatul rus Ţesarevici |
În
timp ce lupte între cuirasate şi crucişătoare au fost destul de puţine
în primul război mondial, distrugătoarele
din aproape toate forţele navale implicate în război au fost continuu angajate
în raiduri şi acţiuni de patrulare. Primul obuz, tras dintr-un tun al unui
distrugător, pe mare, în primul război mondial, a fost cel lansat de HMS Lance (distrugător britanic din A doua
Flotilă a marinei regale) pe 5
august 1914 contra navei auxiliare germane SS Königin Luise (aceasta era de fapt un puitor de mine, o navă specializată ce
„amplasa” mine marine în apele internaţionale prin care se ştia că vor trece
navele flotelor inamice, sau ca metodă de apărare la intrarea în propriile
porturi contra submarinelor inamice). În urma acestei confruntări, puitorul de
mine german a fost scufundat, dar nu ca urmare directă a avariilor produse de
obuzele britanice, ci pentru că marinarii germani n-au vrut ca nava lor să fie
capturată de englezi, şi realizând ca nu mai pot scăpa sau salva nava, au
sabordat-o (sabordarea e scufundarea unei nave de proprii marinari).
 |
| Distrugătorul HMS Lance |
În
continuare, distrugătoarele au fost implicate activ în hărţuielile navale ce au
precedat bătălia navală de lângă Heligoland
(un golf german din Marea Nordului),
şi chiar în acea luptă, britanicii reuşind, în parte şi datorită
distrugătoarelor Marinei Regale, să scufunde trei crucişătoare uşoare
şi un distrugător german, de
asemenea au avariat alte trei
crucişătoare şi trei distrugătoare
germane.
În
bătălia de la Gallipoli,
distrugătoarele flotelor Antantei au
fost folosite pentru transportul trupelor aliate pe uscat şi pentru respingerea
atacurilor flotei turce (Gallipoli se află pe coasta europeană a Turciei). De asemenea, în celebra, dar
indecisa Bătălie din Jutlanda
(peninsulă germană din Marea Nordului), au fost implicate nu mai puţin de 80 de distrugătoare britanice ce s-au
confruntat cu 60 de torpiloare
germane. Nici distrugătoarele britanice, dar nici torpiloarele germane, n-au
reuşit să scufunde nici măcar o navă mare de linie, adică cuirasat sau
crucişător inamic.
Tot
în timpul primului război mondial, distrugătoarele au început să fie folosite
pentru eliminarea unui nou tip de pericol pe mare, cel prezentat de submarine. Distrugătoarele puteau
scufunda sau lovi direct submarinele, cu ajutorul torpilelor din dotare sau al
obuzelor trase de tunurile proprii. Însă, primul submarin lovit direct de botul
unui distrugător, a fost submarinul german U-19
avariat într-o confruntare directă de HMS
Badger pe 29 octombrie 1914.
Dar, deşi a fost perforat puternic de distrugătorul britanic, submarinul german
a scăpat, şi a reuşit să ajungă în portul lui, din Olanda ocupată. Învăţând din această luptă, britanicii au dotat
majoritatea distrugătoarelor cu grenade antisubmarin de adâncime, hidrofoane
(un fel de microfoane ce urmăreau sunetele emise de submarine sub apă) şi au
ranforsat botul navelor. Luna următoare, distrugătorul britanic Garry a reuşit să scufunde primul
submarin german cu ajutorul unei torpile (submarinul era cel cu indicativul U-18), iar pe 4 decembrie 1916 (deci după aproximativ doi ani) HMS Llewellyn a scufundat submarinul
german UC-19 cu ajutorul unei
grenade de adâncime. Din cauza declarării de către Germania a războiului submarin total, în ianuarie 1917, distrugătoarele forţelor Antantei au fost trimise în misiuni de patrulare contra acestora şi
în plus, de escortare a navelor comerciale ce alimentau Anglia şi Franţa cu cele
necesare războiului. Distrugătoarele S.U.A.,
Canadei, Angliei, Franţei şi
chiar Japoniei (ce trimisese o
flotilă de patrulare în Marea Mediterană, Japonia fiind una din forţele
Antantei în primul război mondial) au luptat până la sfârşitul războiului
contra submarinelor germane, asigurând cu destul de mare succes escorta navelor
comerciale ce străbăteau Atlanticul (această escortă se efectua în aşa-zisa
formaţiune de convoi). Cu toate acestea, de multe ori, nici simpla patrulare,
nu era sigură, britanicii pierzând datorită unor coliziuni dintre propriile distrugătoare,
18 nave din cele 67 distruse în acest prim război
mondial. De asemenea, 12 din cele 67 au fost pierdute datorită unor
naufragii provocate de echipajele lor (se pare că aveau şi englezii proştii lor
neistruiţi îndeajuns).
