29 august 2018

Secolul XXI- Biblioteci


Revista se ocupa de Biblioteci de modul in care diferite personalitati percep existenta Bibliotecii in viata lor.
Prezint aici sumarul preluat de pe situl revistei si fragmente din articolele care mi-au atras atenția,  puse la dispozitie online de aceiasi revista .
Revista poate fi gasita la sectia CIC la Biblioteca Judeteana" Gheorghe Sincai "Oradea

SUMAR

Wanda Mihuleac: Sfera secolului XX • 7
LA DESPĂRȚIREA DE REGELE MIHAI

MIHAI I:  Discurs în Parlamentul României • 10
LUCIAN BOIA: Un rege sub vremuri, fragmente • 14
ION VIANU: Elegie pentru Mihai, fragmente • 21
ȘTEFAN AUG. DOINAȘ:  Elegia a XII-a – “Țesătorul regal” • 25

                                           SCRIITORI, ARTIȘTI ȘI BIBLIOTECILE LOR

cu o prezentare a poetei și traducătoarei ELENA CELAC în revista Meridian • 41
MARIANA CELAC: De la Paris la Mont-Saint-Michel în 35 de imagini selectate de AURORA KIRÁLY • 45

Noi și Orașul
O rubrică de Mariana Celac
RUXANDA BELDIMAN
SUZANA FÂNTÂNARIU: Toamna Ruxandei  – in memoriam • 136

BIBLIOTECA DIN LIVADĂ
Între livada cehoviană și legenda bibliotecii
un capitol imaginat și coordonat de GEORGE BANU
•EUGENIU LUPU: Cloșca cu puii de aur de la Cuyahoga • 181
TEZAURE  ALE  SPIRITUALITĂȚII
   Patrimoniu cultural bistrițean
DEMOLAREA  MÂNĂSTIRII  VĂCĂREȘTI
EVENIMENTE  EDITORIALE
Seria de autor VIRGIL  NEMOIANU  la  Spandugino
București, octombrie 2017
„DRAGĂ PILU“ / „DRAGĂ DOINAȘ și IRINEL“
corespondență
ȘTEFAN AUG. DOINAȘ – VIRGIL NEMOIANU
(1978-1997)

„Dragă Pilu“ / „Dragă Doinaș și Irinel“    •  270
RECUPERĂRI
__________________


MIRCEA ANGHELESCU
Biblioteca în literatură

Rar se întâmplă să vezi pomenită sau descrisă o bibliotecă într-un text narativ, într-un roman sau o nuvelă din literatura noastră; acest lucru se întâmplă doar când unul dintre principalele personaje are o asemenea mobilă cu echivalentul ei în volume şi ea joacă un rol oarecare în construcţia intrigii. Aşa se întâmplă în unul dintre primele romane ale literaturii noastre moderne, în Ciocoii vechi şi noi. Îndemnat să înveţe carte de postelnicul Tuzluc, Dinu Păturică intră în casa „unde îşi avea fanariotul biblioteca” cu gând să aleagă cărţile „care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire” şi primul ales este, desigur, Machiavel. Mai interesant este că autorul consideră necesar să explice într-o notă de subsol cum un parvenit ca Tuzluc putea să aibă o bibliotecă. Este vorba doar de o modă, spune el, care, „pe acei timpi, ca şi în zilele noastre”, cerea tinerilor „spudaxiţi”, adică învăţaţi, oameni cu educaţie, să aibă „câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citea niciodată”. Cei mai cu minte dintre aceştia, spune Filimon, nici nu mai cumpărau biblioteca sau cărţile din bibliotecă, ci angajau un pictor care „le zugrăvea prin saloane şi prin camerile de studiu câte o bibliotecă de minune”....





