„Literatura (…) este percepută ca un limbaj
consistent,
profund, plin de secrete, oferit dopotrivă ca vis şi ca ameninţare.”
( Roland Barthes, Gradul zero al
scriiturii, p. 51.)
Editura
Univers aduce în atenţia publicului francofil (şi nu numai) volumul lui Roland
Barthes, Romanul scriiturii. Antologie,
colecţia Studii, Bucureşti, 1987, 380 pagini, format duodecimo (20x13 cm),
selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu,
Prefaţă de Adriana Babeţi, Postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu.
Lucrarea cuprinde paisprezece
capitole, reunind cele mai importante studii şi eseuri critice din cele mai
cunoscute volume ale scriitorului – printre care regăsim Gradul
zero al scriiturii, Eseuri critice, Critică şi adevăr, S⁄Z, Noi eseuri critice, Plăcerea textului, Camera
luminoasă ş.a., cu teme diverse: scriitura romanului, limbajul acestuia,
mitologie, interpretare de text, ştiinţă, diverşi scriitori francezi şi stilul
lor de scriitură, teorie literară, iubirea etc. Acestora li se adaugă o Prefaţă de Adriana Babeţi, un capitol
post-prefaţator intitulat Note despre
A.Gide şi Jurnalul său – primul text publicat al lui Roland Barthes,
încredinţat de autor în ideea realizării prezentei antologii –, Postfaţa Deliei Şepeţean-Vasiliu – Aventura unui cititor fericit, o anexă Opera omnia (până în 1987 – anul apariţiei
prezentului volum) şi Bibliografie, cuprinzând cărţi şi
reviste consacrate autorului.
Roland Barthes, (n. 12 noiembrie 1915, Cherbourg, Manche, Franța - d. 26 martie 1980, Paris, Franța) – eseist, critic, filosof și teoretician al literaturii, semiolog francez. A fost unul dintre principalii
animatori ai mișcării structuraliste și ai semioticii
franceze.
Fiu al lui Louis Barthes și al Henriettei (născută Binger),
Roland Barthes s-a născut la Cherbourg, (Manche), la 12 noiembrie 1915. La
vârsta de aproape un an, la 26 octombrie 1916, rămâne orfan de război, ca
urmare a decesului tatălui său într-o bătălie navală, în Marea
Nordului. A fost crescut în familia mamei sale, Henriette Barthes, o familie de
burghezi sărăciți din sud-vestul Franței, la Bayonne.
Urmează cursurile școlilor primare și elementare la Bayonne,
apoi, din 1924 până în 1930, la liceul Montaigne și între 1930 și 1934, la liceul Louis-le-Grand
de la Paris,
iar în 1935, începe studiile superioare la Sorbona,
Paris, unde a obținut licența în filologie clasică; aici
contribuie la fondarea « Groupe de théâtre antique de la Sorbonne ».
La vârsta de 19 ani se
îmbolnăvește
de plămâni, de aceea cariera sa profesorală este întârziată. Scapă de
mobilizare, dar are perioade când stă în sanatorii din Franța și din Elveția.
Duce o viață intelectuală bogată și face întâlniri hotărâtoare.
Este, pe rând, profesor la un liceu (la Biarritz),
apoi lector de franceză în România (la București) și în Egipt
(la Alexandria), unde îl întâlnește pe Greimas
și unde se
inițiază
în lingvistică. Este director de studii la École Pratique des Hautes Études
(„Școala
Practică de Înalte Studii”) abia din 1962.
Debutul publicistic are
loc în anul 1942. Sporadic, publică în ziarul „Combat”, până în anul 1947.
După cel de-al Doilea Război Mondial, între
1952 și
1959, lucrează la Centrul Național de Cercetări Științifice (CNRS) de la Paris.
Devine celebru cu
ocazia apariției lucrării sale Le Degré zéro de la l'écriture (Gradul zero al scriiturii) în anul 1953.
Lucrarea îl plasează în fruntea a ceea ce numim Noua critică franceză.
Volumele care urmează, Sur Racine (Despre
Racine), S/Z îl vor menține în centrul atenției.
Roland Barthes a profesat
la catedra de Semiologie de la Collège de
France din 1977 până la moarte, în 1980.
