Banda de magnetofon

Magnetofon Sony TC-630, produs de japonezi în 1969

Banda de magnetofon constituie al doilea suport de înregistrare a sunetului, inventat de om după discul analog. Banda de magnetofon, şi chiar magnetofonul a fost inventat în anii ’30 (secolul trecut) în Germania, printr-o colaborare între inginerii ce lucrau la BASF (ce făcea parte din gigantul industriei chimice I.G.Farben), AEG şi RRG.

Inginerii de la AEG au creat primul magnetofon funcţional (ce putea înregistra deja sunetele), numit „K1” ce a fost prezentat publicului pentru prima oară în 1935 (dar de el nu a aflat multă lume în afara Germaniei din cauza izolării regimului nazist în lume). Eduart Schüller de la AEG a construit acest prim magnetofon, ce avea un cap de înregistrare şi redare a sunetului în formă de inel (ulterior pe baza acestui sistem au fost produse toate tipurile de capuri de redare şi înregistrare ce s-au fabricat de atunci încoace, inclusiv cele folosite în fabricarea casetofoanelor de mai târziu). Friedrich Matthias de la BASF a inventat banda de magnetofon, realizată prin pulverizarea unei pudre de oxid de fier peste o bandă lungă şi subţire din plastic (de aproximativ 6,4 mm). Pentru a fi folosită la înregistrare şi apoi redare, banda era pusă pe o bobină, tot de plastic, ce era amplasată pe magnetofon, derulată manual printre nişte jaloane ce ţineau perfect întinsă banda, trecută prin cutia în care se găsea capul de înregistrare, apoi din nou prin alte jaloane, ca în cele din urmă să ajungă în altă bobină, situată de obicei în stânga primei bobine, numită şi bobina-martor, sau bobina magnetofonului. Walter Weber, ce lucra pentru compania RRG, a inventat tehnica polarizării benzii de magnetofon, ce a îmbunătăţit radical calitatea sunetului ce era înregistrat pe bandă. Această polarizare se realizează prin adăugarea unui semnal de înaltă frecvenţă (40 – 150 de kHz, frecvenţă a sunetului ce nu poate fi auzită de urechea umană) peste sunetul înregistrat pe bandă. Avantajul benzii de magnetofon, faţă de discul analog, e acela că, pe lângă sunetul de o calitate net superioară, noul suport de înregistrare a sunetului permitea, deja, la sfârşitul anilor 1930 o lungime cu mult mai mare a timpului de înregistrare. 


Astfel, se puteau înregistra chiar şi două ore de muzică pe aceste benzi de magnetofon, faţă de maximum 30 de minute pe L.P.-ul de 33 rpm. De asemenea, banda de magnetofon se poate înregistra în ambele direcţii de derulare a benzii, astfel că după ascultarea primei părţi a benzii, trebuie doar schimbată direcţia de derulare a acesteia în magnetofon, şi astfel putem asculta şi partea a doua a benzii. Primele magnetofoane realizate de germani erau destul de mari (cum se poate vedea şi-n poza de mai jos), unele putând avea până la 1,7 m înălţime, şi de aceea au fost folosite doar de posturile de radio germane, uneori, după cum au constatat pe pielea lor unii prizonieri de război americani, fiind utilizate şi la înregistrarea interogatoriilor, mai ales a ofiţerilor aliaţi.

Magnetofon german produs în 1942, capturat de ruşi în 1945, azi aflat la Muzeul de Istorie Militară din Sankt Petersburg

