Bătălia de la Midway - moment de cotitură în războiul din Pacific.

Acum exact 70 de ani şi o zi a început una din cele mai importante bătălii navale din cursul celui de-al doilea război mondial, bătălie desfăşurată în Oceanul Pacific între flota de război americană şi cea japoneză.

Bătălia de la Midway (atol situat la jumătatea distanţei dintre California şi Tokyo) este una din cele mai importante bătălii navale din războiul din Pacific, parte a celui de-al doilea război mondial.  Între 4 iunie și 7 iunie 1942, la aproximativ o lună după bătălia din Marea Coralilor și la șase luni după atacul de la Pearl Harbor, Marina Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză, care atacase Atolul Midway, și a provocat pierderi ireparabile flotei japoneze.

Operațiunea japoneză, ca și atacul anterior de la Pearl Harbor, urmărea să elimine poziția strategică a Statelor Unite din Pacific, dând astfel Japoniei mână liberă în stabilirea sferei sale de influență în Marea zonă de prosperitate a Asiei Orientale. Japonezii sperau și că o altă înfrângere demoralizatoare va determina Statele Unite să capituleze în războiul din Pacific. Japonezii au plănuit să atragă portavioanele americane într-o capcană. De asemenea, japonezii au intenționat să ocupe Atolul Midway ca parte a unui plan mai mare de a-și extinde perimetrul de apărare ca răspuns la raidul Doolittle. Această operațiune era considerată și ca o pregătire pentru viitoarele atacuri îndreptate împotriva Insulelor Fiji și Samoa.

Planul a fost dezavantajat de prezumțiile greșite pe care le-au făcut japonezii cu privire la reacția americanilor și de insuficientele date aflate la dispoziţie la momentul de început al punerii în executare. Pentru americani a fost esențial că Stația HYPO (unitatea de informații din Hawaii specializată în interceptarea comunicațiilor și în decriptarea acestora) a fost în stare să determine data și locul atacului, Marina Militară a Statelor Unite putând astfel să pregătească propria ambuscadă. Patru portavioane japoneze și un crucișător greu au fost scufundate cu costul unui portavion american și al unui distrugător. Bătălia de la Midway și uzura extenuantă din campania din Insulele Solomon au făcut ca Japonia să nu mai poată ține pasul cu construcția de nave și pregătirea piloților, în timp ce Statele Unite ale Americii măreau ritmul în ambele direcții.

 Planul de bătălie al lui Yamamoto (conducătorul Flotei Imperiale Japoneze) era foarte complicat, ca toate planurile navale făcute de japonezi în al doilea război mondial. Mai mult, proiectul său se întemeia pe o informație optimistă conform căreia portavioanele Enterprise și Hornet, care formau Task Force 16 (Grupul operativ 16), erau singurele portavioane disponibile din flota americană din Pacific la acel moment. În Bătălia din Marea Coralilor, care avusese loc doar cu o lună înainte, portavionul Lexington fusese scufundat, iar Yorktown fusese grav avariat, astfel că japonezii au crezut că și acesta a fost pierdut de americani. Japonezii fuseseră avertizați că portavionul Saratoga se afla în reparații pe coasta de vest a Statelor Unite ale Americii după ce fusese lovit de o torpilă lansată de un submarin. Mai importantă a fost credința lui Yamamoto că americanii ar fi fost demoralizați de înfrângerile frecvente pe care le-au suferit în cele șase luni care au precedat bătălia. Yamamoto a crezut că poate atrage prin înșelăciune flota americană într-o situație periculoasă pentru aceasta. În acest scop, el și-a dispersat navele la limita maximă (în special cuirasatele) în speranța că nu vor fi descoperite de americani înainte de bătălie. Cuirasatele și crucișătoarele trebuia să urmeze portavioanele amiralului Nagumo Chūichi la o distanță de câteva sute de mile. Navele japoneze aveau misiunea de a distruge orice navă americană care s-ar fi apropiat de Midway, odată ce portavioanele lui Nagumo le-ar fi slăbit suficient printr-un duel de artilerie la lumina zilei; era o decizie tipică pentru regulile militare stabilite de cele mai puternice forțe navale în acea perioadă istorică.Yamamoto nu știa că Statele Unite reușiseră să spargă codul naval folosit de navele sale. Accentul pus de Yamamoto pe dispersarea navelor a însemnat și că niciuna din unitățile sale nu putea să acorde sprijin alteia. De exemplu, singurele nave mai mari decât distrugătoarele, care păzeau flota de portavioane a lui Nagumo, erau două cuirasate și trei crucișătoare, în ciuda faptului că portavioanele sale erau așteptate să conducă atacurile și să suporte efectele contraatacului american. În opoziție cu aceasta, flota lui Yamamoto și a lui Kondo avea două portavioane ușoare, cinci cuirasate și şase crucișătoare, dar, niciunul nu va ajunge să participe la bătălie. Distanța față de portavioanele lui Nagumo va avea consecințe grave în cursul bătăliei, deoarece avioanele de recunoaștere se aflau pe navele lui Yamamoto și Kondo, iar Nagumo nu a putut să se folosească de informațiile importante pe care acestea i le-ar fi furnizat.

