Cuirasatul (I)

Cuirasatul USS Iowa trăgând o salvă de tun cu toate cele nouă tunuri de calibru mare deodată

Cuirasatul e cea mai mare navă de luptă, blindată, ce a existat în dotarea flotelor militare ale marilor puteri navale ale lumii. Principala sa armă era formată din tunurile de mare calibru (peste 305 mm) amplasate în cel puţin trei turele, la pupa şi prova navei. Spre sfârşitul secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX, cuirasatul a fost cea mai puternică navă militară din dotarea marinelor militare ale marilor puteri ale lumii, şi deţinerea unei flote de cuirasate era considerată vitală de orice naţiune ce dorea să-şi menţină supremaţia navală. Cuirasatele erau văzute ca un simbol al puterii unei naţiuni, de aceea mult timp cuirasatul a fost un factor puternic în diplomaţia şi strategia militară a multor puteri ale vremii. După al doilea război mondial, odată cu afirmarea decisivă a puterii unei noi arme, portavionul, cuirasatul ca armă s-a demodat brusc, pentru că nu mai putea asigura superioritatea unei forţe navale, şi doar S.U.A. au mai păstrat în serviciul operaţional patru cuirasate din clasa Iowa (până în 2006 când le-au casat definitiv).

Navele de linie

Nava de linie era un vas mare, sau mai bine zis o corabie de lemn fără nici un fel de armură sau blindaj ce putea avea până la maximum 120 de tunuri (făcute de obicei din bronz pentru a rezista mai mult timp uzurii). Aceste nave au apărut în majoritatea forţelor navale ale lumii în secolul XVII şi au rămas în dotarea acestora până în jurul anului 1830. Deja de prin 1794, a început să fie folosit termenul de cuirasat ce desemna o astfel de navă militară (franceză sau engleză, căci aceste două ţări erau mari rivale pe mare, după izbucnirea revoluţiei franceze din 1789) care cu ajutorul tunurilor sale putea avaria sau scufunda orice navă de alt tip a inamicului. Totuşi aceste corăbii suprasaturate cu tunuri nu erau prea eficiente în luptă, pentru că tunurile lor nu puteau atinge ţinte mai departe de 300 de metri, şi bazându-se doar pe forţa vântului ce le propulsa, nici nu aveau viteze prea mari.

Prima schimbare majoră a acestor nave militare a fost introducerea motorului cu aburi ca sistem de propulsie auxiliară. Motorul cu aburi a fost introdus gradual în construcţia noilor nave militare începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, mai întâi fiind dotate cu noul motor nave mici şi fregate. Marina franceză a fost prima forţă navală ce a introdus motorul cu aburi pe o navă de linie în anul 1850, navă numită bineînţeles Napoleon, ce avea 90 de tunuri şi e considerată primul cuirasat, din lemn totuşi, ce putea atinge o viteză de 22 de km/h, în orice condiţii meteo, nu ca restul navelor ce depindeau exclusiv de forţa vântului. Pentru a nu rămâne în urmă şi britanicii au început să construiască nave de linie dotate cu motoare cu aburi şi la fel de multe tunuri. Franţa şi Anglia au fost singurele ţări ce au construit apoi adevărate flote de nave de linie, deşi şi alte ţări au construit câteva nave de linie propulsate cu aburi, numite impropriu cuirasate (unele din aceste nave aveau totuşi în anumite părţi ale navei o anumită cuirasă sau blindaj, dar acest blindaj era din fier destul de subţire). Astfel, Rusia avea 9 nave de acest fel, Turcia 3, Suedia 2, iar Napoli, Austria şi Danemarca fiecare câte una.

Nava de linie Le Napoleon

Monitoarele

Următoarea etapă în dezvoltarea cuirasatelor a fost apariţia monitoarelor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Monitoarele erau nave mai mici ca dimensiuni ca navele de linie, dar erau propulsate integral de motorul cu aburi (nu mai aveau nici o velă în dotare), erau construite în cea mai mare parte din fier şi oţel, iar tunurile puteau trage obuze explozive sau incendiare, nu ghiulele de fier sau piatră ca tunurile vechilor nave de linie.