 |
| HMS Badger |
La
sfârşitul primului război mondial, cele mai bune distrugătoare, considerate
capodopera vremii, erau cele britanice din clasa
W.
Perioada interbelică şi
al doilea război mondial
În
timpul primului război mondial, au început să se construiască distrugătoare mai
grele şi mai bine înarmate. Distrugătoarele britanice din clasele V şi W, construite spre sfârşitul primului război mondial, aveau şase tuburi lanstorpilă, montate în două platforme triple, nu două sau
patru ca la tipurile anterioare. De aceea, aceste două tipuri de distrugătoare britanice,
au stabilit noul standard de construire a distrugătoarelor pentru anii 1920.
 |
| Distrugător de clasă V |
Prima
îmbunătăţire majoră de după prima conflagraţie mondială au realizat-o
japonezii, odată cu construirea noului tip de distrugător din clasa Fubuki, distrugător proiectat de
inginerii japonezi în 1923 şi livrat
marinei militare în 1928. Acest
distrugător avea şase tunuri de 127 de mm şi trei platforme triple de tuburi lanstorpilă. Pentru al doilea lot
din această clasă, tunurile au fost montate în turele cu unghi mare de mişcare,
pentru a putea trage în avioane, şi în plus au primit un nou tip de torpilă,
mai bună, ce folosea oxigen ca şi combustibil, aşa-zisul Tip 93. Următoarea clasă de distrugătoare, lansată la apă de
japonezi, în 1931, numită Hatsuharu, a modificat locul de
depozitare al rezervei de torpile, acestea fiind stocate în suprastructura din
faţă a distrugătorului, foarte aproape de tuburile lanstorpilă, ce puteau fi
astfel reîncărcate în maximum 15 minute.
 |
| Clasa Fubuki |
 |
| Clasa Hatsuharu |
Bineînţeles,
şi restul naţiunilor cu flote militare au construit distrugătoare mai
puternice, de exemplu distrugătoarele americane de clasă Porter aveau tunuri de 127
de mm, montate în cinci turele duble (adică 10 tunuri), iar următoarele două tipuri produse, cele din clasele Mahan şi Gridley (aceasta a fost lansată la apă în 1934) aveau deja, 12,
respectiv 16 tuburi lanstorpilă.
 |
| Clasa Porter |
 |
| Clasa Mahan |
 |
| Clasa Gridley |
În
Marea Mediterană, principalele flote ce rivalizau prin noile distrugătoare, din
ce în ce mai mari, erau cele franceză şi italiană. Francezii au lansat în 1922
distrugătoarele din clasa Chacal ce
erau mult mai mari, ca cele dinainte, având deja 2.000 de tone, fiind dotate cu tunuri de 130 de mm, distrugătoare proiectate să poată lupta cu rapidele
crucişătoare italiene din clasa Condottieri.