Joacă rolul lui William
Makepeace Thackeray, în filmul lui André Téchiné, Les
Soeurs Brontë („Surorile Brontë”) (1979).
Pieton fiind, Roland
Barthes a fost accidentat grav de o camionetă a unei întreprinderi de
spălătorie, la 25 februarie 1980, la Paris, în timp ce se deplasa spre Collège
de France. Ca urmare a acestui accident, Roland Barthes a decedat la spitalul Pitié-Salpêtrière
din Paris, la 20 martie
1980.
Opera:
Le Degré zéro de l'écriture suivi
de Nouveaux essais critiques, Éditions du
Seuil, Paris, 1953; Michelet par lui-même, Éditions du Seuil, Paris,
1954; Mythologies, Éditions du Seuil, Paris, 1957; Sur Racine,
Éditions du Seuil, Paris, 1963; Essais critiques, Éditions du Seuil,
Paris, 1964; La tour Eiffel, Centre National de la photographie/Éditions
du Seuil, Paris, 1964; Eléments de sémiologie, Denoël/Gonthier, Paris,
1965; Critique et vérité, Éditions du Seuil, Paris, 1966; Système de
la mode, Éditions du Seuil, Paris, 1967; S/Z, Éditions du Seuil,
Paris, 1970; L'empire des signes, Skira, Paris, 1970; Sade, Fourier,
Loyola, Éditions du Seuil, Paris, 1971; Nouveaux essais critiques,
Éditions du Seuil, Paris, 1972; Le plaisir du texte, Éditions du Seuil,
Paris, 1973; Roland Barthes par Roland Barthes, Éditions du Seuil,
Paris, 1975; Alors la Chine?, Christian Bourgois, Paris, 1975; Fragments
d'un discours amoureux, Éditions du Seuil, Paris, 1977; Leçon,
Éditions du Seuil, Paris, 1978; Sollers écrivain, Éditions du Seuil,
Paris, 1979; La chambre claire : Note sur la photographie,
Gallimard/Seuil/Cahiers du cinéma, Paris, 1980; Sur la littérature, éd.
Presses Universitaires de Grenoble, 1980; Le grain de la voix: Entretiens,
1962-1980, Éditions du Seuil, Paris, 1981; L'obvie et l'obtus : Essais
critiques III, Éditions du Seuil, Paris, 1982; All except you: Paul
Steinberg, Repères, Paris, 1983; Le bruissement de la langue: Essais
critiques IV, Éditions du Seuil, Paris, 1984; L'aventure sémiologique,
Éditions du Seuil, Paris, 1985; Incidents, Éditions du Seuil, Paris,
1987; Œuvres complètes: tome I, Éditions du Seuil, Paris, 1993; Œuvres
complètes: tome II, Éditions du Seuil, Paris, 1994; Œuvres complètes:
tome III, Éditions du Seuil, Paris, 1995; Le plaisir du texte précédé de
Variations sur l'écriture, Éditions du Seuil, Paris, 2000; Écrits sur le
théâtre, Éditions du Seuil, Paris, 2002; Comment vivre ensemble: cours
et séminaires au Collège de France 1976 – 1977, Éditions du Seuil/Imec,
Paris, 2002; Le neutre: cours et séminaires au Collège de France 1977 – 1978,
Éditions du Seuil/Imec, Paris, 2002; La préparation du roman: I et II, cours
au collège de France 1978 – 1980, Éditions du Seuil/Imec, Novembre, 2003
(Archives sonores au format MP3, 28h d'écoute); Mythologies, réédition,
Éditions du Seuil, Paris, 2007; Carnets de voyage en Chine, Éditions
Christian Bourgois, Paris, 2009; Journal de deuil, Éditions du
Seuil/Imec, Paris, 2009.[1]
Criticul Philippe
Sollers în articolul R.B. « La
plus forte des transgressions, celle du langage. », [2]
consideră că scriitorul este unul atipic
în branşa sa: el nu este un „călător intelectual de tip comercial”[3], nu-şi
susţine cu aviditate proriile idei, până la angoasă sau paroxism, nu îl
intereseză zvonurile despre colegii lui de condei. Scriitura lui este fermă,
aerisită, cu o sintaxă plină de muzicalitate, fără elemente de umplutură, care
să îngreuneze discursul. Stilul lui e rezervat, tenace, neutru.