Amiralul Isoroku Yamamoto

Amiralul Chuichi Nagumo

Pentru a lupta cu un inamic cu privire la care se aștepta să aibă patru sau cinci portavioane, amiralul Chester Nimitz, comandantul suprem al Zonelor din Oceanul Pacific, avea nevoie de toate portavioanele americane disponibile. Avea deja la îndemână grupul operativ comandat de vice-amiralul William Halsey, format din portavioanele Enterprise și Hornet, deși Halsey s-a îmbolnăvit de psoriazis și a trebuit să fie înlocuit de contraamiralul Raymond Spruance, comandantul escortei. Nimitz s-a grăbit să recheme flota comandată de contraamiralul Frank Jack Fletcher, inclusiv portavionul Yorktown (care fusese avariat serios în bătălia din Marea Coralilor), din zona de sud-est a Pacificului. Acesta a ajuns la Pearl Harbor la timp pentru a se aproviziona și a naviga mai departe. 

Amiralul Chester Nimitz

Viceamiralul William Halsey

Contraamiralul Raymond Spruance

     

Contraamiralul Frank Jack Fletcher

Deși se estimase că reparațiile lui Yorktown vor dura câteva luni, lifturile sale erau intacte, iar, în mare parte și puntea de zbor era în condiții bune. Șantierul Naval Pearl Harbor a lucrat continuu timp de 72 de ore și a reparat nava pentru a fi gata de bătălie, estimând că va funcționa câteva săptămâni așa cum a cerut Nimitz. Puntea de zbor i-a fost peticită, secțiuni întregi din elementele de structură interioară au fost tăiate și înlocuite și câteva escadrile au fost mutate de pe Saratoga; piloții însă nu au avut timp să se antreneze. Nimitz a nesocotit procedurile pentru a avea al treilea portavion gata de bătălie. La numai trei zile de când intrase în docul uscat de la Pearl Harbor, Yorktown era din nou pe drum. Raparațiile au continuat și după ce a plecat din port, echipele de muncitori de pe nava de reparații Vestal, care fusese și ea avariată în atacul de la Pearl Harbor, încă se aflau la bordul portavionului, pe când acesta ieșea în larg. Pe insulele Midway staționau patru escadroane aparținând Forțelor Aeriene ale Armatei Statelor Unite ale Americii, formate din bombardiere B-17 Flying Fortress și câteva bombardiere B-26 Marauder. Flota din Midway avea 19 bombardiere SBD Dauntless, șapte avioane de vânătoare F4F-3 Wildcat, 17 bombardiere SBU-3 Vindicators, 21 de avioane de vânătoare Brewster F2A-3 Buffalo și șase bombardiere TBF-1 Avenger, ultimele constituind detașamentul VT-8 de pe portavionul Hornet.  