Până spre 1930, francezii au mai
lansat alte trei tipuri similare de distrugătoare, dar unul şi mai mare a fost
lansat în 1935, cel din clasa Fantasque având deja cinci tunuri de 138 de mm (calibru respectabil, deja prezent în acea perioadă la
multe crucişătoare şi cuirasate uşoare) şi nouă
tuburi lanstorpilă. În plus, distrugătorul din clasa Fantasque putea atinge
o viteză maximă de 83 de km/h,
viteză destul de mare şi pentru unele nave actuale, această viteză fiind
considerată cea mai mare atinsă vreodată de un distrugător propulsat cu un
motor cu aburi. Italienii, aveau
distrugătoare aproape la fel de rapide, tot în anii 1930, ele atingând viteze de 70
de km/h, fiind dotate cu aproape la fel de multe tuburi lanstorpile şi patru sau şase tunuri de 120 de mm.
 |
| Clasa Chacal |
 |
| Clasa Fantasque |
Germania
a început şi ea să construiască noi distrugătoare, odată cu venirea la putere a
lui Hitler, în 1933. Distrugătoarele
germane de Tip 1934 aveau deja 3.000 de tone, dar armamentul lor era
de calibru mic, lucru schimbat odată cu lansarea celor de Tip 1936 ce aveau deja tunuri grele, de 150 de mm.
Odată
cu reînnarmarea Japoniei şi Germaniei, americanii şi britanicii au început să
construiască distrugătoare mai mici, dar mai multe ca număr pentru a surclasa flotele
acestor ţări ce vor fi principalii lor inamici în timpul celui de-al doilea
război mondial. Britanicii au construit o întreagă serie de distrugătoare
(clasele de la litera A la I), ce
aveau un deplasament de 1.400 de tone,
patru tunuri de 119 mm şi opt tuburi
lanstorpilă, iar americanii au lansat peste 50 de distrugătoare din clasa Benson, ce avea în dotare cinci tunuri de 127 de mm şi zece tuburi
lanstorpilă (distrugătoarele din această clasă au fost construite în 1938, când nici măcar un politician
american nu credea că S.U.A. va intra în vreun război cu cineva). Dându-şi
seama că vor avea nevoie de distrugătoare cu tunuri mai puternice, britanicii
au mai lansat ulterior o nouă clasă (în anul 1936), cea numită Tribal,
a căror nave aveau un deplasament mai mare, de 1.850 de tone, iar ca armament dispuneau de opt tunuri de 119 mm dispuse în turele duble şi patru tuburi lanstorpilă. Chiar înainte de începutul războiului, britanicii au
mai construit încă două clase de distrugătoare, şi anume clasele J şi L, ce aveau şase tunuri de
119 mm şi opt tuburi lanstorpilă,
în plus au fost dotate şi cu un nou tip de senzor capabil să detecteze
submarinele, adică sonarul (numit de
englezi cu termenul tehnic de ASDIC).
 |
| Clasa Benson |
 |
| Clasa Tribal |
 |
| Clasa J |
Cu
toate aceste îmbunătăţiri tehnice, în cursul celui de-al doilea război mondial pericolul
mai mare pentru distrugătoare l-a reprezentat submarinul şi avioanele
torpiloare ce erau lansate de pe portavioane
(germanii excelau în domeniul submarinelor, iar japonezii aveau foarte multe
avioane pe portavioane). Pentru a rezista acestor noi ameninţări, distrugătoarele
au fost redotate cu radar, tunuri antiaeriene de calibru mic şi
noi aruncătoare de grenade antisubmarin ce erau acum montate şi-n
partea din faţă a navei. În multe cazuri, americanii, britanicii şi chiar
japonezii au redus numărul de tunuri şi tuburi lanstorpilă montate pe
distrugătoare, pentru a face loc noilor tunuri antiaeriene şi lansatoarelor de
grenade antisubmarin. Dar, deşi distrugătoarele au fost astfel modernizate,
cele mai multe nave distruse în război au fost tot acestea, poate şi pentru că
erau multe mai multe ca restul navelor implicate în războiul naval, şi în plus
nici nu aveau nici un fel de blindaj ce le-ar fi putut apăra de bombele şi
torpilele lansate de pe avioane şi submarine.
Pentru
a combate mai eficient pericolul reprezentat de submarinele germane, britanicii
au lansat două noi tipuri de nave mai mici, specializate în distrugerea
acestora, şi anume fregatele şi corvetele, iar americanii au produs
aşa-zisele distrugătoare de escortă.