Centrul Georges Pompidou din Franţa a
organizat în perioada 27
noiembrie 2002 - 10 martie 2003, la Galeria
2, etajul 6, o expoziţie dedicată personalităţii franceze Roland Barthes,
în cadrul proiectului Parcours
pédagogique pour les enseignants – EXPOSITIONS (Itinerar pedagogic pentru elevi⁄studenţi
– EXPOZIŢII). Expoziţia prezintă un mare număr de opere de artă, tablouri,
fotografii, gravuri care l-au inspirat pe scriitor.[4]
v
În cele ce urmează, mă voi opri
asupra unui eseu celebru, integrat acestei antologii, Gradul
zero al scriiturii,
selectat de către curatori după volumul Le
Degré zéro de l’écriture, Paris,
Éd. du Seuil, 1953.
Am ales să abordez
acest studiu al lui Roland Barthes datorită orizontului cultural propriu,
orientat spre studiile de critică literară, formaţiei mele intelectuale (cu
specializare bilingvă – Română-Franceză ) şi afinităţii personale pentru
filosofii „Hexagonului”.
Structura eseului în analiză este
una tetraedală, cuprinzând capitolele: Introducere,
Scriitura romanului, Scriitură şi revoluţie şi Utopia limbajului.
Gradul zero al scriiturii (Le Degré zéro de l’écriture
– 1953 – ed. princeps) constituie o sinteză de semiologie („…
după canoane,… ştiinţă a semnelor, a tuturor semnelor…, (ce) descinde din
lingvistică.”[5])
literară („Semiologia literară ar fi acestă călătorie care îţi dă voie să
debarci într-un ţinut liber, rămas fără stăpân…”[6]) despre
convenţia romanescă modernă, evidenţiind latura sa socio-literară şi
prioritatea limbajului.
Astfel, despre această noţiune
socio-lingvistică, Roland Barthes afirmă în capitolul
introductiv că „Nu există limbaj scris care să nu afişeze.”[7],
adevăr valabil la nivelul întregii literaturi – cea care, la rândul său
„trebuie să semnaleze ceva, diferit de conţinutul şi de forma sa individuală.”[8]
Se conturează în acest sens un
„limbaj ritual”, singular(izant), care „consacră Literatura ca instituţie şi
tinde evident să o scoată din Istorie.”[9], din
anonimat. Rezultă de aici un fel de istorie a limbajului literar, diferită de
cea a limbii sau de cea a stilurilor literare, este „istoria semnelor
Literaturii.”[10]
Odată „pulverizată” scriitura
clasică (din Clasicism şi Romantism deopotrivă), Literatura (sic!), de
la Flaubert şi până în present, a devenit „o problematic a limbajului.”[11]
Aceasta este de altfel şi perioada
de consacrare a Literaturii ca obiect. Transparenţa artei clasice, ce consta în
ilustarea dimensiunii socialului, se tulbură la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, când Literatura „fascinează, înstrăinează, încântă, are o
consistenţă”[12],
capătă profunzime, mister şi ambivalenţă, trimiţând astfel la vis şi ameninţare
deopotrivă.
Scriitura este de acum un prilej
de continuă controversă şi o dovadă de cameleonism incontestabil, căci aceasta
îşi schimbă forma în raport cu timpul şi cu oamenii, dar, „sub orice chip, ea
este singurătate.”[13]
„Solidificarea” Literaturii s-a manifestat pe
durata întregului secol XIX, pornind de la Chateaubriand, când e perceptibilă
deja „o uşoară apăsare a unei euforii a limbajului, un soi de narcisism al
scriiturii...”[14],
continuând cu Flaubert, cel care „a constituit definitiv
Literatura ca obiect”[15],
forma scriiturii fiind de acum prelucrată, şi finalizând cu Mallarmé, cel care a încununat această zidire a Literaturii-Obiect prin
actul ultim al tuturor obiectivărilor, crima: se ştie că întreaga strădanie a
lui Mallarmé s-a îndreptat spre o distrugere a limbajului; iar Literatura nu e
decât cadavrul acestuia.”[16]
După toate aceste etape ale
scriiturii – „... obiect al privirii, apoi al acţiunii şi, în sfârşit, al
crimei...”[17], ultimul său avatar este absenţa,
de aici şi ideea de scriituri neutre şi deci de „gradul zero al scriiturii”, ce
echivalează cu o negare şi constituie paradozul scriitorului fără Literatură.
