Mai jos aveti cateva imagini de la eveniment si prezentarea facuta de Mirela Petroni.
"Secăturile”, carte preponderent autobiografică, inclusă de autorul ei, d-l Laurentiu Neagu, în categoria romanelor, este probabil una din cele mai surprinzătoare şi fermecătoare apariţii din zona crepusculară a unor vremi de tranziţie din acest no man’s land care este România de azi.
Surprizele apar întradevăr la tot pasul, prima fiind începutul exuberant, cu adevarat romanesc, cu atmosferă şi personaje superb plasate într-o epocă îndepărtată şi într- un moment ce pare a centra toată energia cărţii, pozitivă am fi tentaţi să spunem, dacă stralucirea si intensitatea acestui punct zero nu ar atrage cu o putere de neînvins toate celelalte energii şi linii de forţă înspre ea, ca o gaură neagră din spaţiu. Si în mod la fel de misterios, am adauga, pentru că e greu de înţeles de ce acest moment, al inaugurării Spitalului de Pediatrie din Braşov, este perceput, după parcurgerea celor două volume, ca fiind centrul cărţii. Poate şi pentru că autorul se îndepărtează sistematic de acest punct, pentru a reveni la el după incursiunea într-un alt trecut, sau in viitor, în scop anecdotic, exemplificativ sau doar explicativ, creând astfel iluzia unui prezent neterminat, ca orice punct privit de sus pe pânza timpului - delimitat şi fixat în eternitate, etern acolo. Fluviul narativ are, de altfel, nenumăraţi afluenţi, confluenţi şi momente în care matca pare să dispară cu totul, scriitorul alegând o nouă îndepărtare, ca un îndemn la maximă rezilienţă.
Unul din primele lucruri care atrage atenţia este carisma eroului – pentru că doar aşa poate fi perceput naratorul. Perspectiva, bănuim noi, nu este una lipsită de modestie şi totuşi ea face parte din elementele ce conferă alura de roman acestor confesiuni. Un bărbat tânăr şi frumos trăieste marea aventură a vieţii şi a comunismului pe un tărâm al miracolelor şi primejdiilor de moarte. Firul Ariadnei ce-l călăuzeşte pe erou prin labirintul creat de monstruozitatea unui sistem care numai comunist nu era (dacă e să ne întoarcem la sensul originar al cuvântului) şi îl fereşte de primejdiile vieţii aşa cum
e ea, este credinţa în Dumnezeu, împletită cu dragostea de patrie.
Pe plan strict personal şi într-o notă intimă, autorul/scriitorul are şi el
un punct zero, care în cazul lui coincide cu nemărginirea. Omul şi infinitul s-au întâlnit într-o zi şi rea şi bună sub o salcie - nu mult după vestea unui diagnostic teribil. Viziunea tunelului de lumină şi a chipului divin, oricât de îndoielnice sau contestabile pentru logica unor minţi mai puţin aplecate spre misticism, i-a adus omului Laurenţiu o neîndoielnică şi uluitoare vindecare.
Creştin activ, el a încercat tot restul vieţii să-şi facă din credinţă singurul far.
Subiectivismul perspectivei oferite de dl. Laurenţiu Neagu umple de suflet şi lumină povestea unor vremuri prea bine cunoscute de către cei care le-au trăit, în timp ce minuţiozitatea cu care detaliază în modul cel mai obiectiv resorturile sociale, politice, psihologice şi sociologice ale vechiului sistem este de mare folos cititorilor mai tineri. Toate relele înfăptuite în timpul vechiului regim sunt arătate, disecate, explicate, cu fineţea unui foarte bun psiholog, cu răbdarea unui pedagog, cu pasiune de istoric şi sociolog. Stilul savuros, umorul, sfătoşenia tonului trădează, în ciuda imensei dezamăgiri postrevoluţionare, bucuria de a putea evoca întâmplări ce apartin unui alt destin, implacabil, unui trecut întunecat, din perpectiva unei lumi eliberate, ca în poveştile SF în care viitorul se dovedeşte altul decât cel scris.