Un program similar au lansat şi japonezii, spre sfârşitul războiului,
construind distrugătoarele de clasă Matsu.
 |
| Distrugător de clasă Matsu |
Epoca postbelică
După
al doilea război mondial, în anii 1940
şi 1950 s-au construit în continuare
distrugătoare „clasice”, asemănătoare celor din război, dar acestea erau deja
automatizate şi aveau şi un tonaj mai mare, în plus primind şi un nou tip de
tun, mortierul. Astfel, un distrugător avea tunuri automate, radar, sonar, şi
noul tun mortier antisubmarin numit Squid
(calamar în traducere liberă). Între aceste noi tipuri de distrugător le putem
aminti pe cele din clasa Daring produse
de britanici, clasa Forrest Sherman
realizate de americani şi cele din clasa Kotlin
lansate de ruşi (nu sovietici, pentru că în realitate nu a existat nici un
popor sau naţiune sovietică). În plus, pentru a evita costurile mari necesare
realizării unor noi distrugătoare, multe naţiuni au modernizat distrugătoarele
rămase „în viaţă” după sfârşitul războiului mondial. Astfel americanii au modernizat
multe distrugătoare prin programul FRAM
I, iar britanicii au transformat multe din distrugătoare în noile fregate
de Tip 15.
 |
| Clasa Forrest Sherman |
 |
| Clasa Kotlin |
Apariţia rachetelor
sol-aer şi sol-sol (adică rachete lansate de pe pământ pentru a distruge ţinte
aeriene sau terestre şi navale), ca de exemplu cea franceză Exocet, la începutul anilor 1960, a schimbat complet conceptul de
război naval. Pentru a face faţă acestor noi ameninţări aeriene, navale şi de
pe uscat (aceste noi rachete putând fi lansate de pe avioane, alte nave,
submarine şi chiar de pe uscat), s-a construit noi tipuri de distrugătoare cum
ar fi cele din clasele Kashin
(rusească), County (britanică) şi Charles F. Adams (americană) dotate şi
ele, cu rachete capabile să distrugă avioane, submarine şi nave din flotele
inamice.
 |
| Clasa Kashin |
 |
| Clasa County |
 |
| Clasa Charles F. Adams |
În
secolul nostru, adică XXI,
distrugătoarele sunt dotate cu un mare număr de rachete antiaeriene, antinavă
şi antisubmarin, au un echipaj destul de redus ca şi număr, în plus multe au în
partea din spate a navei o punte specială pentru helicoptere, ce sunt ambarcate
în hangare dinnăuntrul navei.
Utilizatori actuali de
distrugătoare
Marina argentiniană
are în dotare patru distrugătoare de
clasă Almirante Brown şi un
distrugător modificat de Tip 42.
 |
| Clasa Almirante Brown |
Marina Republicii Populare Chineze
(denumirea oficială a celei mai populate ţări a planetei) are în dotare mai
multe tipuri de distrugătoare din clasele Luyang
I, Luyang II şi Luzhou, ultimele două clase fiind
dotate cu rachete de apărare cu rază mare de acţiune, şi anume racheta chineză HQ-9 şi rusească S-300.
 |
| Clasa Luyang I |
 |
| Clasa Luyang II |
În plus, marina chineză mai are şi trei distrugătoare din
clasa Luyang III, şase de clasă Luda, două din clasa Luhu şi unul din clasa Luhai. În ultimii ani, adică din 2006 încoace chinezii au mai
achiziţionat de la ruşi câteva distrugătoare din clasa Sovremenny, clasă dotată cu rachete ce pot lovi mai multe tipuri de
ţinte. Distrugătoarele din această clasă au în dotare opt rachete antinavă (rachetele SS-N-22 Sunburn),
lansatoare de rachete antiaeriene (sistemul rusesc SA-N-7 Gadfly) şi două
turele duble de tunuri de 130 de mm ce trag obuze cu ghidaj
laser. Tot aceste distrugătoare mai au tuburi lanstorpilă de 530 de mm şi lansatoare de rachete RBU-6000 folosite împotriva
submarinelor, dar chinezii le-au readaptat pentru a distruge navele de
suprafaţă inamice.
 |
| Clasa Luzhou |
 |
| Clasa Luhai |
Ceilalţi chinezi, adică Taiwan-ul,
are doar patru distrugătoare de
clasă Kidd, cumpărate de la
americani, în anii 1990.