Ilustrativă în acest sens este scriitura albă a lui Albert Camus, Maurice
Blanchot, Jean Cayrol, sau scriitura vorbită a lui Raymond Quenau. În esenţă, „nu
există Literatură fără o Morală a limbajului.”[18]
Capitolul următor, Scriitura
romanului, evidenţiază faptul că
între scriitura secolului al XIX-lea, – alcătuită preponderent din romane şi
povestiri – şi Istorie a existat o legătură strânsă, ca de exemplu în opera lui Balzac sau Michelet, de o
sfericitate remarcabilă.
Ca timp verbal al povestirii, perfectul
simplu, neutilizat însă de o vreme încoace în franceza vorbită, este baza
nataţiunii propriu-zise, fiind parte integrantă a ritualului Literaturii. Prin
această valenţă temporală cu aspect trecut, încheiat, lanţul cauzal suferă o
ierahizare, perfectul simplu este punctual de plecare al povestirii, timpul
miturilor, al legendelor, al cosmogoniilor, Istoriilor, Romanelor; prezintă o
secvenţă, o mostră a acestei lumi şi o ordonează la nivel temporal, chiar dacă
„… este o minciună desemnată.”[19]
Ambiguitatea specifică perfectului simplu se
regăseşte şi la nivelul instanţelor narrative, mai precis în cea de persoana a
III-a a Romanului „... «El» este o
convenţie tip a romanului... ”[20],
precum timpul narativ, persoana care narează semnalează faptele romaneşti oferă
cititorului iluzia verosimilităţii, sub masca auctorială. Persoana a III-a este
marca unui pact între autor şi societate şi, în acelaşi timp este o modalitate
a acestuia de a controla lumea, la nivel naratorial, la diferite niveluri, în
funcţie de scriitura lui Balzac, Flaubert, Jean Cayol sau Kafka spre exemplu.
Aşadar, Literatura este condiţia
esenţială pentru existenţa Romanului, aşa cum durata este pentru Roman un act
obligatoriu, însă discursul narativ modern tinde spre „... căutarea unei Literaturi imposibile.”[21],
spre distrugere şi innoire dopotrivă a duratei şi a limbajului, cu bună
ştiinţă.
În Scriitură şi revoluţie, Roland Barthes dezvoltă teoria conform
căreia scriitura naturalistă este o sub-scriitură, derivată din stilul
flaubertian, ai cărei reprezentanţi vor fi Guy de Maupassant, Emile Zola,
Alphonse Daudet. Este un tip de naraţiune eterogenă şi, deşi se doreşte a
zugrăvi îndeaproape Natura, scriitura aceasta este de o artificialitate
evidentă, manifestată la nivelul limbajului.
Funcţia scriitorului este acum
de a oferi proletariatului o literatură comercială, „artistico-realistă”[22], în
concordanţă cu principiile realismului socialist de preţiozitate, predominanţă
a limbajului de jargon, mediocritate, presărate cu regionalism şi turnuri
sintactice neglijente, rezultând astfel „ fărâmiţarea limbajului literar”[23].
Ultimul capitol al eseului, Utopia
limbajului, aduce în atenţia publicului cititor faptul că
multiplicarea tipurilor de scriitură obligă scriitorul să opteze pentru unul
sau altul dintre ele.
Scriitura modernă, susţine
autorul, este un veritabil organism independent care se dezvoltă în jurul
actului literaturii şi care are, de acum, un dublu sens (=înţeles).
Scriitorul dă acum specificitate
scriiturii sale, spre exemplu „scriitura recitativului” este marca discursului
romanesc sartrian.
