Biblioteci bihorene : Crucişătorul (I)

21 august 2017

Crucişătorul (I)

Crucişătorul de clasă Ticonderoga - USS Port Royal

Crucișătorul este o navă militară rapidă, mai ușoară decât cuirasatul (cea mai grea şi mai bine înarmată navă a unei flote militare), care servește ca avangardă într-o escadră de luptă, la recunoașteri, ca escortă antiaeriană a portavioanelor etc. După cuirasat, este principala navă de luptă, ca deplasament, viteză și armament.

Termenul de „crucişător” vine din limba olandeză, în care Kruiser înseamnă "ceva care încrucișează". Termenul a fost preluat în limba germană ca şi Kreuzer, iar în limba engleză ca şi Cruising ship, sau mai simplu Cruiser.

Din punct de vedere istoric, denumirea se aplică celei mai mici nave care putea opera în misiuni independente, chiar dacă din punct de vedere al comenzii militare era încadrată într-o flotă. Alte tipuri de nave militare ca, de exemplu, distrugătoarele, trebuiau să fie însoțite de nave de aprovizionare și sprijin logistic.

În prezent, în războiul naval modern, practic nu mai există crucișătoare conform definiţiei istorice (adică nu mai au în dotare clasicele tunuri de calibru mare, montate în turele duble sau triple pe navă, cu excepţia unei singure nave aflate în dotarea marinei peruane), dar unele nave continuă să fie numite crucișătoare, datorită categoriilor de misiuni pe care le pot îndeplini, astfel de nave mai au în serviciul operaţional doar marinele militare din S.U.A., Rusia şi Peru.

Origini

În timpul secolului al XIX-lea, marinele militare ale diferitelor puteri navale au început să construiască nave militare din lemn, lemn şi fier şi chiar oţel, ce foloseau pentru prima oară motorul cu aburi pentru propulsie. În anii 1840 s-au construit primele fregate experimentale ce foloseau forţa aburului pentru propulsie (aceste nave erau „făcute” din lemn şi fier), dar încă nu aveau armament puternic la bord (adică tunuri de calibru mare), ulterior în anii 1850 marinele britanică şi americană construiau deja fregate puternice cu carenă lungă, ce erau dotate cu tunuri puternice, cum erau navele USS Merrimack sau HMS Mersey.

USS Merrimack - 1855

În anii 1860, s-a trecut la un nou tip de navă construit din fier şi lemn. Acestea se numeau monitoare, aveau un singur tun de calibru mare pe punte, dar nu dispuneau de blindaj de nici un fel, şi în cazul unei lupte navale, ar fi fost victime sigure. Tot în această perioadă Franţa a început să construiască multe monitoare, dar de dimensiuni mai mici ca cele engleze şi americane, în schimb monitoarele franceze, începând cu nava Belliqueuse, lansată la apă în 1865, aveau deja un anumit tip de blindaj montat (adică nişte plăci de fier ce puteau proteja nava de obuzele inamice) în părţile mai vulnerabile ale navei.

Belliqueuse - 1865

Primul crucişător cu adevărat blindat a fost cel construit de ruşi şi lansat la apă în 1874, numit Amiralul-General, urmat de cel lansat doi ani mai târziu de englezi, HMS Shannon. Cu toate aceste îmbunătăţiri, crucişătoarele au continuat să fie construite din lemn, fier şi oţel, uneori din combinarea acestor materiale, până târziu, spre sfârşitul secolului XIX.

Crucişătorul blindat Amiral-General - 1874

HMS Shannon - 1875

Crucişătoarele din oţel

După 1880, inginerii navali au început să folosească noul descoperit material, adică oţelul, pentru construirea de nave militare. Inginerii şi-au dat seama că, un crucişător construit din oţel ar fi mult mai uşor şi rezistent, decât unul făcut din fier şi lemn. În plus, fiind mai uşor ar putea atinge viteze mai mari în misiunile sale pe mare. Blindajul din oţel, era considerat şi mai uşor şi mai rezistent decât cel din fier, putând astfel asigura supravieţuirea navei în caz că era lovită direct de obuzele inamice.