Egiptul
are o singură fregată multirol de tip FREMM
(francezii o considerau din clasa Aquitaine) cumpărată de la francezi şi un
distrugător de clasă Z folosit
pentru antrenament.
Franţa
deţine mai multe tipuri de fregate şi distrugătoare. Cele mai mari sunt cele două fregate de clasă Horizon (7.050 de tone), urmate de patru
distrugătoare de clasă Aquitaine
(6.000 de tone), două fregate de clasă Cassard (4.500 de tone), şase fregate de clasă Georges Leygues (tot 4.500
de tone), cinci fregate multirol
La Fayette (3.600 de tone) şi şase
fregate de supraveghere Floreal (2.950 de tone). Primele două, adică
Horizon (folosită mai mult pentru doborârea avioanelor inamice) şi Aquitaine (folosită
pentru scufundarea submarinelor inamice) sunt construite în aşa fel încât au
suprafeţe cu foarte puţine unghiuri, fiind aproape invizibile pentru radar, şi
de asemenea au cele mai moderne rachete antinavă şi antiaeriene de care dispune
Marina Franceză.
 |
| Clasa Horizon |
 |
| Clasa Aquitaine |
Germania
are trei fregate de clasă Sachsen, dar restul ţărilor NATO le
consideră distrugătoare în ceea ce priveşte tonajul şi armamentul lor.
Grecia,
are un singur distrugător de clasă Fletcher, numit Velos, ce a fost cumpărat de la englezi după al doilea război
mondial, şi e ţinut mai mult în port, nefiind folosit în misiuni operaţionale.
India
are trei distrugătoare de clasă Kolkata, trei de clasă Delhi şi cinci de clasă Rajput. Cele de clasă Kolkata sunt cele mai puternice având rachete
antinavă Brahmos ce pot lovi ţinte
aflate la 300 de kilometri, de
asemenea au instalate sistemul Barak-8
de rachete antiaeriene. De asemenea, India mai are în dotare trei fregate stealth de clasă Shivalik şi şase fregate de clasă Talvar
(acestea au fost cumpărate de la ruşi, pe când primele de la englezi). Distrugătoarele
Marinei Indiene pot folosi simultan, în misiuni, câte două helicoptere Sea King (de producţie britanică), ce aterizează
în partea din spate a navei.
 |
| Distrugător indian Kolkata |
Iranul
are două fregate de clasă Moudge, dar sunt clasificate oficial de
iranieni ca distrugătoare.
Italia
are două fregate de clasă Horizon, şase fregate multirol de tip FREMM
(aceste două tipuri sunt la fel, ca la francezi de tip stealth, pentru că de
fapt de la ei le-au cumpărat), şi două distrugătoare
din clasa Durand de la Penne,
acestea din urmă având rol antiaerian.
 |
| Clasa Durand de la Penne |
Japonia
are două clase de distrugătoare
grele, Atago (două distrugătoare fiecare de 10.000
de tone) şi Kongo (patru
distrugătoare de 9.500 de tone) ce
sunt dotate cu performantul sistem de luptă integrat AEGIS. Pe lângă acestea Forţa
Navală de Autoapărare Japoneză
(denumirea actuală oficială a marinei militare nipone) mai are în serviciul
operaţional un distrugător de clasă Shirane,
două din clasa Hatakaze, patru Akizuki,
cinci Takanami, nouă Murasame, opt Asagiri,
trei Hatsuyuki, şase Abukuma şi trei
Shimayuki ce sunt folosite pentru antrenarea marinarilor. Japonia foloseşte
atât de multe distrugătoare din cauza ameninţărilor venite din partea Coreei de Nord şi a pericolului
reprezentat de marina rusă din zonă (nu trebuie uitat faptul că, între Japonia
şi Rusia nu s-a semnat nici până azi un tratat de pace, după încetarea
ostilităţilor din al doilea război mondial).