Primul volum, intitulat “Dragoste şi revoluţie”, cuprinde perioada tinereţii şi maturităţii autorului - erou. Erou nu doar al propriei aventuri existenţiale şi al frumoaselor poveşti de dragoste trăite, ci şi pe scena revoluţiei din decembrie 1989, aşa cum s-a
desfăşurat ea la Braşov. Detaliile şi sinceritatea relatării unor evenimente atât de importante pentru România conferă acestor pagini şi multor altora valoare de document.
De profesie inginer constructor, devenit în timp director
al Trustului de Construcţii Braşov, Laurenţiu Neagu s-a născut la
Oradea, primii cinci ani din viaţă şi i-a petrecut la Brăila, în exil cu familia în urma Dictatului de la Viena, după care a revenit în Oradea. Copilăria, petrecută într-un sat din Munţii Apuseni, este evocată cu mare emoţie, ca un paradis pierdut pe vecie, lucru cu atât mai dureros, cu cât îi priveşte pe toţi românii. Munca dură dar cinstită, răsplătită cu belşugul roadelor pământului, splendoarea naturii, ritualurile şi tradiţiile care împlineau nevoile sufletului, apropierea dintre membrii comunităţii, ce seamănă mai mult cu o familie decât cu
o colectivitate unită doar de interese comune, toată această viaţă idilică este acum doar amintire, pagină de literatură şi amar termen de comparaţie. Pentru că în volumul doi al romanului, care începe cu anul 1990, ne simţim scufundaţi lent şi inexorabil într-un adevărat iad al perplexităţii, ca o realitate alternativă, în care legile raţiunii şi ale gândirii logice se văd ameninţate cu colapsul. Şi această realitate atroce ne este cunoscută tuturor şi nu ni se pare câtuşi de puţin lipsită de interes lupta autorului de a da sens unui hăţiş suprarealist de fapte şi întâmplări care se sustrag interpretărilor şi înţelegerii animalului înzestrat cu raţiune care suntem noi, oamenii acestui timp.
Dl. Neagu însuşi admite cu amărăciune că se vede silit să recurgă la formule şi sintagme cu rezonanţă absurdă şi sinistră, cum ar fi
“agenturile străine”, atât de des folosită de răposatul dictator. Zbaterile unui suflet sfâşiat între chinul de a-şi vedea ţara condamnată la pieire şi certitudinea faptului că românii sunt ei înşişi complici ai oribilei căderi în abjecţie aproape că duce uneori la dedublarea celui ce asistă neputincios la o astfel de degringoladă. Explicaţiile, fireşte, abundă, ca şi schimbările de atitudine. Ne referim , fireşte, la un segment de timp foarte larg, din ‘90 până azi şi la schimbări şi treceri care nu ţin de esenţa omului Laurenţiu Neagu, ci tocmai de efortul lui de a-şi păstra integritatea spirituală.
Atunci când propria biserică a demonstrat că îşi trădează menirea, el
a întors spatele bisericii, nu credinţei, convins că un lăcaş de
cult poate şi trebuie să adăpostească orice credincios, indiferent de numele credinţei - sau al bisericii. Atunci când revelaţia cu iz creştin de sub salcie a început să fie uitată, el şi-a deschis ferestrele sufletului spre alte revelaţii şi izvoare de cunoaştere. Împărtăşeşte totul, detaliază cu generozitate în faţa cititorului o parte din învăţăturile primite şi informaţiile adunate cu migală.
Cu vehemenţă, patetism şi disperare, Laurenţiu Neagu încearcă să ne convingă că numai un miracol ar putea salva sufletul pierdut al naţiunii. Şi că miracolul doar noi îl putem înfăptui.
Conştiinţă martor, Laurenţiu Neagu propune atenţiei noastre o călătorie in trecutul si prezentul comun, o experienţă de viaţă şi o percepţie unică a unei realităţi în veşnică schimbare. Realitate pe care o trăim toţi, dar puţini din noi o observă. Finalul cărţii ne reaminteşte spusele lui Andre Malraux: “mileniul trei va fi spiritual sau nu va fi deloc”.
