Biblioteca din Paris, de Janet Skeslien Charles este o carte foarte recenta a Editurii Litera.
Prima impresie cand am inceput sa citesc aceasta carte a fost acea ca este scrisa de un bibliotecar. Cuvintele frumoase despre biblioteca, carti si apartenenta la un mediu cultural, curgeau in acelasi ritm cu bataile inimii mele.
Am citit cartea cu sufletul la gura, si apoi am facut cercetari si am vazut ca este de fapt o poveste reala, inclusiv personajele sunt reale, numele nu au fost schimbate. Doar linia narativa secundara, intamplarile din America sunt fictiune.
Biblioteca Americană din Paris, a fost infiintata in 1920 de Serviciul de război al asociatiei American Library Association , cu o colectie centrata pe carti si periodice donate de bibliotecile americane personalului fortelor armate ale Statelor Unite iprimul razboi mondial.
In roman actiunea se petrece inainte si in timpul celui de-al doilea razboi mondial.
Personajele principale Odile , bibliotecara, pleaca dupa razboi in America si in anii 90 o cunoaste pe vecina ei Lily o adolescentă singuratică.
Firul vietii tinerei americance se deruleaza paralel cu povestile din razboi ale acum batranei Odile. Cartea prezinta cum bibliotecarii au creat un front de rezistenta impotriva nemtilor livrand acasa la evrei cartile de care acestia aveau atata nevoie .
Probleme protagonistilor erau uneori rezolvate printr-o carte medicament. Bibliotecarul poate fi un farmacist, pilulele pe care le administreaza sunt cartile.
Inceperea razboiului mobilizeaza comunitatea si biblioteca trimite pachete de carti din donatii , pe front.
Vorbind despre carte autoarea incheie cu o nota personala:
"O intrebare mai buna ar fi ce putem face acum pentru a ne asigura ca bibliotecile si invatatura le sunt accesibile tuturor si pentru a trata pe toata lumea cu demnitate si compasiune." 
„O imagine mai puțin cunoscută a Franței în timpul celui de-al Doilea Război Mondial care le va plăcea bibliofililor din întreaga lume. Chiar de la primele pagini m-am îndrăgostit de personajele Odile și Lily, cu luptele interioare și succesele lor. Produsul unei cercetări meticuloase, Biblioteca din Paris este o lectură irezistibilă, extrem de convingătoare.“ Fiona Davis
Biblioteca din Paris functioneaza si astazi, programul ei poae fi consultat online.
Alte amanute depsre acesta biblioteca gasiti pe wikipedia: https://en.wikipedia.org/wiki/American_Library_in_Paris
~Fragment ~
"veșnic binedispusul bibliotecar îi asculta pe abonați. („Unde pot să găsesc o friptură bună?“ a întrebat un nou‑venit încălțat cu cizme de cowboy. „De ce să plătesc amenda când eu nici măcar n‑am terminat cartea?“ s‑a stropșit certăreața madame Simon). Am intrat în tăcerea confortabilei camere de lectură.
La o masă de lângă fereastra în stil franțuzesc, profesoara Cohen, cu o elegantă pană de păun înfiptă în coc, era absorbită de lectura unui ziar; domnul Pryce‑Jones medita la articolele din Time în timp ce pufăia din pipă. În mod normal aș fi salutat, dar, emoționată din pricina interviului, mi‑am căutat refugiul în rafturile mele preferate de cărți. Îmi plăcea să fiu înconjurată de povești, și de cele străvechi, și de cele publicate abia cu o lună în urmă.
M‑am gândit să caut o carte pentru fratele meu. Din ce în ce mai des, la orice oră din noapte, auzeam zgomotul mașinii de scris a lui Rémy. Dacă nu scria articole despre felul în care Franța ar fi trebuit să‑i ajute pe refugiații izgoniți din Spania de războiul civil, scria despre convingerea lui că Hitler avea să ocupe Europa, așa cum ocupase o parte din Cehoslovacia. Singurele momente în care Rémy uita de griji – adică de grija pentru alții – erau atunci când citea o carte bună.
Mi‑am trecut degetele peste cotoare. După ce am ales un volum, l‑am deschis la întâmplare. N‑am judecat niciodată o carte în funcție de începutul ei, moment în care mă simțeam ca la prima și ultima întâlnire pe care o avusesem vreodată, atunci când amândoi zâmbiserăm prea larg. Nu, am deschis cartea pe la mijloc, unde știam că autorul nu încerca să mă impresioneze. „În viață există întuneric și lumină“, am citit. „Tu ești una dintre lumini, lumina tuturor luminilor.“ Oui. Merci, domnule Stoker. Asta i‑aș fi spus lui Rémy, dacă aș fi putut.
Începusem să fiu în întârziere, așa că m‑am grăbit către recepție, unde am semnat fișa și am strecurat romanul Dracula în poșetă. Directoarea aștepta. Ca de obicei, părul castaniu îi era ridicat într‑un coc, iar în mână ținea un stilou de argint.
"Toată lumea o cunoștea pe domnișoara Reeder. Scria articole pentru ziare și impresiona la radio, invitând pe toată lumea la bibliotecă – studenți, profesori, soldați, străini și francezi. Ea dădea asigurări ferme că toți cititorii erau bine-veniți și că era loc pentru fiecare.
– Sunt Odile Souchet. Îmi pare rău că am întârziat. Am ajuns mai devreme, dar am deschis o carte…
– Cititul e periculos, a spus domnișoara Reeder, cu un zâmbet complice pe față. Să mergem la mine în birou.
Am urmat‑o prin camera de lectură, unde abonații îmbrăcați în costume elegante și‑au coborât ziarele ca s‑o vadă mai bine pe directoare; am urcat pe o scară în spirală, am intrat pe un coridor din aripa sacră destinată exclusiv angajaților și am ajuns în biroul ei, care mirosea a cafea. Pe perete era atârnată o fotografie de mari dimensiuni care înfățișa perspectiva aeriană a unui oraș, având cartierele organizate ca o tablă de șah, atât de diferite de străzile cotite ale Parisului.
Văzându‑mi interesul, ea mi‑a spus:
– E Washington, D.C. Am lucrat la Biblioteca Congresului.
Mi‑a făcut semn să iau loc, iar ea s‑a așezat la birou, care era acoperit de hârtii; unele încercau, parcă, să se furișeze afară din tăvi pe la colțuri, iar altele erau imobilizate de un capsator pus deasupra lor. Un telefon negru, strălucitor, cu firul atârnând până în podea, atrăgea atenția. Lângă domnișoara Reeder se afla un scaun pe care erau grămădite cărți. Am văzut romane de Isak Dinesen și Edith Wharton. Câte un semn de carte – de fapt, câte o fundă strălucitoare – ieșea din fiecare, ca o mână întinsă invitând‑o pe directoare să se întoarcă.
Ce fel de cititoare să fi fost domnișoara Reeder? Spre deosebire de mine, n‑ar fi lăsat niciodată o carte cu fața în jos, din lipsa unui semn de carte. N‑ar fi lăsat niciodată cărțile îngrămădite sub pat."