 |
| Clasa Atago |
 |
| Clasa Kongo |
Coreea de Sud
are şi ea trei clase de distrugătoare: prima şi cea mai mare e reprezentată de clasa
Sejong (11.000 de tone, trei distrugătoare
şi se preconizează construirea a încă trei astfel de nave), a doua e clasa Chungmugong Yi Sun-shin (5.520 de tone, şase distrugătoare) şi a treia, mai mică ca dimensiuni Gwanggaeto (3.900 de tone, trei
distrugătoare). Toate aceste nave au fost construite de şantierele navale
deţinute de Daewoo şi Hyundai. De asemenea, Coreea de Sud mai
are şi trei clase de fregate: şapte de clasă Ulsan, şase din clasa Incheon
şi una Daegu.
 |
| Clasa Sejong |
Mexicul
deţine un singur distrugător de
clasă Edsall, cumpărat de la
„Unchiul Sam”.
Marocul
deţine o singură fregată de tip FREMM, cumpărată bineînţeles, de la
francezi.
Olanda
are patru fregate de clasă De Zeven Provincien, dar şi acestea
sunt considerate de aliaţii din NATO distrugătoare datorită mărimii şi
armamentului din dotare.
Norvegia
are cinci fregate de clasă Fridtjof Nansen, care, de fapt, fac
parte din sub-clasa spaniolă Alvaro de
Bazan (olandezii cumpărând aceste fregate de la spanioli), fiind dotate de asemenea
cu sistemul de luptă integrat AEGIS.
România
are un distrugător de 5.790 de tone,
numit Mărăşeşti, ce a fost redenumit
fregată în 2001, şi două fregate de 4.800 de tone, cumpărate în 2003
de la englezi, redenumite de Marina
Militară Română cu două nume de rezonanţă istorică: Regele Ferdinand şi Regina
Maria (momentan ele nu sunt funcţionale,
pentru că sunt în a doua fază de modernizare).
 |
| Fregata Mărăşeşti |
Rusia,
are în dotare două clase de
distrugătoare: clasa Sovremenny (cinci distrugătoare de 7.500 de tone) şi clasa mai nouă,
modernă, Udaloy (nouă distrugătoare de 7.900 de tone). Această
a două clasă, pe lângă armamentul deja existent la prima clasă de
distrugătoare, a mai fost dotată şi cu opt
rachete P-270 antinavă (aceste
rachete, în drumul lor spre ţintă ating viteze supersonice), patru tunuri antiaeriene AK-630, două tunuri Gatling cu ţeavă rotativă (tot pentru doborârea
avioanelor) şi patru rachete sol-aer
de tip SA-N-11. În plus, acest tip
de distrugător mai are şi 64 de rachete
sol-aer de tip Kinzhal, ce pot
fi lansate din tuburi verticale. Pe lângă aceste distrugătoare, Rusia mai are
unul mai vechi de 4.400 de tone, din
clasa Kashin, ce are baza
operaţională în Marea Neagră.
 |
| Clasa Sovremenny |
 |
| Clasa Udaloy |
Spania
are în dotare cinci fregate de clasă Alvaro
de Bazan, la construirea cărora spaniolii s-au inspirat din moderna clasă Arleigh Burke a marinei americane. Şi
aceste fregate au ca armament principal sistemul de luptă integrat AEGIS.
 |
| Clasa Alvaro de Bazan |
Thailanda
are un singur distrugător din clasa Cannon,
ce a fost cumpărat de la americani, şi e folosit doar pentru antrenament.