Bombardierul cvadrimotor B-17 Flying Fortress 

Bombardierul bimotor B-26 Marauder

Bombardierul în picaj SBD Dauntless

Vânătorul F4F3-Wildcat

Bombardierul torpilor SBU-3 Vindicator

Vânătorul Brewster F2A-3 Buffalo

Bombardierul în picaj TBF-1 Avenger

În acest timp, ca urmare a participării la bătălia din Marea Coralilor, portavioanele Zuikaku şi Shokaku se aflau în reparaţii în şantierele navale din Japonia. Ca urmare, amiralul Nagumo avea numai patru portavioane: Kaga și Akagi care formau Divizia I Portavioane, Hiryū și Sōryū care formau Divizia a II-a Portavioane. Echipajele japoneze erau obosite. Portavioanele lor au fost constant implicate în operațiuni  militare începând cu 7 decembrie 1941. Unele din aceste portavioane au participat și la raidurile asupra orașelor Darwin (Australia) și Colombo (insula Sri Lanka, pe vremea ocupației britanice se numea Ceylon). Cele mai multe avioane de atac care urmau să fie folosite de japonezi erau bombardierele în picaj Aichi D3A  și bombardierele torpiloare Nakajima B5N, acestea din urmă putând fi folosite și pentru a lansa bombe. Cele mai importante avioane de vânătoare de pe portavioane erau Mitsubishi A6M2 Zero. Oricum, portavioanele din cadrul marinei japoneze aveau flotilele de avioane incomplete. Din diferite motive, producția de bombardiere Aichi D3A fusese mult redusă, iar producția de bombardiere Nakajima B5N fusese oprită. Astfel că nu existau avioanele necesare pentru completarea lipsurilor. De asemenea, multe din avioanele folosite în operațiunile militare din luna iunie 1942 erau în serviciu încă de la sfârșitul lunii noiembrie 1941; deși bine întreținute, aceste avioane erau aproape epuizate fizic și au început să nu mai prezinte siguranță în exploatare. Acești factori însemnau că toate portavioanele aveau mai puține avioane decât era normal și mai puține avioane de rezervă. Interceptările radio efectuate de japonezi au arătat o creștere a activității submarinelor americane și o intensificare a comunicațiilor radio. Yamamoto avea această informație înainte de bătălie. Totuși, japonezii nu și-au schimbat planurile; Yamamoto, aflat pe cuirasatul Yamato, nu l-a informat pe Nagumo că ar trebui să fie precaut în a-și expune poziția și a presupus că Nagumo a primit același mesaj de la Tokyo. Antenele radio folosite de navele lui Nagumo nu puteau recepționa transmisiuni pe unde radio lungi, astfel că a rămas fără informații cu privire la mișcările navelor americane.

Bombardierul în picaj Aichi D3A

Bombardierul torpilor Nakajima B5N

Vânătorul Mitsubishi A6M2 Zero

Amiralul Nimitz avea un bun de neprețuit: criptanaliștii descifraseră codul naval folosit de japonezi (numit de americani JN25B). Începând din primăvara anului 1942, Statele Unite puteau să decodeze mesajele știind că în curând va avea loc o operațiune asupra obiectivului AF. Comandantul Joseph J. Rochefort și echipa lui de la Stația HYPO (din Hawaii) au putut să confirme că Midway era ținta atacului japonez care urma. Americanii au transmis un mesaj fals în care arătau că instalația de distilare a apei din Midway s-a stricat și că baza navală are nevoie de apă potabilă. Japonezii au interceptat mesajul și în curând au început și ei să transmită că AF duce lipsă de apă. Stația HYPO a putut să determine data atacului ca fiind 4 sau 5 iunie și i-a furnizat lui Nimitz ordinul de luptă al japonezilor. Introducerea unui nou cod de criptare a mesajelor a fost amânată de japonezi, ceea ce a făcut ca HYPO să câștige câteva zile; la începutul bătăliei codul a fost schimbat, dar informațiile importante fuseseră deja aflate de americani. Astfel, americanii au intrat în bătălie având o imagine clară cu privire la unde, când și cu ce forțe vor veni japonezii. Nimitz știa, de exemplu, că superioritatea numerică a japonezilor era divizată în patru grupuri operative. Această dispersare a navelor japoneze a făcut ca un număr mic de nave rapide să fie desemnate pentru a asigura paza portavioanelor. Așa că, Nimitz a calculat că trei portavioane americane și avioanele de pe insula Midway vor putea face față celor patru portavioane ale japonezilor, mai ales că pe portavioanele americane se aflau mai multe avioane decât pe cele japoneze. Spre deosebire de americani, japonezii au rămas neinformați cu privire la forța adversarilor și la dispozitivul acestora de luptă, chiar și după ce bătălia a început.