SVETLANA CÂRSTEAN
Fata Bibliotecii


“Como todos los hombres de la Biblioteca, he viajado en mi juventud; he peregrinado en busca de un libro, acaso del catálogo de catálogos.”(Borges, La Biblioteca de Babel)

“Comme tous les hommes de la Bibliothèque, j’ai voyagé dans ma jeunesse ; j’ai effectué des pèlerinages à la recherche d’un livre et peut-être du catalogue des catalogues.” (Borges, La Bibliothèque de Babel)

“Like all the men of the Library, in my younger days I traveled; I have journeyed in quest of a book, perhaps the catalog of catalogs.” (Borges, Babel Library)


Ar putea fi un motto. Dar e un început. Aș putea spune la fel ca Borges. Am citit prima dată această poveste în franceză, am fost curioasă să văd apoi originalul și traducerea în engleză. Am înțeles că în acest text bărbații sunt cei care fac nesfârșite călătorii printre cărți, toți bărbații. În căutarea catalogului absolut al Bibliotecii care poate fi însuși Universul. Aș putea spune la fel ca Borges? La fel ca toți bărbații Bibliotecii sau la fel ca toate femeile Bibliotecii am călătorit în vremea copilăriei și tinereții mele. Există femei în interiorul Bibliotecii? Când am început eu să călătoresc nu m-am întrebat nici o clipă asta.


De la șapte ani fac întruna călătoriile astea. La început cu o viteză mai mică, apoi cu viteză din ce în ce mai mare, apoi la limita pericolului, apoi iar mai încet, uneori în fugă, dar fără a ieși vreodată de fapt din spațiul Bibliotecii. Tot începând de la șapte ani am avut nenumărate interdicții, poate toate cele posibile, una singură nu a existat. Am putut citi orice, la orice vârstă. În casa părinților mei o bibliotecă mare, din ce în ce mai mare de-a lungul anilor, îmi era dedicată. Cu vremea am înțeles că era numai a mea. Cât am stat cu ei nu am făcut decât s-o explorez, s-o consum la fața locului, apoi mai târziu s-o schilodesc, s-o fracturez, s-o recompun din bucăți.


Am fost o fată care a făcut toată viața scufundări în biblioteca pregătită special de tatăl ei. Mai întâi cărțile le-a cumpărat numai el. Apoi și eu, tot mai multe și tot mai altfel. Cărțile mamei mele nu știu unde erau. Poate pierdute. Poate risipite. Poate nesemnificative. Poate inexistente. Mult timp am sperat să împart cu ea cărțile. În toată biblioteca noastră, am găsit una singură care să-i aparțină. Mai mult chiar de atât, îmi era destinată, avea o dedicație pentru mine, pe prima pagină. Asta era dovada absolută că ea o cumpărase. Am remarcat-o relativ devreme, am citit-o târziu, am înțeles abia după aceea ce carte e de fapt. Era Madame Bovary (îmi plac cărțile la care nu trebuie să precizezi autorul, îmi plac numele scriitorilor pe care nu trebuie să le rostești în întregime: Proust e suficient, deși Marcel e așa relevant, Dostoievski la fel, Shakespeare nu mai spun, dar și Joyce sau Blecher). Ah, mamă, mi-ar fi plăcut să călătorim și împreună prin Babelul ăsta, chiar de-ar fi fost să citim întruna numai Flaubert.