Mirela Petroni
Surprizele apar întradevăr la tot pasul, prima fiind începutul exuberant, cu adevarat romanesc, cu atmosferă şi personaje superb plasate într-o epocă îndepărtată şi într- un moment ce pare a centra toată energia cărţii, pozitivă am fi tentaţi să spunem, dacă stralucirea si intensitatea acestui punct zero nu ar atrage cu o putere de neînvins toate celelalte energii şi linii de forţă înspre ea, ca o gaură neagră din spaţiu. Si în mod la fel de misterios, am adauga, pentru că e greu de înţeles de ce acest moment, al inaugurării Spitalului de Pediatrie din Braşov, este perceput, după parcurgerea celor două volume, ca fiind centrul cărţii. Poate şi pentru că autorul se îndepărtează sistematic de acest punct, pentru a reveni la el după incursiunea într-un alt trecut, sau in viitor, în scop anecdotic, exemplificativ sau doar explicativ, creând astfel iluzia unui prezent neterminat, ca orice punct privit de sus pe pânza timpului - delimitat şi fixat în eternitate, etern acolo. Fluviul narativ are, de altfel, nenumăraţi afluenţi, confluenţi şi momente în care matca pare să dispară cu totul, scriitorul alegând o nouă îndepărtare, ca un îndemn la maximă rezilienţă.
Unul din primele lucruri care atrage atenţia este carisma eroului – pentru că doar aşa poate fi perceput naratorul. Perspectiva, bănuim noi, nu este una lipsită de modestie şi totuşi ea face parte din elementele ce conferă alura de roman acestor confesiuni. Un bărbat tânăr şi frumos trăieste marea aventură a vieţii şi a comunismului pe un tărâm al miracolelor şi primejdiilor de moarte. Firul Ariadnei ce-l călăuzeşte pe erou prin labirintul creat de monstruozitatea unui sistem care numai comunist nu era (dacă e să ne întoarcem la sensul originar al cuvântului) şi îl fereşte de primejdiile vieţii aşa cum
e ea, este credinţa în Dumnezeu, împletită cu dragostea de patrie.
Pe plan strict personal şi într-o notă intimă, autorul/scriitorul are şi el
un punct zero, care în cazul lui coincide cu nemărginirea. Omul şi infinitul s-au întâlnit într-o zi şi rea şi bună sub o salcie - nu mult după vestea unui diagnostic teribil. Viziunea tunelului de lumină şi a chipului divin, oricât de îndoielnice sau contestabile pentru logica unor minţi mai puţin aplecate spre misticism, i-a adus omului Laurenţiu o neîndoielnică şi uluitoare vindecare.
Creştin activ, el a încercat tot restul vieţii să-şi facă din credinţă singurul far.
Subiectivismul perspectivei oferite de dl. Laurenţiu Neagu umple de suflet şi lumină povestea unor vremuri prea bine cunoscute de către cei care le-au trăit, în timp ce minuţiozitatea cu care detaliază în modul cel mai obiectiv resorturile sociale, politice, psihologice şi sociologice ale vechiului sistem este de mare folos cititorilor mai tineri. Toate relele înfăptuite în timpul vechiului regim sunt arătate, disecate, explicate, cu fineţea unui foarte bun psiholog, cu răbdarea unui pedagog, cu pasiune de istoric şi sociolog. Stilul savuros, umorul, sfătoşenia tonului trădează, în ciuda imensei dezamăgiri postrevoluţionare, bucuria de a putea evoca întâmplări ce apartin unui alt destin, implacabil, unui trecut întunecat, din perpectiva unei lumi eliberate, ca în poveştile SF în care viitorul se dovedeşte altul decât cel scris.