Primul crucişător, cu blindaj din oţel, a fost construit de englezi (în şantierul naval din Elswick), pentru marina chiliană, se numea Esmeralda, şi a fost lansat la apă în 1883. Suprastructura şi puntea acestui crucişător erau blindate cu plăci de oţel, iar ca armament principal avea două tunuri de 254 de mm (unul amplasat în botul şi celălalt în coada navei) şi 6 tunuri de 152 de mm plasate la mijlocul navei. Acest crucişător, la un deplasament de 3.000 de tone, putea atinge o viteză maximă de 33 de km/h, fiind propulsat de un motor cu aburi, alimentat de „clasicii” cărbuni. În următoarele două decade, acest tip de crucişător a fost construit în diferite variante şi mărimi, de toate flotele militare ale lumii, pentru că el reuşea să combine armamentul puternic cu viteza mare de deplasare şi tonajul relativ mic, comparativ cu mai grelele, deja cuirasate.

Crucişătorul chilian Esmeralda - 1883

Crucişătoarele-torpiloare

Crucişătorul-torpilor a fost un tip mai mic de crucişător construit în special de englezi, în perioada 1880 – 1890, dar acesta nu avea blindaj, era dotat cu tunuri de calibru mediu şi mic, în plus avea câteva tuburi lanstorpilă, în schimb avea o viteză mai mare de aproximativ 37 de km/h. Acest tip de navă era folosit în principal pentru patrulare şi în misiuni de recunoaştere. După 1900, s-a renunţat la acest tip de nave, pentru că nici nu avea o putere de foc prea mare, şi era şi prea vulnerabil la atacurile inamice.

Crucişătoarele de sfârşit de secol XIX

Crucişătoarele blindate lansate după 1890 aveau tunuri puţin mai mici ca cele ale clasicelor, deja, cuirasate, adică erau de calibrul 230 de mm (faţă de 380 ale cuirasatelor), dar având un blindaj mai subţire puteau atinge viteze maxime de 39 de km/h, fiind chiar mai rapide decât unele cuirasate ale epocii. Datorită formei, designului şi armamentului asemănător mulţi analişti militari ai perioadei, nu făceau o distincţie clară între cuirasate şi crucişătoare.

Crucişătoarele de „luptă”

Odată cu începutul secolului XX, flotele militare ale mai multor ţări au început să construiască crucişătoare mai puternice şi mai rapide, numite şi „de luptă”. Primele astfel de nave, ce aveau un tonaj şi armament similar cu cel al cuirasatelor, dar la care se pusese un blindaj mai slab, au fost lansate la apă de englezi, în 1907, realizarea lor fiind ideea amiralului britanic Jackie Fisher. Ulterior, în timpul primului război mondial, renunţarea la blindajul mediu, s-a dovedit a fi o opţiune tragică, pentru că englezii au pierdut în luptă, doar în bătălia din Jutlanda, trei astfel de crucişătoare. De aceea, în timpul războiului s-a renunţat să se mai construiască acest tip de navă, pentru că era mult mai scumpă decât un cuirasat, datorită tunurilor grele amplasate pe crucişător şi motoarelor mai mari ce trebuiau să facă faţă greutăţii sporite a navei.

Crucişătoarele „uşoare”

Cam în aceeaşi perioadă, în care s-au construit crucişătoarele de luptă, englezii au lansat un nou tip de navă, crucişătorul uşor, ce avea blindaj mai uşor, doar în jurul punţii principale şi a centurii navei, în plus, acest crucişător avea pentru prima oară un motor cu turbină, alimentat cu hidrocarburi, ce-i permitea o viteză mai mare de deplasare.

Crucişătoarele auxiliare

Crucişătorul auxiliar a fost un tip de navă comercială (adică civilă iniţial) înarmată rapid la izbucnirea primului război mondial cu tunuri de calibru mic. Aceste crucişătoare erau folosite pentru a escorta navele comerciale din convoaiele ce duceau provizii necesare Marii Britanii, iar celelalte puteri navale cum ar fi Franţa, Germania şi chiar Japonia, le-au folosit chiar în luptă pentru a surprinde inamicul (în ambele războaie mondiale) ce nu credea că ele au atâtea crucişătoare pregătite de luptă. Dar, în afara avantajului vitezei lor maxime mai mari (aproximativ 56 de km/h faţă de maxim 39 ale clasicelor crucişătoare) aceste crucişătoare s-au dovedit a fi doar nişte victime sigure, în luptă, pentru că le lipsea complet blindajul de orice fel, şi în plus tunurile ce fuseseră montate pe punte aveau calibrul prea mic pentru a putea face faţă chiar distrugătoarelor inamice.

