Dincolo de definiţii, de diferitele feluri de a explica
acest proces, profund marcant nu doar pentru Oradea, ci şi pentru orice oraş
major din România, trebuie precizat că remodelarea oraşului de pe malurile
Crişului Repede a fost un fenomen ce a marcat istoria sa, rămânând pentru noi,
contemporanii, indiferent dacă am prins sau nu acea perioadă, o realitate ce nu
poate fi ignorată.
Practic,
sistematizarea oraşului a fost urmarea industrializării sale. Noile
întreprinderi din zona industrială de pe Şoseaua Borşului au început să atragă,
din anii 1960, muncitori din diferite părţi din afara Oradiei, ceea ce a mărit
considerabil nevoia de locuinţe. E adevărat că ridicarea cartierelor muncitoreşti s-a făcut conform planurilor anuale şi
cincinale stabilite de la centru. Cele două fenomene constante ale perioadei de
democraţie populară, apoi socialistă, apar ca specifice şi mergeau paralel, în
legătură directă una cu cealaltă.
În anii
1960, pentru Oradea nu vorbim de o sistematizare
în adevăratul sens al cuvântului, iar acest lucru se poate observa privind la
locurile în care s-au dezvoltat primele cartiere de blocuri – Zona de Vest,
Decebal, Dorobanţilor. Altele s-au ridicat într-adevăr în zone în care a fost
nevoie de demolări, de pildă în Piaţa Bucureşti. Însă adevărata sistematizare a
oraşului a început în anii 1970, mai exact după 1974, moment în care apare o
lege a sistematizării, nu ştim dacă prima, dar care reglementa o serie de
aspecte. Aceasta apare publicată atât în presa centrală, cât şi în cea locală (Crişana, 21 aprilie 1974). În primul
rând, se specifica foarte clar motivaţia fenomenului, „organizarea judicioasă a teritoriului ţării”, astfel încât „să se asigure restrângerea perimetrelor
construibile ale localităţilor şi folosirea maximă a pământului”. Schemele
de sistematizare trebuiau întocmite de către consiliile populare, în strânsă
legătură cu planurile cincinale, cu datele de perspectivă privind
industrializarea şi creşterea populaţiei oraşelor. Vorbim de necesitatea
construirii de „ansambluri de locuit
compacte, cu gruparea dotărilor social-culturale, a spaţiilor plantate şi de
agrement”, iar asta „începând cu
centrul localităţilor către zonele marginale”. Au apărut apoi diverse
precizări privind nevoia construirii unor centre
politico-administrative, adică a centrelor civice. Pentru Oradea, un astfel
de proiect a apărut în 1979, dar nu a fost pus decât parţial în aplicare. O
altă obligaţie a constructorilor era ca blocurile de locuit să fie construite
din panouri prefabricate, asfel încât ele să fie ridicate cât mai repede.
Acest
proces al sistematizării Oradiei a continuat în anii 1970-1980 într-o astfel de
manieră, ea prelungindu-se şi în anii 1990. Vorbim de câteva proiecte de
construcţii începute înainte de căderea regimului socialist şi care au fost
finalizate doar, unele, către anul 2000. Vorbim de blocurile P de pe Calea
Aradului, cele din cartierul Dragoş-Vodă, Piaţa Ion Creangă şi câteva blocuri
pe Str. Sf. Ap. Andrei, B-dul Dacia, Str. Tudor Vladimirescu.
Scris de Cristian Culiciu, secretar Asociaţia „Gheorghe Şincai” a studenţilor în Istorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Care este parerea ta?