Primul volum, intitulat “Dragoste şi revoluţie”, cuprinde perioada tinereţii şi maturităţii autorului - erou. Erou nu doar al propriei aventuri existenţiale şi al frumoaselor poveşti de dragoste trăite, ci şi pe scena revoluţiei din decembrie 1989, aşa cum s-a
desfăşurat ea la Braşov. Detaliile şi sinceritatea relatării unor evenimente atât de importante pentru România conferă acestor pagini şi multor altora valoare de document.
De profesie inginer constructor, devenit în timp director
al Trustului de Construcţii Braşov, Laurenţiu Neagu s-a născut la
Oradea, primii cinci ani din viaţă şi i-a petrecut la Brăila, în exil cu familia în urma Dictatului de la Viena, după care a revenit în Oradea. Copilăria, petrecută într-un sat din Munţii Apuseni, este evocată cu mare emoţie, ca un paradis pierdut pe vecie, lucru cu atât mai dureros, cu cât îi priveşte pe toţi românii. Munca dură dar cinstită, răsplătită cu belşugul roadelor pământului, splendoarea naturii, ritualurile şi tradiţiile care împlineau nevoile sufletului, apropierea dintre membrii comunităţii, ce seamănă mai mult cu o familie decât cu
o colectivitate unită doar de interese comune, toată această viaţă idilică este acum doar amintire, pagină de literatură şi amar termen de comparaţie. Pentru că în volumul doi al romanului, care începe cu anul 1990, ne simţim scufundaţi lent şi inexorabil într-un adevărat iad al perplexităţii, ca o realitate alternativă, în care legile raţiunii şi ale gândirii logice se văd ameninţate cu colapsul. Şi această realitate atroce ne este cunoscută tuturor şi nu ni se pare câtuşi de puţin lipsită de interes lupta autorului de a da sens unui hăţiş suprarealist de fapte şi întâmplări care se sustrag interpretărilor şi înţelegerii animalului înzestrat cu raţiune care suntem noi, oamenii acestui timp.
Dl. Neagu însuşi admite cu amărăciune că se vede silit să recurgă la formule şi sintagme cu rezonanţă absurdă şi sinistră, cum ar fi
“agenturile străine”, atât de des folosită de răposatul dictator. Zbaterile unui suflet sfâşiat între chinul de a-şi vedea ţara condamnată la pieire şi certitudinea faptului că românii sunt ei înşişi complici ai oribilei căderi în abjecţie aproape că duce uneori la dedublarea celui ce asistă neputincios la o astfel de degringoladă. Explicaţiile, fireşte, abundă, ca şi schimbările de atitudine. Ne referim , fireşte, la un segment de timp foarte larg, din ‘90 până azi şi la schimbări şi treceri care nu ţin de esenţa omului Laurenţiu Neagu, ci tocmai de efortul lui de a-şi păstra integritatea spirituală.
Atunci când propria biserică a demonstrat că îşi trădează menirea, el
a întors spatele bisericii, nu credinţei, convins că un lăcaş de
cult poate şi trebuie să adăpostească orice credincios, indiferent de numele credinţei - sau al bisericii. Atunci când revelaţia cu iz creştin de sub salcie a început să fie uitată, el şi-a deschis ferestrele sufletului spre alte revelaţii şi izvoare de cunoaştere. Împărtăşeşte totul, detaliază cu generozitate în faţa cititorului o parte din învăţăturile primite şi informaţiile adunate cu migală.
Cu vehemenţă, patetism şi disperare, Laurenţiu Neagu încearcă să ne convingă că numai un miracol ar putea salva sufletul pierdut al naţiunii. Şi că miracolul doar noi îl putem înfăptui.
Conştiinţă martor, Laurenţiu Neagu propune atenţiei noastre o călătorie in trecutul si prezentul comun, o experienţă de viaţă şi o percepţie unică a unei realităţi în veşnică schimbare. Realitate pe care o trăim toţi, dar puţini din noi o observă. Finalul cărţii ne reaminteşte spusele lui Andre Malraux: “mileniul trei va fi spiritual sau nu va fi deloc”.
Mirela Petroni