24 februarie 2013

Caseta audio


Caseta audio, numită şi caseta muzicală, uneori caseta compactă, constituie al treilea mediu analog, de înregistrare şi redare a sunetului în general, şi a muzicii în special. Caseta audio se vindea pe piaţă sub două forme, şi anume cea înregistrată cu muzică, şi cea „goală” pe care consumatorul putea înregistra chiar el ce dorea. Proiectată iniţial pentru reportofoane (aparate ce înregistrează interviurile şi mesajele de pe anumite telefoane fixe), caseta audio a înlocuit treptat (datorită creşterii calităţii sunetului înregistrat pe acest nou mediu de sunet) banda de magnetofon şi discul de vinil (celebrul L.P.) în toate aplicaţiile profesionale şi non-profesionale de înregistrare a sunetului şi implicit a muzicii de orice fel. Caseta audio e formată din două bobine miniaturale (similare celor de magnetofon), dar acestea sunt conţinute într-o cutie de plastic, banda casetei (ce are o lăţime standard de 3,81 mm) rulând la redare dintr-o bobină în alta printr-un mecanism complex, ce conţine o rolă de ghidaj a benzii, apoi urmează un senzor de presiune (realizat din burete) ce menţine banda în poziţia corectă la redare, deasupra acestui senzor e situat un scut magnetic ce protejează banda de interferenţele de sunet neplăcute emise de capul de redare, apoi banda trece din nou prin altă rolă de redare şi ajunge în doua bobină a casetei (puteţi observa acest mecanism standard al casetei în poza de mai jos).
Casetă audio cu toate părţile interne vizibile

Caseta audio poate fi redată (sau ascultată) în ambele direcţii de derulare a benzii din interior, ea putând conţine sunet sau muzică înregistrată ori în sistemul mono ori în cel stereo de înregistrare a canalelor audio. Redarea celei de-a doua părţi a casetei (numită B sau II în funcţie de producătorul acesteia), se face ori prin scoaterea casetei din casetofon şi reintroducerea ei în poziţie inversă faţă de prima (partea A sau I) ori la casetofoanele performante automat (aceste casetofoane, mai scumpe ce-i drept având un sistem de redare în ambele direcţii de derulare a casetei).
În 1958, după patru ani de cercetări, compania RCA Victor (continuatoarea iniţialei companii a lui Emile Berliner) a scos pe piaţă un prim prototip de casetă audio, stereo, ce avea muzică înregistrată pe ambele direcţii de derulare ale benzii (puteţi observa acest tip de casetă pusă lângă una normală în poza de la sfârşitul acestui paragraf). Dar, aceasta era mai mare decât caseta normală audio aşa cum o cunoaştem noi acum, şi s-au vândut puţine exemplare de astfel de casete cu muzică înregistrată. În plus, RCA Victor n-a vândut nici măcar o bucată de casetă de acest fel neînregistrată, şi de aceea după aproximativ doi ani, şi din cauză că pentru redarea acestei casete era nevoie de un casetofon destul de scump, afacerea a dat faliment şi compania americană a retras de pe piaţă acest prototip de casetă.
Casetă-prototip RCA Victor lângă una normală produsă de compania japoneză TDK
Peste patru ani, în 1962, inginerii de la Philips au inventat caseta audio în forma cunoscută de noi azi, prezentând-o prima oară la vânzare la Expoziţia tehnică de la Berlin din 30 august 1963 în Europa şi în noiembrie 1964 în S.U.A., unde deja a fost prezentată sub numele de casetă compactă (marcă înregistrată). De asemenea tot în S.U.A., în noiembrie acelaşi an, Philips a vândut şi primele casetofoane (ce aveau deja şi cap de înregistrare şi de redare a sunetului, dar încă erau doar mono), realizate sub brandul Norelco, numite Norelco Carry-Corder 150. Deja, până în 1966, s-au vândut mai mult de 250.000 de casetofoane pe pieţele din S.U.A. şi Japonia, iar, până în 1968, 85 de companii producătoare de electronice vânduseră peste 2,4 milioane de casetofoane în întreaga lume. Primele casete vândute pe piaţa mondială erau folosite doar pentru realizarea interviurilor pentru emisiunile de radio şi pentru înregistrări ale forţelor de ordine realizate în timpul interogatoriilor suspecţilor arestaţi.
Casetofon Philips EL-3302 vândut în Germania în 1965