Prima etapă în apariţia monitoarelor a fost introducerea tunurilor ce au trecut la folosirea unui nou tip de muniţie şi anume obuzele explozive şi incendiare. Primele ţări ce au folosit noul tip de tun au fost Franţa şi S.U.A., ce au trecut la dotarea standard a navelor de linie cu tunul de calibru 203 mm începând din 1841. Acest tun,  montat pe navele de linie, pe lângă faptul că provoca distrugeri mult mai mari ale navelor sau fortificaţiilor (chiar terestre) inamice, putea trage obuze la o distanţă mult mai mare, de până la maximum 3.500 de metri. Folosind astfel de tunuri, în războiul din Crimeea (1853 - 1856) şase nave de linie şi două fregate ruseşti au distrus şapte fregate şi trei corvete turceşti, în bătălia de la Sinope din 1853, făcând practic să dispară flota turcească, ce nu a mai fost utilă pe durata întregului război.

A doua etapă în apariţia monitoarelor a fost reprezentată de introducerea unei cuirase de fier (numită în termeni mai tehnici  blindaj) formată la început din plăci de fier subţire ce proteja coca navei (adică pereţii laterali ai navei, până sub linia de plutire a unui vas). Prima navă de acest fel a fost lansată de francezi în 1859 şi se numea Gloire. Deşi Gloire încă mai avea vele folosite pentru propulsie, era dotată cu un motor cu aburi ce putea deplasa nava în lipsa vântului, şi în plus avea o armură din fier ce proteja coca navei. După 14 luni, englezii au lansat şi ei prima lor navă blindată astfel, fregata Warrior. În următorii doi ani, alte puteri navale au comandat construirea  acestor nave blindate, Italia, Austria, Spania şi Rusia plătind Anglia pentru livrarea noilor nave militare. Deja, la momentul clasicei bătălii navale dintre monitoarele USS Monitor şi CSS Virginia, din timpul războiului civil american, opt puteri navale deţineau monitoare.

Nava franceză La Gloire

Fregata britanică HMS Warrior

A treia etapă în dezvoltarea monitoarelor a fost reprezentată de folosirea unui nou material în construcţia navelor şi anume oţelul. Prima navă realizată în cea mai mare parte din oţel a fost nava franceză Redoutable, a cărei construcţie a început în 1873 şi s-a finalizat în 1876, odată cu lansarea ei la apă. De aceea unii analişti militari o consideră a fi primul cuirasat veritabil construit vreodată de o marină militară. Redoutable avea şapte tunuri de 270 de mm, şase de 140 de mm, unul de 47 de mm şi 12 tunuri de 37 de mm. Nava avea un blindaj de 350 de mm de oţel în jurul centurii navei, principalele tunuri de 270 de mm aveau un blindaj de 240 şi chiar 300 de mm, iar puntea navei  era protejată de 60 de mm de oţel.

Cuirasatul Redoutable

Cuirasatele erei pre-dreadnought

Termenul de „cuirasat” a fost adoptat oficial de Marina Regală Britanică în timpul reclasificării oficiale a navelor sale din 1892. În jurul anului 1890, existau mai multe tipuri de cuirasate construite în diferite conformaţii, cu tunurile amplasate în turele, barbete sau singure, dar deja toate erau construite din fier şi oţel, şi lucru şi mai important nici una nu mai avea vele. Aceste cuirasate aveau un deplasament între 15.000 şi 17.000 de tone, puteau atinge viteze de până la 30 de km/h (pe mare aceasta e considerată o viteză destul de mare) şi erau dotate cu patru tunuri principale de 305 mm montate în două turele (una în faţa şi cealaltă în spatele navei), plus câteva tunuri secundare de calibru mic amplasate în jurul suprastructurii navei. Primele cuirasate, ce semănau oarecum cu aceste specificaţii de navă blindată, sunt cele din clasa britanică Devastation lansate la apă începând din 1871. Tunurile de 305 mm ce foloseau obuze cu viteză mică erau principalele arme folosite în lupta dintre cuirasate. Tunurile de calibru mai mic, aşa-zisele baterii secundare şi terţiare erau folosite pentru hărţuirea inamicului (mai ales prin distrugerea suprastructurii cuirasatelor inamice) şi lupta împotriva navelor inamice mai mici, adică crucişătoare, distrugătoare şi torpiloare.