În definitiv, o capodoperă de
factură modernă nu poate fi realizată,
atâta timp cât scriitorul se află în dilemă, între respectarea convenţiilor
literaturii tradiţionale şi înfăţişarea lumii prin intermediul unui limbaj
mort, care nu mai este în concordanţă cu acţiunile şi realitatea înconjurătoare
a scriiturii, fapt din care rezultă un tragism al scriiturii. Scriitorii care
se află în căutarea unui nou stil, a unui „grad zero”, văd societatea ca
entitate omogenă, chiar dacă sunt conştienţi că un limbaj universal nu există;
ei aspiră utopic spre o perfecţiune a limbajului şi a lumii, astfel ,
„Literatura devine utopia limbajului.”[24]
Concluzionând, eseul de faţă (re)prezintă o teorie generală a limbajului,
a scriiturii, a semnificatului, căci, afirmă însuşi scriitorul: „… lingvistica
se deconstruieşte. Pentru mine, semiologia este tocmai această deconstruire a
lingvisticii.”[25]
Perfectul simplu şi persoana a
III-a a naraţiunii se constituie ca măşti auctoriale, iar finalitatea
discursului narativ este scriitura, sursă a ambiguităţii, care îl leagă pe
scriitor de epoca istorică pe care o ilustrează în scrierile sale.
La nivel general, limbajul
eseului Gradul zero al scriiturii
este unul relativ accesibil, însă ideile exprimate de scriitor, mesajul
transmis se adresează cu predilecţie
unui public elitist, iniţiat în domeniul literaturii, teoriei literare şi
lingvisticii deopotrivă, este un studiu semiologic pentru cititorii
specializaţi.
Cert este însă faptul că acest
studiu este un punct de reper esenţial pentru cititorul şi mai ales pentru
scriitorul-cititor contemporan, întrucât teoriile şi eseurile lui Roland
Barthes au contribuit, la nivel de postulat, la dezvoltarea criticii şi în
special a scriiturii moderne şi postmoderne dopotrivă.
De notat şi citit cu creionul şi
foaia la îndemână, dar şi cu mintea limpede…
Emanuela - Carmen Nistor, masterand an I,Universitatea din Oradea, Facultatea de Litere,
Literatură română - relevanţe europene
Bibliografie
1. Bibliografia
operei:
Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii, eseu integrat volumului Romanul
scriiturii. Antologie,
Bucureşti, Editura Univers, 1987, 380 pagini, selecţie de texte şi traducere de
Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă de Adriana Babeţi, Postfaţă
de Delia Şepeţean-Vasiliu.
2. Referinţe
critice:
A. În volume:
Scriitori francezi (Mic
dicţionar), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978.
B. În periodice:
Philippe
Sollers, R.B. « La plus
forte des transgressions, celle du langage. » („Cea
mai puternică transgresiune este cea a limbajului. ” – traducerea din franceză
ne aparţine), revista „TEL QUEL”, nr. 47, 1971, http://www.philippesollers.net/RB.html .
C. Resurse electronice:
[1] Scriitori francezi (Mic dicţionar), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 30-32.
[2]„Cea mai puternică
transgresiune este cea a limbajului” (traducerea din franceză ne
aparţine), revista
„TEL QUEL”, nr. 47, 1971, http://www.philippesollers.net/RB.html .
[4] V. www.centrepompidou.fr şi http://www.myspace.com/video/guy-deffeyes/expo-roland-barthes-au-centre-georges-pompidou-2002/54843928 – pentru ilustrare; traducerea din
limba franceză ne aparţine.
[5]Roland Barthes, Lecţia, eseu integrat volumului Romanul scriiturii. Antologie, Bucureşti, Editura Univers, 1987, 380 pagini, selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă de Adriana Babeţi, Postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu, p. 355.
[6] Idem, ibidem, p. 361.
[8] Idem, ibidem.
[9] Idem, ibidem.
[10] Idem, ibidem.
[11] Idem, ibidem, p. 51.
[12] Idem, ibidem.
[13] Idem, ibidem, p 52.
[14] Idem, ibidem.
[15] Idem, ibidem.
[16] Idem, ibidem.
[17] Idem, ibidem.
[19] Idem, ibidem, p. 55.
[20] Idem, ibidem, p. 57.
[21] Idem, ibidem, p. 59.
[22] Idem, ibidem, p. 62.
[23] Idem, ibidem, p. 64.
[24] Idem, ibidem, p. 67.
[25]Roland Barthes, Lecţia, op. cit., p. 356.