Primul război mondial şi perioada interbelică

În timpul primului război mondial, crucişătoarele au participat la luptele navale de suprafaţă, dar nu singure, ci în cadrul flotelor şi escadrelor din diferitele forţe navale, ce s-au întâlnit pe diferite mări şi oceane. Principalele forţe navale ce au folosit crucişătoare, uneori cu succes, alteori nu, au fost Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia şi Japonia (ce era aliată cu Antanta, din simplul motiv că pusese ochii pe coloniile germane din Pacific).

După sfârşitul primului război mondial, pentru a preveni o cursă a înarmărilor similară celei de început de secol, marile puteri navale ale lumii au semnat câteva tratate navale ce limitau numărul şi forţa navelor cu puteau fi construite „legal”, bineînţeles forţând statale învinse în război să construiască nave cât mai puţine şi mai mici. Astfel, potrivit primului tratat semnat, cel de la Washington din 1922, crucişătoarele nu puteau să aibă un deplasament mai mare de 10.000 de tone, şi în plus nu aveau voie să aibă tunuri ce să depăşească calibrul de 203 mm. De aceea, toate crucişătoarele construite pentru marinele militare până în 1930 aveau tunuri de fix 203 mm şi aproape 10.000 de tone, pentru a nu încălca prevederile tratatului.

Ulterior, Primul tratat naval de la Londra, semnat în 1930, făcea distincţia între crucişătoarele grele şi cele uşoare, şi anume crucişător greu era considerat cel cu tunuri cu calibru mai mare de 155 de mm. Al doilea tratat naval de la Londra, semnat în 1936, încerca în plus să limiteze tonajul noilor crucişătoare la 8.000 de tone, dar, acesta n-a avut în realitate mare impact asupra construcţiei noilor nave, şi datorită faptul că printre semnatari nu se numărau nici Germania, nici Japonia, iar restul ţărilor semnatare n-au respectat nici ele prevederile tratatului. În plus, în baza primului tratat de la Londra majoritatea crucişătoarelor uşoare construite, aveau ce-i drept tunuri de 155 de mm, dar la fix 10.000 de tone cât era deplasamentul lor, li s-au montat 15 astfel de tunuri, fiind în realitate aproape la fel de puternice ca şi crucişătoarele grele. Vinovaţi de această nouă cursă a înarmărilor, sunt japonezii, ce lansaseră la apă în 1934, noua clasă de crucişătoare Mogami, ce avea 15 tunuri de calibru 155 de mm şi 8 tunuri de 127 de mm (această a doua categorie fiind folosită pentru apărarea antiaeriană), la un deplasament de 8.500 de tone (10.980 de tone cu tot cu muniţia aferentă). Ulterior, în 1939, acest tip de crucişător a fost rapid transformat de japonezi, din „uşor” în „greu”, prin schimbarea celor 15 tunuri de 155 de mm cu 10 tunuri de 203 mm.

Crucişător de clasă Mogami - 1935

În acest timp, adică la începutul anilor 1930, britanicii construiau crucişătoare „uşoare” cu 6 sau 8 tunuri de 152 de mm, dar după 1936 au trecut şi ei la realizarea unora „grele” (clasa Southampton), cu 12 tunuri de 152 de mm şi 8 tunuri antiaeriene de 102 mm, la un deplasament de maxim 11.350 de tone (cu tot cu muniţia de luptă). Pentru a nu „rămâne în urmă” marina americană a lansat şi ea la apă două noi tipuri de crucişătoare grele, şi anume clasa Brooklyn în 1936, ale cărei nave aveau 15 tunuri de 152 de mm şi 8 tunuri antiaeriene de 127 de mm, la un deplasament de 12.207 de tone (cu tot cu muniţia aferentă) şi cele din clasa Wichita, în 1937, ce avea 9 tunuri de 203 mm şi 8 tunuri antiaeriene de 127 de mm, la un deplasament de 13.224 de tone (încărcătură completă).