Clasa de cuirasate Devastation

Începutul acestei ere a cuirasatelor pre-dreadnought a coincis cu dorinţa Marii Britanii de a-şi reafirma dominaţia navală asupra mărilor lumii. Prin legea numită Actul Britanic al Apărării Navale din 1889, aprobat de Parlament, Marea Britanie a început construcţia a nu mai puţin de 8 noi cuirasate. Principala idee a acestei noi legi era aceea că, Anglia trebuia să aibă o marină militară de două ori mai mare decât flotele combinate ale următoarelor două puteri navale (adică Franţa şi Rusia). Acest lucru i-a făcut pe francezi şi ruşi să construiască şi ei tot mai multe cuirasate şi nave de diferite mărimi (crucişătoare, distrugătoare şi torpiloare) în perioada anilor 1890.

După 1890 situaţia s-a schimbat un pic, adică principala cursă a înarmărilor navale s-a declanşat între Germania şi Marea Britanie, germanii nedorind să se lase mai prejos faţă de „perfidul Albion”, iar britanicii voind să-şi păstreze dominaţia asupra mărilor lumii. Legile navale germane din 1890 şi 1898 au autorizat construirea unei flote germane de 38 de cuirasate, ce au pus în pericol dominaţia britanică asupra mărilor. Marea Britanie a răspuns prin construirea a şi mai multor cuirasate, dar în jurul anului 1904 supremaţia britanică în domeniul naval a fost slăbită considerabil. În 1883, Marea Britanie avea deja 38 de cuirasate, două ori mai multe ca Franţa şi aproape la fel de multe ca restul puterilor navale luate la un loc. Însă, deja în 1897, hegemonia britanică slăbise considerabil datorită concurenţei din partea Franţei, Germaniei, Rusiei, Italiei, Statelor Unite şi Japoniei, în plus apăruseră şi forţe navale ce aveau nave mai slabe, dar mai multe (adică crucişătoare, distrugătoare şi monitoare), cum erau pe acea vreme Turcia, Spania, Suedia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Chile şi Brazilia.

Era cuirasatului Dreadnought

În primii ani ai secolului XX, majoritatea marinelor militare cochetau cu ideea construirii unui nou tip de cuirasat, mult mai greu, ce să fie dotat cu mai mult de patru tunuri de calibru greu, de 305 mm.

Astfel, în 1903 amiralul Vittorio Cuniberti, şeful biroului de proiectare al Regia Marina (numele marinei militare italiene până în 1946), a propus construirea unui cuirasat „ideal” de 17.000 de tone, înarmat cu doar cu un singur tip de tunuri de calibru mare (12 tunuri de 305 mm), ce să aibă un blindaj de 300 de mm şi să poată atinge o viteză maximă de 44 de km/h. Dar, marina italiană, se pare că n-avea pe moment banii necesari construirii acestui nou tip de cuirasat şi amiralul nu şi-a putut îndeplini visul pe moment. Ulterior, a lansat ideea construirii acestui nou tip de cuirasat şi în revista britanică de strategie, ce există şi azi, Jane’s Fighting Ships.

În 1904, primul Lord al Amiralităţii (adică şeful militar al Royal Navy), amiralul Sir John Fisher, era convins că ideea amiralului Cuniberti poate fi materializată, mai ales că Marina Regală Britanică nu ducea lipsă de fonduri necesare construcţiei acestui nou tip de cuirasat. 

Amiralul Vittorio Cuniberti

Amiralul Sir John Fisher

Proiectarea acestui nou cuirasat a început în ianuarie 1905, iar construcţia lui a demarat în octombrie acelaşi an (în şantierul naval din Portsmouth), fiind finalizat anul următor, 1906, când a şi intrat în serviciul operaţional al Marinei Regale. Acest nou cuirasat, numit HMS Dreadnought, avea un deplasament de 18.410 tone (21.060 de tone cu tot cu muniţia aferentă), iar ca armament principal era dotat cu 10 tunuri de 305 mm, amplasate în cinci turele duble (una în faţa navei, două în spate şi două pe lateral situate la mijlocul navei lângă suprastructură), plus 27 de tunuri de 76 de mm (armamentul secundar necesar luptei împotriva distrugătoarelor şi torpiloarelor inamice) şi 5 tuburi lanstorpilă de 450 de mm. Blindajul principal al navei, cel din jurul centurii avea 290 de mm, mai mare decât al oricărei navei contemporane. Propulsia navei era asigurată de 4 turbine cu aburi, ce asigurau cuirasatului o viteză maximă de 39 de km/h. Blindajul puternic, plus cele 10 tunuri de calibru mare, a făcut ca, dintr-o dată, toate celelalte cuirasate ale marinelor militare să devină brusc depăşite, HMS Dreadnought putând să se angajeze în luptă cu oricare din ele, să le distrugă şi să iasă victorioasă din luptă fără prea mari pagube.

