An aparitie: 2017
Editura: TREI
Jodi Picoult este o autoare americana de mare succes. A scris douazeci si trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct in lista de bestselleruri a publicatiei New York Times. Vandute in peste 40 milioane de exemplare peste tot in lume, cartile sale sunt traduse in treizeci si cinci de tari, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumarate premii, printre care, in 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar in 2013 si 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.
Dragostea unei mame. Cautarea neobosita a unei fiice. O enigma care trebuie dezlegata… De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a incetat sa se gandeasca la mama ei, Alice, o cercetatoare care si-a dedicat viata studierii comportamentului elefantilor si care a disparut in conditii misterioase. Jenna refuza sa creada ca a fost abandonata. Disperata sa-si gaseasca mama, apeleaza la ajutorul politistului care a anchetat cazul si al lui Serenity, o femeie care poate sa comunice cu spiritele celor disparuti. In timp ce incearca sa afle ce s-a intamplat cu Alice, cei trei descopera
ca intrebarile dureroase au raspunsuri
Fragment din romanul "Vremea plecarii" de Jodi Picoult:
„Am inchis ochii si-am incercat sa reconstruiesc puntea dintre mine si spiritele mele calauzitoare, sa aud ceva — o soapta, o hlizeala, o rasuflare.
Dar nu era decat tacere completa.
Si uite-asa, pentru Jenna Metcalf am facut exact ce jurasem ca n-o sa mai fac in veci: am deschis usa posibilitatilor stiind al naibii de bine ca o sa vrea sa paseasca in peticul insorit pe care i l-am furnizat. I-am spus ca mama ei nu e moarta.
Cand, de fapt, ce voiam sa-i spun era ca habar nu am.
Dupa ce pleaca Jenna Metcalf, iau un Xanax. Daca exista pe lume vreun motiv ca sa te apuci de medicamente contra anxietatii, atunci asta e — o fata care nu doar ca m-a facut sa ma gandesc la trecut, dar mi l-a si spart in cap ca pe-o sticla. Pe la ora trei, ma cufund intr-o binecuvantata inconstienta pe canapea.
Ar trebui sa va spun ca n-am mai visat de ceva ani. Visatul e cel mai apropiat lucru de planul paranormal de care are parte un om obisnuit; e momentul in care mintea lasa garda jos, iar peretii dintre cele doua lumi se subtiaza cat sa permita intrezariri din cealalta parte. De aceea, dupa ce au dormit, multi oameni declara ca au fost vizitati de cineva mort. Dar nu si eu, nu de cand m-au parasit Desmond si Lucinda.
Astazi, totusi, cand adorm, mintea mi-e un caleidoscop de culoare. Vad un drapel falfaind peste campul meu vizual, apoi imi dau seama ca nu-i un drapel — e o esarfa albastra, infasurata la gatul unei femei a carei fata n-o pot distinge. E intinsa pe spate langa un artar, nemiscata, si e calcata in picioare de un elefant. Ma uit mai bine si-mi dau seama ca poate nu e calcata; elefantul se abate de la drumul lui ca sa nu o calce, ridicandu-si unul dintre picioarele din spate si trecandu-l peste corpul femeii fara s-o atinga. Elefantul intinde trompa si trage de esarfa, dar femeia nu se misca. Trompa elefantului ii atinge obrazul, gatul, fruntea, apoi desface esarfa si-o ridica, lasand vantul s-o poarte ca pe un zvon.
Elefantul se apleaca dupa ceva legat in piele, un obiect pe care nu-l pot deslusi prea bine, ceva bagat soldul femeii — o carte? o legitimatie? Ma minuneaza dexteritatea animalului, care reuseste sa desfaca obiectul. Apoi pune iar trompa pe pieptul femeii, aproape ca un stetoscop, inainte de a se furisa tacut in padure.
Ma trezesc tresarind, dezorientata si surprinsa ca ma gandesc la elefanti, minunandu-ma de furtuna ce pare inca sa-mi umple capul. Dar nu e tunetul, e cineva care-mi bate la usa din fata.
Deja stiu cam cine-ar putea sa fie inainte sa apuc sa deschid.”
si mai greu de suportat.
Departe de a fi un roman politist clasic, Vremea plecarii fascineaza prin intrepatrunderea cu povestea exceptional documentată despre viata elefantilor .
Departe de a fi un roman politist clasic, Vremea plecarii fascineaza prin intrepatrunderea cu povestea exceptional documentată despre viata elefantilor .
Fragment din romanul "Vremea plecarii" de Jodi Picoult:
„Am inchis ochii si-am incercat sa reconstruiesc puntea dintre mine si spiritele mele calauzitoare, sa aud ceva — o soapta, o hlizeala, o rasuflare.
Dar nu era decat tacere completa.
Si uite-asa, pentru Jenna Metcalf am facut exact ce jurasem ca n-o sa mai fac in veci: am deschis usa posibilitatilor stiind al naibii de bine ca o sa vrea sa paseasca in peticul insorit pe care i l-am furnizat. I-am spus ca mama ei nu e moarta.
Cand, de fapt, ce voiam sa-i spun era ca habar nu am.
Dupa ce pleaca Jenna Metcalf, iau un Xanax. Daca exista pe lume vreun motiv ca sa te apuci de medicamente contra anxietatii, atunci asta e — o fata care nu doar ca m-a facut sa ma gandesc la trecut, dar mi l-a si spart in cap ca pe-o sticla. Pe la ora trei, ma cufund intr-o binecuvantata inconstienta pe canapea.
Ar trebui sa va spun ca n-am mai visat de ceva ani. Visatul e cel mai apropiat lucru de planul paranormal de care are parte un om obisnuit; e momentul in care mintea lasa garda jos, iar peretii dintre cele doua lumi se subtiaza cat sa permita intrezariri din cealalta parte. De aceea, dupa ce au dormit, multi oameni declara ca au fost vizitati de cineva mort. Dar nu si eu, nu de cand m-au parasit Desmond si Lucinda.
Astazi, totusi, cand adorm, mintea mi-e un caleidoscop de culoare. Vad un drapel falfaind peste campul meu vizual, apoi imi dau seama ca nu-i un drapel — e o esarfa albastra, infasurata la gatul unei femei a carei fata n-o pot distinge. E intinsa pe spate langa un artar, nemiscata, si e calcata in picioare de un elefant. Ma uit mai bine si-mi dau seama ca poate nu e calcata; elefantul se abate de la drumul lui ca sa nu o calce, ridicandu-si unul dintre picioarele din spate si trecandu-l peste corpul femeii fara s-o atinga. Elefantul intinde trompa si trage de esarfa, dar femeia nu se misca. Trompa elefantului ii atinge obrazul, gatul, fruntea, apoi desface esarfa si-o ridica, lasand vantul s-o poarte ca pe un zvon.
Elefantul se apleaca dupa ceva legat in piele, un obiect pe care nu-l pot deslusi prea bine, ceva bagat soldul femeii — o carte? o legitimatie? Ma minuneaza dexteritatea animalului, care reuseste sa desfaca obiectul. Apoi pune iar trompa pe pieptul femeii, aproape ca un stetoscop, inainte de a se furisa tacut in padure.
Ma trezesc tresarind, dezorientata si surprinsa ca ma gandesc la elefanti, minunandu-ma de furtuna ce pare inca sa-mi umple capul. Dar nu e tunetul, e cineva care-mi bate la usa din fata.
Deja stiu cam cine-ar putea sa fie inainte sa apuc sa deschid.”