Crucişător de clasă Southampton - 1936

Crucişător de clasă Brooklyn - 1936

Crucişătorul Wichita - 1937

Crucişătoarele „grele”

Crucişătorul „greu” a fost un tip de crucişător proiectat să aibă o mare autonomie de deplasare, de asemenea avea tunuri puternice de 203 mm şi atingea viteze mari, asemănătoare celor ale cuirasatelor (pe care astfel le puteau vâna eficient). Primele crucişătoare grele au fost fabricate în jurul anului 1915, dar au fost construite şi clasificate astfel, mai mult după primul tratat naval de la Londra, din 1930. Iniţial, aceste crucişătoare aveau montate şi tuburi lanstorpilă, dar după 1930, s-a constatat că ele ar fi complet ineficiente în timpul unei bătălii, şi de aceea majoritatea flotelor lumii, începând cu cea americană, au început să construiască crucişătoare fără torpile (primul a fost USS New Orleans lansat în 1933), iar de pe crucişătoarele mai vechi au demontat aceste tuburi.

Crucişătorul USS New Orleans - 1933

Japonezii, în schimb, nu doar că nu au demontat aceste tuburi lanstorpilă, ci chiar au montat unele mai mari, începând cu cele din clasa Furutaka, lansate în 1925, toate crucişătoarele grele japoneze aveau tuburi lanstorpilă de calibrul 610 mm, fiind cele mai mari torpile montate pe un crucişător. În plus, în 1933 aceste arme au fost modernizate mai mult, japonezii schimbând combustibilul torpilei din aer în oxigen comprimat, ce intra astfel în dotarea standard a noii torpile Tip 93. Folosind oxigenul comprimat, torpila putea atinge o ţintă aflată la maxim 22 de kilometri, deplasându-se cu o viteză maximă de 93 de km/h, în timp ce torpilele folosite de americani, cum era cea numită Mark 15 putea atinge maximum 83 de km/h, şi o ţintă aflată la cel mult 13,5 kilometri. Majoritatea crucişătoarelor uşoare şi a distrugătoarelor japoneze erau de asemenea dotate cu acest tip de torpilă, ele fiind astfel utilizate şi de-a lungul celui de-al doilea război mondial. Performanţele acestei torpile au rămas secrete până în 1943, când americanii au capturat un distrugător japonez dotat cu astfel de torpile, în acel moment dându-şi seama de ce japonezii reuşeau să distrugă mai multe nave cu ajutorul torpilelor.

Crucişătorul japonez Furutaka - 1926

Majoritatea crucişătoarelor grele americane şi ruse, au fost utilizate şi după al doilea război mondial, dar o parte din ele au fost modernizate şi transformate în crucişătoare cu rachete, fiind folosite pentru apărare antiaeriană şi atac strategic. În plus, americanii au folosit crucişătoarele cu rachete pentru bombardarea ţărmului în războaiele din Coreea (1950 – 1953) şi Vietnam (1964 – 1973).

Cuirasatele „de buzunar” germane

Clasa de crucişătoare germane Deutschland, a fost o serie de trei nave blindate germane („Panzerschiffe”), construite în acord cu prevederile restrictive ale Tratatului de la Versailles. Toate cele trei nave ale acestei clase (Deutschland, Admiral Scheer şi Admiral Graf Spee) au fost lansate la apă între 1931 şi 1934, deci înainte de reînarmarea Germaniei lansată de noul cancelar Adolf Hitler, şi au fost folosite în luptă în al doilea război mondial. Deşi, ca deplasament (adică tonaj) şi blindaj ele aveau caracteristicile unui crucişător greu, tunurile principale aveau calibrul de 280 de mm (tunuri caracteristice cuirasatelor epocii), de aceea presa britanică le numea frecvent „cuirasate de buzunar”, denumire ce a fost folosită de istorici ulterior. Oficial, Kriegsmarine (Marina Militară Germană între 1935 – 1945) a redenumit navele „crucişătoare grele” în 1940, dar analiştii şi istoricii militari le spuneau în continuare cuirasate „de buzunar”, după cum fuseseră botezate de presa britanică la începutul anilor 1930. Toate cele trei nave au fost pierdute de germani, în luptă, două fiind sabordate de proprii marinari şi unul scufundat de bombardiere engleze.