HMS Dreadnought

Blindajul cuirasatului Dreadnought

Convinşi de rezistenţa şi puterea acestei noi nave, britanicii au comandat rapid construcţia a încă şase cuirasate cu un design similar, concretizate în noile clase Bellerophon şi St. Vincent.

HMS Bellerophon

HMS St. Vincent

Rapid, şi americanii au construit un cuirasat de acest tip, primul fiind predat marinei americane în decembrie 1906, şi anume USS South Carolina, urmat de altul, aşa-zisa sora-navă, USS Michigan, lansat la apă în 1908. Ambele cuirasate americane aveau motoare cu aburi, dar aveau un design superior, pentru că renunţând la turelele din lateralul navei, de lângă suprastructură, erau mai bine echilibrate în timpul tragerii obuzelor (deşi aveau cu 2 tunuri mai puţin ca HMS Dreadnought). Aceste cuirasate aveau doar 8 tunuri de 305 mm (armamentul principal al navei), amplasate în două turele duble, în faţa şi spatele navei, plus 22 de tunuri de 76 de mm, 2 de 47 de mm, 8 de 37 de mm şi 2 tuburi lanstorpilă de 533 de mm (tuburile lanstorpilă erau ascunse privirii fiind amplasate sub linia de plutire a navei, fiind folosite în principal pentru distrugerea submarinelor inamice). Acest armament secundar era util împotriva tuturor ameninţărilor venite din partea navelor mai mici (crucişătoare, distrugătoare, torpiloare, submarine).

USS South Carolina

USS Michigan

Cursa înarmărilor

În 1897, înaintea revoluţiei în designul cuirasatelor, adusă de apariţia Dreadnought-ului, Marea Britanie avea 62 de cuirasate în construcţie sau predate deja Marinei Regale, cu 26 mai multe ca Franţa şi 50 mai multe ca Germania. După 1906, conştienţi de importanţa noului tip de navă, toate marile puteri navale au început să construiască propriile cuirasate de tip Dreadnought, declanşând astfel o cursă a înarmărilor, cu consecinţe majore asupra strategiei navale. Astfel, Germania, Franţa, Japonia, Italia, Austria şi Statele Unite au pornit adevărate programe de construire a acestor cuirasate, iar alte puteri navale, am putea zice „mai mici”, cum ar fi Turcia, Argentina, Rusia, Chile şi Brazilia au comandat construirea acestor nave în şantierele din Regatul Unit şi S.U.A..  
Dar, pentru că m-am întins destul de mult azi cu povestea cuirasatului, voi reveni în altă zi cu partea a doua a articolului.
Prof., bibliotecar Florin Miheş.

Eveniment caritabil

Fericirea își ia formele în mod subiectiv, manifestându-se la fel de individual.

Ai stat măcar o dată să te întrebi dacă ești cu ADEVĂRAT fericit? Posibil că nu, poate încă nu ai găsit niciun răspuns, sau poate pur și simplu nu știi cum să-ți identifici fericirea.

Pentru că împreună e mai ușor decât singuri, te așteptăm la un seminar total atipic să aflăm răspunsuri într-un ambient liber, lipsit de orice soi de prejudecăți.

Printre altele, vom vorbi despre transformare, descoperirea din interior spre exterior, și despre frumosul și miraculosul care îl poți găsi zilnic prin lucruri simple care fac diferența.

Vom dezbate și legătura care am uitat-o dintre Corp, Minte și Suflet, și vom descoperi care experiențe de viață ne învață că dincolo de formă găsim esență.

În plus, ne dorim să transmitem fericire mai departe, celor care au mai mare nevoie. Susținem astfel Centrul de Bătrâni Dumbrava al d-lui Viorel Pașca, și vă invităm să dați o mână de ajutor fie prin donații financiare, haine, alimente, lenjerii de pat, sau pături. Menționăm că inclusiv banii adunați din contribuțiile sugerate pentru seminar vor fi donați mai departe centrului.