Comandantul Joseph J. Rochefort

Primul atac aerian a avut loc pe 3 iunie, la ora 12:30, și a fost executat de nouă bombardiere B-17 cu baza la sol, care au decolat de pe Insula Midway. Trei ore mai târziu, avioanele au găsit navele japoneze la 1060 km spre vest. Avioanele au lansat bombele sub un tir intens de artilerie. Deși s-a raportat atingerea țintelor, niciuna din bombele lansate nu a atins direct vreo navă japoneză și nu au fost produse daune importante. În jurul orei 01:00 în ziua următoare, petrolierul japonez Akebono Maru a fost lovit de o torpilă lansată de pe un hidroavion PBY Catalina. Acesta avea să fie singurul atac cu torpile reușit de americani în întreaga bătălie.

Hidroavionul Consolidated PBY Catalina

Pe 4 iunie, la ora 04:30, Nagumo a lansat primul atac asupra Insulei Midway. Atacul a fost executat de 36 de bombardiere în picaj Aichi D3A și 36 de bombardiere torpiloare Nakajima B5N, escortate de 36 de avioane de vânătoare Mitsubishi A6M Zero. În același moment, Nagumo a dat ordin de decolare patrulei aeriene de luptă și celor 8 avioane de recunoaștere (un avion de pe cuirasatul Tone a decolat cu întârziere din cauza unor dificultăți tehnice). Radarul american a detectat inamicul pe când acesta se afla la o distanță de câteva mile și interceptoarele au fost doborâte repede. Bombardierele americane au decolat pentru a ataca portavioanele japoneze fără escortă, pentru că avioanele de vânătoare au rămas în urmă să apere Insula Midway. La ora 06:20, bombardierele japoneze au atacat baza americană de la Midway și i-au produs pagube importante. Avioanele de vânătoare cu baza la sol F4F-3 Wildcat și vechile Brewster F2A-3 Buffalo au interceptat avioanele japoneze și, deși au suferit pierderi grele, au reușit să doboare patru bombardiere Aichi D3A și cel puțin trei avioane de vânătoare Zero. Cele mai multe avioane americane au fost doborâte în primele minute ale confruntării; câteva au fost doar avariate și numai două mai erau apte de luptă. Cu totul au fost doborâte trei avioane F4F-3 Wildcat și 13 Brewster F2A-3 Buffalo. Tirul antiaerian american a fost eficient și intens, astfel că au fost avariate multe avioane japoneze. Americanii au pretins că au distrus o treime din avioanele inamice. Primul atac japonez nu a reușit să scoată din luptă baza americană. Bombardierele americane tot mai puteau să folosească baza aeriană și să se alimenteze pentru a-i ataca pe japonezi. Un alt atac aerian era necesar pentru ca trupele japoneze să debarce pe 7 iunie. Decolând înainte de atacul japonezilor, bombardierele americane cu baza la sol au executat câteva atacuri asupra flotei japoneze. Șase avioane TBF Avenger de pe portavionul Hornet și patru bombardiere torpiloare B-26 Marauder au participat la aceste atacuri. Japonezii au scăpat aproape fără vreo daună (au pierdut doar două avioane de vânătoare Zero) și au distrus aproape toate avioanele americane. Au scăpat un bombardier în picaj TBF Avenger și două bombardiere torpiloare B-26 Marauder.