Scufundări diferite la vârste diferite. Fără mentor, fără inițiator, fără guru. Ca pe o câmpie nesfârșită, ca prin niște munți cu văgăuni pe care nu le ocolești, ca printr-un deșert plin de oaze și de fete morgana. Nu mi-a interzis nimeni să călătoresc acolo, pentru părinți părea suficient de safe, cine ar fi putut bănui că aici va fi ascunzătoarea absolută, fortăreața imbatabilă, pretextul cel mai confortabil și sursa inepuizabilă de plăcere și de distanță față de tot ceea ce putea fi lumea apropiată și îndepărtată? Cine ar fi putut bănui că aici va avea loc trădarea realității și a celor din ea? La 10 ani citeam și Mircea Sântimbreanu și Alice în Țara minunilor, care nici măcar nu mi-a plăcut prima dată. De la Ionel Teodoreanu, La Medeleni, am trecut direct la O tragedie americană, apoi la Zola, Nana și Gervaise, apoi La răsărit de Eden, Povești nemuritoare întruna, Vrăjitorul Merlin citit iar și iar, O mie și una de nopți, dar și Fram, ursul polar sau Cuore, inimă de copil, un pic mai târziu Camus până la sațietate și Maupassant și Proust într-un final, apoteotic, cu sentimentul că am ajuns acasă. Dostoievski început de câteva ori, poate trei-patru. Citit abia după 18 ani. Și în tot acest timp romanele alea din colecția “Romanul de dragoste”, un fel de telenovele avant la lettre, și toate cărțile alea pentru copii din colecția cu bandă roșie pe cotor, de la Vitea Maleev la școală și acasă, pentru cumințire, la Copiii căpitanului Grant și la Vîntul prin sălcii, ca să nu stau departe de aventură. O compulsivitate avansată și reconfortantă. Mai târziu a urmat coup de foudre-ul teoretic, când numai teoria mai avea rost și senzualitate și sens pe lume. În special teoria literară. Ușa Bibliotecii nu m-a oprit nimeni s-o deschid. Am învățat să fiu ilegală, dezordonată, periculoasă din interiorul spațiului permis, să atac cu armele aparent inofensive, “intelectuale”, “cultivate”, să construiesc diferență din ceea ce era acceptat. Cine să închidă ușile Bibliotecii, ușile ei nu sunt închise niciodată. […]

______________



ION GRIGORESCU
Banca și Biblioteca au tezaur 


Care e diferența? să intrăm într-un oraș, să vrem să luăm o carte și să nu dăm decât de papetării, unde ni se va spune ”carte nu ni se mai cere”. Acest oraș are o civilizație grăbită care prescurtează cuvintele, civilizație e doar civ. Pentru ”o carte” să o aibă, acel oraș, care scrie cuvintele în întregime, are și cismărie și mercerie și atelier de rame, devenite pentru ”acesta” magazine ”de lux”, dacă nu inutile, adică ”aveți nevoie de așa ceva? Atunci mergeți până în țara …„. Când noi vrem o carte ne închipuim că o are un întreg , nu un infirm. Aceste lucruri de care n-ar mai fi nevoie – ațe, rame, croitorie se presupun între ele însele fără să își deie meșterii și precupeții seama de legătură, cartea însă e ca blazon al târgului lor, ea le conține, le anunță, le păstrează pentru cumpărători nedeciși, apoi, peste ani, pentru istorie .


În anii 50 am văzut cum se bagă cărți pe foc, de pe lista celor interzise, sau doar de teamă. Coperți cu forzaț în valuri colorate erau păstrate, în sobă intrau paginile cusute, focul citea întorcând cu atenție fiecare pagină, nu era un combustibil bun de încălzit, hârtia arsă înfunda coșurile, familia scăpa de frici. Biblioteca, o fortăreață de stejar cu cornișe și coloane, sertare închise de porți cu armurării trase de mânere grele de alamă, rămasese nu goală, ci cârpită cu săracele cărți noi. Școala, liceul, mari și complexe arhitectural, promițând Universalele, de care frații mei mai mari avuseseră parte, erau acum fântâni secate, laboratoare fără unelte, clase fără hărți, fără planșe, culmea umilinței, să le desenăm noi, elevii, biblioteci fără enciclopedii, adică fără cărți. Școli trădătoare.

Copiii, am găsit, intrând fără gândul căutării, la vecini cu părinți plecați la muncă, sau arestați, o dată Urmuz, peste un an George Călinescu, mai încolo Blaga, Freud, Maurice Nadeau, reviste Jugend, numărate pe degete și despărțite de ani.

La foc cu ele pentru erezie! nu se amintește de popoare care nu au încredere în scriere? când scrisese Marx despre „religie – opiumul popoarelor„ să fi fost și un motiv de interdictie[....]


_________________________________

MARIANA NEŢ
O inițiere, prin biblioteci

Nimeni nu cred că poate spune că a citit în toate marile sau importantele biblioteci din lume. Sau că le-a vizitat măcar. Pentru că, da, bibliotecile se pot și vizita. În multe feluri. Adesea, vizita e palpitantă. Sau nostalgică. Generatoare de tristeți, de bucurii, de gânduri, de conexiuni nebănuite. Despre câteva dintre acestea va fi vorba în rândurile următoare.