Marea Britanie
(adică regatul cu „Brexitul”) are şase
distrugătoare de tip stealth, de
clasă Daring, ce au aproximativ 8.500 de tone şi treisprezece fregate de clasă Duke,
de 4.900 de tone (nave „clasice” ce nu sunt ecranate faţă de radare ca
distrugătoarele Daring). Distrugătoarele Daring sunt dotate cu trei tipuri performante de radar antinavă, antiaerian şi antisubmarin
(sistemele principale fiind PAAMS şi
SAMPSON), rachete antiaeriene (48
de bucăţi din sistemul Sea Viper, şi
cele din tipul Aster 15 ce pot
doborâ o ţintă aflată la maximum 15
kilometri de distrugător, iar Aster 30
poate atinge un avion aflat la cel mult 120
de kilometri), două lansatoare de rachete antinavă Harpoon, un tun de 113 mm ce poate lovi ţinte aflate la 28 de kilometri, două tunuri
Oerlikon de 30 de mm (acest tun de fapt e o mitralieră de calibru mare, ale
cărei gloanţe pot perfora blindajul unui tanc), două sisteme antirachetă Phalanx
(acest sistem e de fapt un tun de 20 de
mm, cu viteză subsonică de tragere, ce doboară rachetele antinavă inamice),
două mitraliere Gatling cu viteză
aproape supersonică de tragere (aceste mitraliere au şase ţevi rotative,
mitraliere de acest fel mai sunt montate şi pe avioanele antitanc A-10 americane) şi şase mitraliere „normale” de calibrul 7,62 mm. De asemenea, distrugătoarele Daring pot adăposti în
hangarele lor, maxim două elicoptere
Lynx Wildcat ce pot avea la rândul lor, ca armament, patru rachete antinavă sau două torpile antisubmarin.
 |
| Clasa Daring |
 |
| Elicopterul britanic Lynx Wildcat |
S.U.A.
are 62 de distrugătoare de clasă Arleigh Burke (9.200 de tone), ce sunt folosite la escortarea portavioanelor,
grupurilor de acţiune terestră sau grupurilor amfibii ale marinei americane. Jumătate
din ele sunt folosite pentru vânarea submarinelor inamice, iar cealaltă
jumătate au misiuni multirol, adică pot vâna cu rachetele din dotare,
submarine, nave şi avioane inamice. Ca tonaj, aceste distrugătoare sunt
similare cu multe din crucişătoarele din al doilea război mondial, dar ca şi
armament le surclasează de departe. Pe câteva din aceste distrugătoare, în
funcţie de misiune, se pot ambarca până la două elicoptere MH-60R Seahawk, folosite
în principal pentru atacul antisubmarin, dar în funcţie de necesităţi pot
participa şi la misiuni de salvare umanitară.
 |
| Clasa Arleigh Burke |
 |
| Elicopterul american MH-60R Seahawk |
Până în 2022, marina americană mai trebuie să primească încă 11 distrugătoare din această clasă,
deja 6 sunt aproape gata, ele mai
trebuie doar să fie dotate cu armament şi să fie recepţionate oficial de
marină. Cel mai nou tip de distrugător american din clasa Zumwalt, a fost lansat la apă în octombrie 2013. Acest distrugător, de 14.800 de tone, are formă futuristă, iar carcasa navei e „ambalată”
în fibră de carbon pentru a reduce şi mai mult vizibilitatea ei pe radar.
Această navă, are în total 80 de rachete, printre ele fiind şi câteva
din celebra gamă de croazieră Tomahawk
(acestea pot avea în funcţie de necesităţi şi focoase nucleare), dar e operată
de un echipaj redus de doar 150 de
marinari (acest fapt se datorează şi supertehnologizării tuturor tipurilor
de armament de la bord). Pe lângă multiplele tipuri de rachete din dotare,
acest distrugător mai are două tunuri de 155
de mm, ce pot trage obuze cu ghidaj
laser care ating ţinte aflate la maxim 101
kilometri de distrugător. Primul
distrugător de acest tip, a fost deja recepţionat de marina americană, în 2015, şi se preconizează construirea a
încă două nave din această clasă extrem de scumpă, o navă de acest fel, cu tot
cu armamentul şi muniţia aferentă costând aproximativ patru miliarde de dolari.
 |
| Distrugătorul stealth USS Zumwalt |
La
scrierea acestui articol, m-am inspirat din următoarele „surse” de internet:
Prof.,
bibliotecar Florin Miheş.