Casete din anii 1960











Producţia de masă a casetelor audio a început în 1964, la Hanovra, în Germania, iar primele casete cu muzică uşoară înregistrată s-au vândut în Europa la sfârşitul anului 1965; şi în S.U.A. în iulie 1966, comercializate de compania Mercury Records (filiala Philips de pe continentul nord-american). Oferta iniţială cuprindea 49 de titluri de formaţii de muzică uşoară, dar calitatea sunetului acestor casete era destul de slabă, pentru că primele casete fuseseră concepute de Philips iniţial pentru reportofoane şi nu pentru înregistrarea de muzică de calitate. Primele casete vândute erau realizate prin imprimarea benzii cu o pudră de trioxid de fier (formula chimică -  Fe2O3), iar ulterior calitatea lor s-a îmbunătăţit prin schimbarea acestei pulberi cu una de bioxiod de crom (formula chimică -  CrO2). Casetele cu bioxid de crom (care deja erau stereo) au fost produse pentru prima oară în 1971, de compania Advent Corporation, şi introducerea lor pe piaţă a însemnat un real progres pentru calitatea sunetului înregistrat pe casetă, începând practic era casetelor şi casetofoanelor de înaltă fidelitate (high-fidelity sound, pe scurt Hi-Fi). Această reală îmbunătăţire a calităţii sunetului a dus la creşterea explozivă a vănzărilor de casete înregistrate cu muzică, creştere datorată ulterior şi inventării în 1979, de către Sony, a aparatului numit Walkman, ce era un minicasetofon-portabil stereo cu căşti, la care se putea asculta orice casetă, chiar de o oră, aparatul acesta fiind alimentat de două baterii R6. Datorită uşurinţei cu care putea fi ascultată pe orice casetofon, şi pentru că se putea înregistra destul de uşor pe ea muzică, caseta audio a pătruns rapid şi-n ţările socialiste, adică dincolo de Cortina de fier, multe casete fiind introduse ilegal în aceaste ţări, mai ales cele cu muzică uşoară ale marilor formaţii de muzică rock, pop sau disco celebre în acea perioadă. Ulterior, din anii 1980, şi-n ţările socialiste au început să se producă, sub licenţă, casete cu muzica acestor trupe de muzică uşoară vestice, şi chiar şi casetofoane, în România de exemplu se produceau casetofoane la întreprinderea Tehnoton din Iaşi, dar calitatea lor lăsa mult de dorit.
Casetofon Walkman Sony din 1979

De asemenea, încă din 1970, casetele au început să fie folosite şi pentru înregistrarea de date, necesare funcţionării calculatoarelor din acea perioadă. Primul calculator ce a folosit casete pentru stocarea de date a fost un model de H.P. şi anume Hewlett Packard 9830. Majoritatea calculatoarelor de uz personal din anii 1970 şi începutul anilor 1980 foloseau casete pentru stocarea datelor, deşi, deja apăruseră discurile floppy, dar acestea erau destul de scumpe şi nu erau achiziţionate decăt de marile firme ce foloseau pe scară largă tehnica de calcul. Alte computere personale care au folosit casete au fost Commodore PET, TRS-80 şi Apple II. Aceste casete conţineau până la maximum 1.320 de kilobiţi de date (pe caseta de 90 de minute). Dar, după apariţia floppy-discurilor şi chiar a hard-disk-ului, la începutul anilor 1980, casetele au încetat a mai fi folosite pe scară largă pentru stocarea de date de calculator. Totuşi, unele computere personale (adică cele folosite acasă de consumatori), cum ar fi Commodore 64, ZX Spectrum, MSX şi Amstrad CPC 464, computere de 8 biţi, au mai folosit casete pentru date şi chiar jocuri până în 1990, dar aceste casete deja puteau stoca până la 60 de megabiţi de informaţie. Ultimele casete, folosite la mijlocul anilor 1990, pentru stocare de date în calculator puteau conţine maximum 160 de megabiţi de informaţie, dar deja acestea erau utilizate de foarte puţine p.c.-uri pe plan mondial, pentru că hard-disk-urile se îmbunătăţiseră semnificativ, şi spre sfârşitul secolului trecut niciun calculator n-a mai folosit casete de nici un fel.
Casete germane din anii 1980 folosite de p.c.-uri
Casetă de date din anii 1990