Biblioteca – un culoar de trecere

Uneori, vizitezi biblioteca, treci prin ea, pentru că nu ai încotro. Nu că n-ai vrea – cum să nu vrei?! până și gândul ăsta mi se pare o blasfemie… – dar și dacă, prin cine știe ce absurd concurs de circumstanțe, n-ai dori, n-ai avea timp s-o vizitezi, nu ai cum s-o eviți. Fiindcă biblioteca e un loc de trecere. Printr-un palat, o reședință, o mânăstire.

Prin Real Monasterio San Lorenzo de El Escorial. Admiri tavanul ei frumos sculptat, podelele-i de marmură și, evident, numai o mică parte dintre cele peste 40.000 de tomuri (cărți, manuscrise, incunabule) – mai exact, cotorul lor –, volume bine protejate contra focului, intemperiilor și indiscrețiilor de tot felul.

Admiri și te gândești și te întrebi. În drumul prin El Escorial, drum cu jaloanele trasate dinainte – nu de tine! –, biblioteca este numai o etapă. Pasageră, dar obligatorie. Sau, dacă ești împătimit de cărți și de biblioteci: obligatorie, dar pasageră.

Traseul mai cuprinde panteonul regilor și principilor spanioli, cuprinde relicvarii, galerii de artă, apartamente și grădini. Tentații care pot să te distragă de la cărți, de la citit sau, dimpotrivă, care sunt complementare acestora. Un trist, însă uriaș memento mori (Panteonul regilor are 60 de cripte…), o grădină labirintică, pe care o vezi, din când în când, de la fereastră, dar și Grădina desfătărilor din Paradis de Bosch, care e, uneori, împrumutată de la Prado și expusă fie în galeria de tablouri, fie în dormitorul în care și-a dat sufletul regele Filip II.

Filip II, care și-a donat biblioteca proprie mânăstirii San Lorenzo de El Escorial și a făcut eforturi s-o mărească și s-o diversifice. Care a pactizat cu Inchiziția și chiar a încurajat-o, dacă mai era nevoie, dar care a salvat de Inchiziție, „ascunzându-le” în biblioteca mânăstirii, cărți puse la index și menite aneantizării.

Biblioteca nu e numai un culoar de trecere prin mânăstire și prin lume. Este și un mănunchi de paradoxuri.


Biblioteca e în altă parte


Tot un culoar ți se arată – pe acolo, volens-nolens, treci, iar coridorul e, ce-i drept, uriaș – și dacă vizitezi muzeul Vatican. Sau, mai exact, muzeele deschise publicului de statul Vatican. E vorba de Sala Sixtină a Bibliotecii Vaticane, situată aproape de ieșirea din muzeu.

Acolo vezi – ca să te consolezi că n-ai văzut, de fapt, nimic – expuse într-o vitrină, două „tomuri” aflate în posesia bibliotecii: volumul cel mai mic și cel mai mare. Cel mai mare volum, o Biblie, e cât un geamantan din alte vremuri, iar cel mai mic – de asemenea, o Biblie – este cât o cutie de chibrituri. Coperta ambelor volume e din aur și bătută în pietre nestemate.

În rest, în locul cărților pe care ai vrea să le contempli – fie chiar și de departe, în ansamblu –, admiri dale de marmură, o colonadă de majolică, un plafon pictat[1]. Totul, frumos, desigur. Dar frustrarea e imensă.