Amiralul Nagumo, în conformitate cu regulile militare japoneze referitoare la portavioane, valabile în acel moment, a păstrat jumătate din avioanele de care dispunea în rezervă. Rezervele cuprindeau câte două escadroane de bombardiere în picaj și bombardiere torpiloare pentru situația în care navele americane ar fi fost localizate. Bombardierele în picaj nici nu erau înarmate. Ca urmare a atacurilor conduse de pe insulă, dar și ca urmare a recomandărilor făcute de comandanții avioanelor care au atacat de dimineață, la ora 07:15, Nagumo a ordonat avioanelor din rezervă să se înarmeze cu bombe universale cu explozie la contact care să fie folosite împotriva țintelor de la sol. Unele surse susțin că această activitate era în desfășurare de 30 de minute deja, când, la ora 07:40, avionul de recunoaștere de pe Tone, care a întârziat să decoleze, a raportat că a descoperit flota navală americană spre est; oricum, Nagumo nu a primit acest raport până la ora 08:00, așa că operațiunea de armare a avioanelor s-a desfășurat continuu timp de 45 de minute. Nagumo a revocat rapid ordinul și a cerut avionului de recunoaștere să precizeze ce tip de nave se află în cadrul flotei americane. După alte 40 de minute, avionul a răspuns că în flota americană (era vorba de Task Force 16) se află un portavion. Nagumo a hotărât să aștepte întoarcerea avioanelor care plecaseră de dimineață, apoi să lanseze avioanele din rezervă, care, până atunci, ar fi fost înarmate corespunzător și pregătite pentru un alt atac. Analizele ulterioare au arătat că decizia n-a avut nicio importanță; portavioanele lui Fletcher organizaseră decolarea avioanelor începând cu ora 07:00, astfel că acestea se aflau deja pe drum spre flota japoneză. Nagumo nu putea să mai facă nimic. Acesta a fost viciul fatal al ordinelor date de Yamamoto: japonezii au urmat strict regulile și procedurile militare cu privire la folosirea portavioanelor în luptă.

Amiralul Fletcher, aflat la comandă pe Yorktown, și beneficiind de raportul făcut de patrula de pe un hidroavion de recunoaştere PBY Catalina, i-a ordonat lui Spruance să înceapă atacul cât de curând se poate.  Ordinele lui Fletcher către Spruance au fost trimise prin intermediul lui Nimitz, care, spre deosebire de Yamamoto, a preferat să rămână pe uscat. Spruance a dat ordinul de atac în jurul orei 06:00 și l-a lăsat pe șeful de stat major al lui Halsey, căpitanul Miles Browning, să stabilească detaliile și să supravegheze decolarea. Abia după aproape o oră primul avion a fost gata de decolare de pe portavioanele lui Spruance, Enterprise și Hornet. La ora 08:00, înainte ca avioanele sale de recunoaștere să termine misiunea, Fletcher a dat ordin de decolare avioanelor de pe Yorktown. 

Căpitanul Miles Browning

Avioanele americane au avut dificultăți în localizarea flotei japoneze, deși le fusese dată poziția acestora. Avioanele care au decolat de pe Hornet, comandate de colonelul Stanhope C. Ring, au urmat un curs greșit, la 263 de grade, în loc de 240 de grade cum raportaseră cercetașii. Astfel, Regimentul 8 Bombardiere a ratat portavioanele japoneze. Escadronul 8 Torpiloare de pe Hornet, comandat de locotenent-colonelul John Charles Waldron a rupt formația, l-a părăsit pe Ring și a urmat cursul corect. Escadronul lui Waldron a văzut flota japoneză la ora 09:20 și a pornit atacul, urmat de Escadronul 6 Torpiloare de pe Enterprise, care a atacat la ora 09:40. Neavând escortă de avioane de vânătoare, toate cele 15 bombardiere torpiloare din cadrul Escadronului 8 au fost doborâte fără să fi produs vreo pagubă navelor japoneze. Sublocotenentul George Henry Gay a fost singurul supraviețuitor. Escadronul 6 a avut aproape aceeași soartă, fără să fi produs vreo pagubă japonezilor, poate și din cauza torpilelor Mark 13. În ciuda pierderilor, atacurile americane cu torpile au avut trei urmări importante. În primul rând, au ținut portavioanele japoneze ocupate și n-au fost astfel în stare să pregătească și să lanseze un contraatac. În al doilea rând, patrula aeriană japoneză (avioanele de vânătoare), a fost scoasă din poziția inițială de luptă. În al treilea rând, multe din avioanele de vânătoare Zero nu mai aveau suficient combustibil și armament la bord. Venirea unui al treilea atac cu torpiloare din sud-est, executat de Escadronul 3 Torpiloare în jurul orei 10:00, a făcut ca avioanele japoneze de vânătoare să se mute la sud-est față de flotă.