Odată cu începutul anilor 1980, vânzările de casete înregistrate şi chiar şi „goale” au crescut din nou datorită introducerii unor noi tipuri de casete, cele cu banda realizată cu pulbere de fier şi crom (formula chimică – FeCr) şi apoi cele realizate doar cu pulbere de fier pe bandă (Fe) produse de Sony şi BASF. Acestea aveau o calitate a sunetului apropiată de cea a c.d.-urilor şi d.v.d.-urilor de mai târziu, deci putem spune că se prefigura deja era sunetului digital, sunet înregistrat pe suport optic şi nu analog (adică magnetic). În plus, tot la începutul anilor 1980, marile firme producătoare de electronice (americane, japoneze, germane, etc.) au ieşit pe piaţă cu noi casetofoane şi radiocasetofoane, unele din ele duble (adică puteai introduce în ele chiar două casete, bineînţeles nu le puteai asculta pe ambele deodată, dar se putea copia lejer caseta din prima boxă în cea de-a doua). 
Radiocasetofoane şi dubluradiocasetofoane dni anii 1980
Această perioadă, a anilor 1980, a constituit apogeul casetei audio, dar după 1982, odată cu apariţia c.d.-ului, vânzările de casete au început să scadă, în momentul de faţă se mai vând casete doar în magazine specializate de muzică (la noi în oraş există un singur asemenea magazin, numit sugestiv Musicland). Un anumit reviriment al vânzărilor de casete înregistrate cu muzică, s-a înregistrat după 1990, mai ales în fostele ţări socialiste din Europa, când piaţa muzicală a noilor democraţii est-europene a fost invadată de casetele de bună calitate aflate pe stoc în vestul Europei şi America, şi de asemenea de casete de o foarte bună calitate (realizate sub licenţă germană sau americană) produse în Polonia şi Cehia (câteva zeci de astfel de casete poloneze Hi-Fi am achiziţionat şi eu la mijlocul anilor 1990, căci nu auzisem încă de c.d.-uri şi nici nu apăruseră în ţara noastră casetofoane cu c.d.-playere la un preţ rezonabil).
Tot în anii 1990, Philips a lansat pe piaţă un format mai mic de casetă, numit şi microcasetă, care era folosit doar de reportofoane şi roboţii telefonici ai telefoanelor fixe ale acelei epoci (dedesubt puteţi vedea o microcasetă lângă o casetă audio „normală”).

Casetă audio normală lângă o microcasetă
Din 2000 încoace, vânzările de casete audio au scăzut vertiginos (de exemplu în S.U.A. se vânduseră 440 de milioane de casete în 1990, pe când în 2007 s-au mai vândut doar 274.000, iar în 2009 abia 37.000), ele mai sunt cumpărate doar de colecţionari şi melomanii care mai deţin casetofoane Hi-Fi; se mai produc casete doar în ţările subdezvoltate, datorită costului de producţie scăzut; şi ultimele albume lansate şi în formatul acesta al casetei audio s-au vândut în 2006. De asemenea, se mai realizează casete audio în ţările din Asia mai ales pentru învăţarea limbilor străine (engleză, franceză, germană şi italiană), multe casete fiind folosite încă şi acum în aceste ţări de universităţi şi şcoli, datorită preţului mic de producţie.
Săptămâna viitoare, vă voi vorbi despre discul digital sau compact-discul (pe scurt C.D.), ce constituie primul mediu digital sau optic de înregistrare a sunetului şi datelor.
Bibliotecar, prof. Florin Miheş.
  

2 comentarii:

  1. Am foarte multe casete acasa si mai vechi de cand era mama tanara, dar si mai noi. Istoria casetei audio chiar nu o stiam! Ati uitat ca scrieti despre casetele video, dar este bine si asa. Foarte interesant!

    RăspundețiȘtergere
  2. Your style is unique compared to other folks I've read stuff from.
    Thanks for posting when you have the opportunity, Guess I will just bookmark this site.


    Feel free to surf to my homepage :: http://www.incaradvancements.co.uk

    RăspundețiȘtergere

Care este parerea ta?

Sezătoare - 26 ianuarie

                                         

Wikipedia

Rezultatele căutării