Cărțile (1,1 miloane de volume tipărite, dintre care 8500 incunabule, ca să nu mai vorbim de cele 75.000 de codexuri din lumea întreagă; numai rafturile însumează 42 de kilometri) se află în cu totul altă parte, altă aripă, altă clădire.
Morala unei vizite turistice la Vatican pare a fi aceea că o carte nu este – sau n-ar trebui să fie – un obiect estetic, contemplabil la muzeu. Nu trebuie să admiri cărțile ca pe niște tablouri sau tapiserii, sculpturi… Ci să le integrezi esența în liniște, cu reculegere sau, poate, cuprins(ă) de efervescența cercetării. Să le citești și nu să le privești. Firește. […]

Sălile de lectură ale Bibliotecii Vaticane admit maximum 150-200 de vizitatori pe zi și nu este deloc ușor să te numeri printre ei.  […]

_____________________

ELENA DARABONT
La Bistriţa – cărţi, cititori, biblioteci *
```` n`
Scopul ordinelor cerşetoare (dominicanii şi minoriţii) era evanghelizarea şi educarea populaţiei, de aceea ele puneau un mare accent pe pregătirea teologică şi culturală a călugărilor. Aveau un lector permanent care îi ajuta în pregătirea lor individuală. Regulile vieţii călugărilor erau foarte severe, dar pentru studiu puteau primii scutire în anumite situaţii. Pentru îndeplinirea menirii lor, aveau nevoie de cărţi. În mânăstirile lor au apărut primele biblioteci ale oraşului. Din păcate, nu s-au păstrat documente despre existenţa lor. Călugării alungaţi în timpul Reformei au luat cu ei arhiva şi biblioteca. Cărţile lor au ajuns pe alte meleaguri, rămase catolice. Se ştie, însă, că mânăstirile ordinelor cerşetoare aveau, în mod obligatoriu, biblioteci.


Dominicanii au avut o conducere centrală şi o organizare unitară. Acest fapt ne permite să ne formăm, cu ajutorul analogiilor, o imagine despre funcţionarea bibliotecilor mânăstireşti.


S-a păstrat un regulament de funcţionare a bibliotecilor dominicane, elaborat de capitlul de la Buda în anul 1254, care, probabil cu mici schimbări, era valabil şi pentru bistriţeni.[…]

____________
LIANA LUPAȘ 
Biblioteca cu o singura carte


Eubulide din Milet, un contemporan şi duşman al lui Aristotel, a născocit paradoxul grămezii. Dacă luăm un grăunte de nisip dintr-o grămadă, continuă ea să fie o grămada? Dar dacă luăm două? Când anume încetează ea să fie o grămadă? Câte grăunţe de nisip fac o grămadă? Aceeaşi întrebare se poate pune şi cu privire la cărţi şi biblioteci. Câte cărţi fac o bibliotecă? O singură carte poate constitui o bibliotecă? Răspunsul meu este un “da” categoric. Și iată de ce: Societatea Biblică Americană colecţionează o singură carte, Biblia, şi eu am avut privilegiul de a îngriji această colecţie timp de peste 25 de ani.

La sfârşitul anului 2016, colecţia mea număra cam 46.000 de exemplare tipărite ale textului biblic în circa 2.200 limbi si idalecte. Este una dintre cele mai mari colecţii de Biblii din lume, comparabilă numai cu cea a Societăţii Biblice Britanice, care se află în prezent la Cambridge.

Societatea Biblică Americană a fost întemeiată în mai 1816 din iniţiativa unor fruntaşi ai vieţii politice şi religioase anericane. Misiunea ei a fost de la bun început aceea de a tipări şi distribui textul Bibliei fără note şi comentarii. Ideea de a crea o bibliotecă scripturală a apărut un an mai târziu. Fondurile lipseau cu desăvârşire. Membrii fondatori ai Societăţii au început prin a dona Bibliile pe care le aveau acasă şi au dat anunţuri în mai multe ziare solicitând donaţii de la marele public. Colecţia s-a îmbogăţit treptat şi în 1836 a fost angajat primul bibliotecar: reverendul George Bush, un strămoş al celor doi președinţi cu acelaşi nume. […]

Biblia este ea insăși o bibliotecă și există cel puțin o bibliotecă dedicată ei și numai ei.



Lecturi de weekend

Împletind Iarba Sacră. Înțelepciunea indigenă, cunoașterea științifică și învățăturile plantelor.  ”Ascultă!” strigă o broscuță în lumina fa...

Wikipedia

Rezultatele căutării