Locotenent-colonelul John Charles Waldron

Sublocotenentul George Henry Gay

Printr-un noroc, în momentul în care Escadronul 3 Torpiloare a fost văzut de japonezi, dinspre nord-vest și sud-vest se apropiau trei escadroane de bombardiere în picaj de pe Enterprise și Yorktown. Aceste escadroane nu prea mai aveau combustibil, pentru că pierduseră timp căutând inamicul aiurea. Totuși, comandantul de escadron Clarence Wade McClusky Jr. a hotărât să continue căutarea și, norocos fiind, a văzut siajul distrugătorului japonez Arashi. Distrugătorul gonea să ajungă la flota lui Nagumo. Bombardierele în picaj au ajuns la momentul potrivit pentru un atac. Avioanele japoneze, pregătite cu armament pentru atac, umpleau punțile hangarelor, furtunurile de alimentare erau întinse pentru că operațiunile de alimentare erau în desfășurare, iar ordinele succesive referitoare la muniția care va fi folosită au făcut ca bombele și torpilele să fie stivuite prin hangare, în loc să fie depozitate la locul lor în magaziile de muniții. Toate acestea au făcut ca portavioanele japoneze să fie într-o situație extrem de vulnerabilă. Escadroanele de pe Enterprise s-au despărțit și au atacat două ținte. Începând cu ora 10:22, McClusky și piloții lui au lovit portavionul Kaga, iar locotenent-colonelul Richard Halsey Best, comandând trei bombardiere, l-a atacat pe Akagi patru minute mai târziu. Escadronul de pe Yorktown, comandat de Maxwell Franklin Leslie, l-a lovit pe Sōryū. Simultan, Escadronul 3 Torpiloare l-a luat la țintă pe Hiryū care se afla la mijloc, între Sōryū, Kaga și Akagi, dar nu i-a produs nicio pagubă. Bombardierele în picaj, în mai puțin de șase minute, au lăsat portavioanele japoneze Sōryū și Kaga în flăcări. Akagi nu a fost lovit decât de o singură bombă, dar aceasta a ajuns pe puntea hangarului superior și a explodat în mijlocul avioanelor încărcate cu muniții și cu combustibil. O bombă a explodat în apă, foarte aproape de pupă, astfel că șuvoiul de apă care s-a ridicat a îndoit puntea de zbor și a produs alte avarii cârmei. Sōryū a încasat trei bombe în puntea hangarului; Kaga a primit cel puțin patru lovituri, poate cinci. Toate cele trei portavioane au fost scoase din luptă, iar într-un final au fost abandonate și scufundate.

Comandantul de escadron Clarence Wade McClusky Jr.

Locotenent-colonelul Richard Halsey Best

Comandantul de escadron Maxwell Franklin Leslie

Hiryū, singurul portavion japonez care a supraviețuit, nu a pierdut prea mult timp înainte să contraatace. Primul val de bombardiere în picaj japoneze au avariat grav portavionul Yorktown cu trei bombe care au lovit cazanele și l-au imobilizat, dar echipele din serviciul de siguranță l-au cârpit așa de bine (în aproximativ o oră), încât avioanele din al doilea val, bombardiere torpiloare, au crezut că e vorba de un portavion neavariat. În ciuda nădejdii japonezilor de a micșora diferența prin eliminarea a două portavioane în două atacuri, Yorktown a absorbit ambele atacuri, piloții de pe bombardierele torpiloare japoneze crezând că Yorktown s-a scufundat și că l-au atacat pe Enterprise. După două lovituri de torpile, Yorktown nu mai era alimentat cu energie electrică, astfel că a plecat spre port și a ieșit din luptă, ceea ce l-a silit pe Fletcher să își mute comandamentul pe crucișătorul greu USS Astoria (CA-34). Ambele portavioane din Grupul Operativ 16 (Task Force 16) erau neatinse (Enterprise şi Hornet). Spre sfârșitul după amiezii, un avion de recunoaștere de pe Yorktown l-a localizat pe Hiryū, ceea ce a făcut ca Enterprise să se grăbească să lanseze atacul final cu bombardiere în picaj (inclusiv 10 bombardiere de pe Yorktown). Lovitura a fost mortală pentru Hiryū, chiar dacă a fost apărat de mai mult de 12 avioane de vânătoare Zero. Contraamiralul Tamon Yamaguchi a ales să moară împreună cu nava care s-a scufundat pe 5 iunie, ceea ce pentru Japonia a însemnat și pierderea celui mai bine pregătit marinar de pe portavioane.