În timpul celui de-al doilea război mondial, aliaţii au observat că, de prea multe ori, declaraţiile de la radio ale oficialilor germani au o calitate a sunetului prea bună, şi de asemenea aceste declaraţii (chiar discursuri rostite de Hitler) sunt transmise simultan din mai multe oraşe deodată, lucru ciudat, pentru că încă nu se putea face transmisii live cu mai multe emiţătoare în acelaşi timp prin preluarea fidelă a unei singure surse. Iniţial, analiştii serviciilor secrete aliate au crezut că acestea sunt înregistrări de foarte bună calitate realizate pe discuri de vinil, dar, germanii nu prea aveau la îndemână această materie primă, şi în plus discursurile emise de posturile germane depăşeau aproape mereu 30 de minute, cât era limita maximă de redare a vinilului. Spre sfârşitul războiului, aliaţii au reuşit să „captureze” câteva magnetofoane germane în stare perfectă de funcţionare, ce erau folosite de Radio Luxemburg. Astfel, după aproape şase ani de război în Europa, aliaţii s-au lămurit în sfârşit cum reuşeau germanii să facă acele transmisii de muzică sau discursuri politice ce aveau o lungime a înregistrării prea mare pentru clasicul disc analog. Aceste aparate simple, aveau deja aproape toate caracteristicile tehnice ale unui magnetofon modern, ele constituind baza realizării tuturor magnetofoanelor sofisticate de mai târziu. În timpul războiului, o unitate a armatei americane condusă de inginerul de sunet Jack Mullin (ce făcea parte din corpul de transmisiuni al armatei uscatului), a fost însărcinată cu misiunea de a investiga capacităţile de transmisii radio şi electronice ale armatei germane. În cursul acestor investigaţii, inginerul Jack Mullin, a reuşit la începutul anului 1945 să „achiziţioneze” două magnetofoane şi 50 de bobine de bandă de magnetofon (produse de BASF), de la o staţie de radio din Bad Nauheim (un mic orăşel situat lângă Frankfurt) pe care le-a trimis acasă în S.U.A. cu un vapor. În următorii doi ani, Jack Mullin (ce fusese între timp lăsat la vatră), a lucrat asiduu pentru a realiza un magnetofon de dimensiuni mai mici decât cel german original, magnetofon ce să fie apoi utilizat în scopuri comerciale, sperând să trezească mai ales interesul studiourilor de film de la Hollywood, pentru folosirea benzii de magnetofon în înregistrarea sunetului filmelor produse de americani.

Mullin a făcut o demonstraţie a acestei nou tip de suport de înregistrare a sunetului, prezentându-şi magnetofonul în 1947, într-un studiou al companiei de film MGM (Metro Goldwyn Mayer). Dându-şi seama de potenţialul acestui nou tip de suport pentru sunet, Bing Crosby l-a chemat la o întrevedere de afaceri pe Mullin, a învestit apoi 50.000 de dolari (suma considerabilă pentru acea vreme) într-o companie locală de electronice (Ampex, ce are sediul în Redwood, California), ce a realizat primele magnetofoane de uz comercial ce au fost folosite pentru înregistrarea emisiunilor de radio ale vedetei americane (Crosby). Acest prim magnetofon numit Ampex 200, a fost lansat pe piaţă în aprilie 1948, iar primele două bucăţi produse numite Ampex 1 şi 2, au fost folosite exclusiv pentru înregistrarea emisiunilor lui Bing Crosby (Bing Crosby Show difuzat de ABC). În 1956, pe baza tehnologiei aduse de Mullin din Germania, Ampex a realizat şi primele magnetoscoape (aparate ce înregistrează şi imaginea pe bandă magnetică, nu doar sunetul), ce foloseau o bandă magnetică mai lată de 5,1 cm, ce au fost folosite tot pentru înregistratea emisiunilor de televiziune ale aceleiaşi vedete, adică Bing Crosby, ce avea o emisiune numită tot Bing Crosby Show, transmisă de postul de televiziune ABC. Acest magnetoscop se numea Ampex VRX-1000, dar pentru că era destul de scump, costa aproximativ 50.000 de dolari a fost cumpărat doar de posturile de televiziune şi staţiile locale de retransmisie a semnalului de televiziune (încă nu exista tehnologia transmisiei prin satelit, nu existau nici sateliţi de fapt).

Magnetofon Ampex 200, produs în aprilie 1948

Magnetoscop Ampex VRX-1000

Urmând modelul lui Bing Crosby, toate posturile de radio, şi mai apoi de televiziune, au trecut rapid, la înregistrarea pe bandă de magnetofon a emisiunilor lor, de asemenea mulţi melomani au început să folosească magnetofoanele pentru audierea muzicii înregistrate. Acest lucru a fost făcut posibil, pentru că, după anii 1950, aproape toate firmele de electronice au produs magnetofoane din ce în ce mai mici ca dimensiune, mai performante şi mai ieftine. Furând cumva patentul producerii lor, până şi în ţările socialiste s-au produs mai multe tipuri de magnetofoane, folosite de melomani şi posturile de radio, ulterior şi de cele de televiziune. Mai cunoscute ca şi calitate sunt cele produse de polonezi, cum ar fi modelul Unitra ZK-147, produs sub licenţă Grundig, în 1974. De asemenea şi ruşii au produs un magnetofon destul de bun, ca să ne exprimăm eufemistic, şi anume magnetofonul Kashtan, care a fost folosit de mulţi melomani şi din ţara noastră, mai ales şi pentru faptul că pe benzile de magnetofon (ce redau muzica la acest magnetofon) se puteau înregistra până la 3-4 ore de muzică.