Organizatori

Corina Lorintz si Peter Csaba 

Întâlnirile de miercuri

Miercuri, 6 decembrie, ne-am reunit pentru o nouă întâlnire a clubului de poezie. Am profitat de frumoasa sărbătoare de Sfântul Nicolae pentru a vorbi puțin despre tradițiile și obiceiurile de iarnă, despre bucuria ce le-o oferim celor dragi printr-un cadou simbolic, la care adăugăm multă dragoste, recunoștință și câte puțin din sufletul fiecăruia.

S-a citit din George Bacovia, Adrian Păunescu, dar și din propriile creații ale participanților. 

A fost un bun prilej să ne încălzim puțin vocile, fredonând câteva colinde. Atmosfera deosebită care s-a creat, dar și frumusețea subiectelor ne-au făcut să pierdem noțiunea timpului. Întâlnirea noastră a durat mai bine de trei ore. Din păcate, a fost ultima din acest an, însă vă așteptăm anul viitor, în data de 3 ianuarie, pentru a ne bucura de un început de an mai bun,  mai frumos, mai liniștit.

Targ de Craciun

Ediţia a 4 a: Vineri, 15 decembrie, între 16.30- 19.00

Biblioteca Judeţeană Gh Sincai, Oradea

Un târg special de Crăciun creat ca alternativă la consumul crescut de sărbători in care:
* împărtășim surplusul prin schimb liber de daruri (ne innoim cu toţii fără excursii scumpe la magazin, primim mai multă valoare şi creştem în relaţii de comunitate)
* revendicăm semnificația Crăciunului și a darului dincolo de comercial.

Pentru a participa fiecare este rugat să vină cu trei lucruri de calitate de care nu mai are nevoie pentru a le oferi comunităţii. Fiecare este liber să aleagă din ce aduc ceilalţi ce se potriveşte nevoilor sale. Schimbul este liber, nu troc. Evenimentul este prietenos pentru familii si copii care sunt încurajaţi să vină cu jucării şi cărţi de schimbat cu alţi copii.

Ne intâlnim o dată pe an in decembrie în Oradea când ne jucăm cu poveşti, teatru, cântăm colinde şi plecăm cu daruri acasă impachetate ecologic:o)

Clubul As- decembrie

I N V I T A T I E

           CLUBUL AS  din cadrul  Fundaţiei Culturale  De Pe Lângă Biblioteca Judeteana “Gheorghe Sincai”    va avea ca invitat special pe părintele DOREL OCTAVIAN RUSU fost protopop pentru Oradea , Peştiş si Alesd si fost paroh al bisericii “Izvorul Tămăduirii” din Oradea, pentru a  expune tema:”Tradiţiile laice si religioase  specifice sărbătorilor de Sfântul Crăciun”

         Un moment tradiţional  va fi oferit de către un grup de colindători si de interpreti consacrati de muzică poplulară, Maria Matei, Viorica Marc Bulzan si Adrian Bojan

         Evenimentul va fi  organizat  in data de 20 Decembrie 2017 orele 17,00 la Filiala Dacia a Bibliotecii Judeţene “Gheorghe Şincai”- Bulevadrul Dacia -

 Vă rugăm să ne onorati cu prezenţa

           Coordonator e proiect                 

                                   SĂTEANU MIORIŢA

Clubul As- decembrie

Invitatie- conferinta

Invitatie

Intalnire cu scriitori- Victoria Furcoiu

Venită din Brașov, doamna Victoria Furcoiu ne-a prezentat cărțile pentru copii apărute în 2016 la editura ARCO Iris din Brașov.

Ghid pe meleagurile bihorene i-a fost doamna Miorița Săteanu care cu energia caracteristică ne-a subliniat importanța volumelor apărute pentru educația copiilor, atât a celei formale cât și a celei nonformale.

Întâlnirea cu Vitoria Furcoiu a avut loc la Biblioteca Județeană Gheorghe Șincai, luni, 4 decembrie 2017.
Cele 4 volume volume cu ttilul generic- Scrieri pentru copii de la bunica sunt- Ghicitori pentru copii,
Povești nemuritoare în versuri, Povești din curtea bunicilor , Sfaturi educative, Deprinderi sănătoase și bune maniere pentru copii. au fost inspirate de cei doi nepoței ai autoarei.