Contraamiralul Tamon Yamaguchi

În ziua următoare (6 iunie), amiralul Yamamoto a decis mai întâi să continue lupta și a trimis navele de escortă către est, spre portavioanele americane. Simultan, o flotă de crucișătoare a fost detașată cu misiunea de a bombarda insula. Navele japoneze nu au reușit să îi găsească pe americani din cauza deciziei lui Spruance de a merge spre est, astfel că Yamamoto a ordonat retragerea spre vest (în 7 iunie). În aceste ultime două zile ale bătăliei (6 - 7 iunie 1942), avioanele de pe insulă și de pe portavioanele lui Spruance au lansat câteva atacuri succesive împotriva navelor rămase în urmă față de convoi. Nava Mikuma (crucişător greu) a fost scufundată de un bombardier Dauntless, în timp ce Mogami (crucişător simplu am putea zice) a reușit să supraviețuiască și s-a întors acasă pentru reparații. Căpitanul Richard Eugene Fleming, aviator din cadrul US Marine Corps, a fost decorat post mortem cu Medalia de Onoare pentru atacul asupra lui Mikuma. În acest timp, s-au amplificat eforturile de salvare a portavionului Yorktown care a fost remorcat de USS Vireo până când, spre sfârșitul după amiezii (în 6 iunie), a fost lovit de torpile lansate de pe submarinul japonez I-168. La bordul lui Yorktown nu au fost multe victime, pentru că o mare parte a echipajului fusese deja evacuat. O a treia torpilă de pe același submarin a lovit distrugătorul USS Hammann  care furniza electricitate pentru Yorktown. Hammann s-a rupt în două, 80 de oameni au murit, cei mai mulți din cauza minelor antisubmarin care au explodat pe navă. Yorktown a plutit până după ora 05:00 pe 7 iunie, când golit fiind complet de avioane şi personal, a fost lăsat să se scufunde definitiv.

Căpitanul Richard Eugene Fleming

După data de 7 iunie, ambele flote s-au retras, japonezii pentru că pierduseră toate portavioanele şi nu mai aveau acoperire aeriană, iar americanii pentru că pierduseră şi ei un portavion (Yorktown) şi în plus îşi atinseseră în mare parte obiectivele tactice (scufundarea portavioanelor japoneze). De asemenea, urmărirea flotei japoneze era destul de periculoasă, pentru că doar englezii aveau în acel moment al războiului avioane ce puteau fi lansate de pe portavioane noaptea şi, în plus flota de invazie a amiralului Yamamoto şi cea de escortă a lui Kondo dispunea încă de cinci cuirasate, două portavioane uşoare şi şase crucişătoare ce ar fi putut uşor scufunda portavioanele americane în cazul unei confruntări directe. În plus, în cursul bătăliei americanii pierduseră aproape toate bombardierele torpiloare, singurele avioane ce ar fi putut scufunda vreun cuirasat sau crucişător.

La sfârșitul bătăliei, japonezii aveau 3.057 de morți. Cele patru portavioane s-au scufundat și au luat cu ele 2.181 de soldați: Akagi - 267, Kaga - 811, Hiryu - 392, Soryu - 711. Crucișătorul greu Mikuma s-a scufundat și 700 de soldați au murit. Crucișătorul Mogami a fost grav avariat și 92 de soldați au murit. În plus, distrugătoarele Arashio și Asashio, care escortau crucișătoarele deja avariate, au fost atacate; au murit 35 de oameni de pe Arashio și 21 de pe Asashio. Au fost doborâte avioanele de recunoaştere de pe Chikuma (3) și de pe Tone (2). La bordul distrugătoarelor au murit alți soldați: Tanikaze - 11, Arashi - 1, Kazagumo - 1; alte 10 persoane de pe petrolierul Akebono Maru au fost ucise. Americanii au pierdut portavionul Yorktown, distrugătorul Hammann, 150 de avioane (nu chiar toate de pe Yorktown pentru că o parte au fost salvate şi transferate pe uscat), şi, 307 piloţi, mecanici şi soldaţi (un singur pilot de bombardier torpilor a scăpat).