Magnetofon polonez Unitra ZK-147

Magnetofon stereo rusesc Kashtan

Un alt avantaj al noului sistem de înregistrare a sunetului, e şi acela că pentru prima oară, prin folosirea benzii de magnetofon, se poate monta sau edita sunetul înregistrat. Acest lucru se realizează foarte simplu, prin tăierea unei bucăţi din bandă într-un anumit punct, şi reunirea capetelor de bandă libere prin lipire cu bandă adezivă sau lipici. Această montare trebuie făcută cu mare precizie, pentru a nu lăsa prea mult lipici pe banda de magnetofon sau a nu pune un scotch prea gros în porţiunea montată, pentru că dacă e prea groasă, acea porţiune se poate bloca la redare, sau se poate provoca un sunet neplăcut la redare.

Dacă la început, benzile de magnetofon erau doar mono, începând din 1955, mai întâi în S.U.A., apoi şi-n restul lumii au început să se producă şi benzi stereo, cu o calitate a sunetului mult îmbunătăţită. Primele benzi de magnetofon cu muzică înregistrată s-au vândut tot în S.U.A. în 1949, produse de compania de înregistrări EMI, dar acestea erau benzi ale unor formaţii mai puţin cunoscute, şi nu au avut mare succes la public. Începând din 1952, tot EMI a început vânzarea de benzi înregistrate şi-n Marea Britanie, dar, acestea erau încă doar mono fiind înregistrate totuşi pe ambele direcţii de redare ale benzii. Începând din 1954, realizând potenţialul afacerii, compania RCA Victor, a vândut şi ea primele benzi cu muzică înregistrată. În anul următor, EMI a lansat pe piaţă primele benzi stereo, dar vânzările nu au avut succesul scontat din cauza preţului mai mare faţă de clasicul vinil de 33 rpm. Totuşi, datorită calităţii sunetului net superior discului de vinil şi timpului de înregistrare mai lung de pe bandă, noul format a început să se impună pe piaţa vânzărilor muzicale, apogeul vănzărilor pe acest nou suport tehnic de sunet, constituindu-l perioada de la mijlocul anilor 1960.

Dar, odată cu apariţia casetei audio inventată de inginerii de la Philips în 1962, banda de magnetofon a primit o lovitură puternică sub centură, vânzările scăzând dramatic, iar după 1973 nici nu s-au mai produs benzi cu muzică înregistrată, decât sporadic, ci doar aşa-zisele „blanck’s” („goale”), adică benzi neînregistrate, folosite doar pentru interviuri de posturile de radio, şi de melomani pentru înregistrarea „domestică” (adică acasă) de muzică. În 1978 şi apoi la începutul anilor 1980, compania Columbia a lansat câteva albume de muzică înregistrate pe bandă de magnetofon, dar acestea erau vândute doar unor „abonaţi” melomani ai companiei, iar din 1984, nici ei nu au mai lansat niciun album pe bandă de magnetofon.

De asemenea banda de magnetofon a mai cunoscut o altă utilizare, şi anume în domeniul ciberneticii, după 1950 banda de magnetofon fiind folosită ca mediu de stocare a informaţiei pentru calculatoarele care existau atunci, ce nu aveau altă posibilitate de păstrare a informaţiei, pentru că nu se inventase încă nici hard-ul şi nici măcar p.c.-ul în forma apropiată măcar de cea de azi.

Computer IBM din anii 1970 ce folosea bobine cu benzi magnetice ca mediu de stocare a informaţiei

În articolul de săptămâna viitoare voi vorbi de caseta audio, ce constituie al treilea mediu analog pentru înregistrarea sunetului.

Bibliotecar, prof. Florin Miheş.