Despre cărți au vorbit Miorița Săteanu și  prof. dr. metodist Maria Hubler accentuând importanța învățarii prin joc , poveste și recitare.

Doamna  prof. Porumb Viorica de la Colegiul Natinal mihai Eminescu a venit cu clasa a treia cu care a recitat din ”Deprinderi sănătoase și bune maniere pentru copii”.

REprezentanul forumului Democrat german Stark Ludovic,  responsabil probleme sociale, a oferit copiilor cate un Mos Nicolae de ciocolata .

Lecturi de weekend 88

Pactul 

An aparitie: 2017

Autor: Jodi Picoult

 Editura: LITERA

Jodi Lynn Picoult (născut la 19 mai 1966) este un scriitor american. Ea a fost premiată cu premiul New England Bookseller pentru ficțiune în 2003.  În prezent, aproximativ 14 milioane de exemplare din cărțile sale sunt tipărite în întreaga lume, traduse în 34 de limbi.

Timp de optsprezece ani, familiile Harte si Gold au trait una langa cealalta, impartind totul, vietile lor fiind practic inseparabile. Parintii si copiii au fost cei mai buni prieteni, nefiind deloc surprinzator faptul ca, in liceu, relatia dintre Chris si Emily devine ceva mai mult decat o simpla prietenie. Cei doi au fost suflete-pereche inca de la nastere. Prin urmare, atunci cand, in miez de noapte, parintii primesc un telefon de la spital, nimeni nu este pregatit pentru adevarul ingrozitor pe care urmeaza sa-l afle: Emily este moarta, la varsta de saptesprezece ani, in urma unei impuscaturi in cap. In pistolul pe care Chris l-a luat de la tatal sau mai este un singur glont, pe care, asa cum le marturiseste politistilor, intentionase sa-l foloseasca pentru a-si pune si el capat zilelor, in urma unui pact pus la cale impreuna cu iubita lui. Dar un detectiv local are indoieli cu privire la pactul sinucigas marturisit de Chris...     Jodi Picoult, una dintre cele mai puternice voci din fictiunea femi-ina contemporana, scrie un roman captivant, actual, induiosator si terifiant despre doua familii a caror prietenie este destramata de un act de violenta de neconceput. 

Este o carte despre drama a doua familii, a caror copii adolescenti, Chris si Emily isi creaza o realitate prorpie la care parintii nu au acces.
In acesta realitate paralela cu viata cotidiana, Emily intra in depresie, si ramanand insarcinata nu gaseste solutie la probleama ei decat sinuciderea. Chris o asista si o ajuta, devenind inculpat in fata legii, si o epava in fata propriei lui constiinte.  Vietile tuturor sunt distruse. O carte trista despre destine sfaramante, fara solutii , fara viitor.

La multi ani, Romania!

Crez 

           - Radu Gyr

 

Cred intr-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
dar mai cred si-n neamul meu,
infratit cu dorul.

Cred in sfinti, dar si-n voinici,
cred in flori si-n cremeni,
caci tacutii mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred ca intr-o zi,
aspru, din furtuna,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mana.

Si-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
caci prin sange si prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred intr-unul Dumnezeu,
Tatal ziditorul,
ce-a-nfratit in neamul meu
sfantul crez cu dorul!

Expozitie de afise

Concurs de sah - Filiala Iosia

2017 este al doilea an in care la Filiala Iosia  are loc cursul de sah pentru incepatori. 

Copii din cartier sunt  interesati, numarul inscrierilor depasind  capacitatea  filialei.

In 23 noiembrie 2017 cu ocazia Zilei Portilor Deschise a avut loc a doua editie a concursului de sah . Participantii sunt doar dintre copiii care au fost instruiti in timpul anului.

Castigatorii au fost- Cuciula Ilie- premiul I

                               Tufan Raul- premiul II

                                Marcus David- premiul III

                                Calman Iris- Mentiune.

Toti ceilalti copii au primit diplome de participare, cadouri in carti si dulciuri.

Instructor si arbitru al competitiei de sah este Barna Cornel , bibliotecar la Filiala Iosia.

Mai jos aveti imagini din timpul competitiei.