Portavionul (I)

Portavionul e o navă militară ce serveşte ca bază aeriană plutitoare (adică e un aeroport plutitor dotat cu mai multe tipuri de avioane militare: de vânătoare, bombardament,  de recunoaştere, avioane-radar şi chiar elicoptere pe unele tipuri de portavion) echipat cu o punte de lansare şi recuperare avioanelor din dotare, hangare pentru adăpostirea avioanelor, a muniţiei, combustibilului necesar avioanelor, a piloţilor şi hranei aferente. În marina militară contemporană portavionul e principala navă a flotei unei puteri navale, pentru că acest tip de navă îi permite ţării respective să-şi folosească pe deplin forţa aeriană oriunde pe planetă fără a depinde de baze aeriene locale în timpul desfăşurării misiunilor aeriene. Prin puterea sa diplomatică şi tactică, mobilitatea şi autonomia sa, portavionul e deseori principala navă a flotei militare moderne (bineînţeles în cadrul acelor puteri navale care deţin portavioane, pentru că nu toate marinele militare deţin astfel de nave, de exemplu ţara noastră nu are nici un portavion şi nici nu sunt şanse să deţinem vreunul în viitorul apropiat). Din punct de vedere al tacticii şi strategiei militare contemporane, portavionul a înlocuit cuirasatul ca navă-amiral a flotei militare. Unul din principalele avantaje ale portavionului, e acela că, navigând în apele internaţionale, el nu interferează cu suveranitatea teritorială a nici unei ţări şi de aceea nu are nevoie de autorizaţie de zbor din partea unei terţe ţări (autorizaţie de zbor ce de multe ori e obţinută după câteva săptămâni chiar din partea unei puteri aliate, sau în alte cazuri e refuzată din start) reducând astfel semnificativ timpul necesar pentru a ajunge într-o zonă „de război”.

Origini

După apariţia primelor avioane, la începutul secolului XX, pilotul american Eugene Burton Ely a efectuat prima decolare experimentală a unui avion, de tip Curtiss, de pe puntea unei nave militare. Astfel el a decolat cu avionul său, am putea spune primitiv (avea forma celor folosite de fraţii Wright cu şapte ani înainte) de pe puntea crucişătorului USS Birmingham (apropo de Birmingham, există două oraşe celebre cu acest nume, unul în Anglia şi celălalt în S.U.A.) ancorat în portul militar Norfolk din Virginia, pe data de 14 noiembrie 1910. După aproximativ două luni, pe data de 18 ianuarie 1911, tot Eugene Burton Ely a efectuat de această dată, o decolare şi amerizare (aşa se numeşte aterizarea efectuată de orice avion pe puntea unei nave militare) reuşită pe puntea crucişătorului greu USS Pennsylvania, ce era ancorat în portul militar din golful oraşului San Francisco, California.

Decolarea de pe USS Birmingham

Amerizarea pe USS Pennsylvania

Pilotul Eugene Burton Ely

În anul următor, pe 9 mai 1912, de pe puntea cuirasatului britanic HMS Hibernia, s-a efectuat prima decolare a unui avion de pe puntea unei nave aflate în mers, pe mare.

La începutul primului război mondial, în data de 6 septembrie 1914, japonezii au efectuat primul raid aerian de bombardament, al unei ţinte inamice, lansat de pe o navă aflată pe mare. Astfel, un hidroavion de tip Farman (produs de francezi, pentru că în primul război mondial Japonia era aliată cu puterile Antantei) lansat de pe nava Wakamiya (un fel de portavion primitiv) a atacat crucişătorul austro-ungar SMS Kaiserin Elisabeth şi canoniera germană Jaguar aflate pe atunci în portul chinez Tsingtao, dar fără succes, nici una din bombe nereuşind măcar să atingă una din navele inamice.

Hidroavionul francez Farman

Portavionul japonez Wakamiya

Primul bombardament încununat de succes, efectuat de avioane lansate de pe portavion, a fost cel efectuat de britanici, în iulie 1918, asupra portului german Tondern, din Danemarca. Astfel, şapte avioane britanice Sopwith Camels, lansate de pe portavionul HMS Furious (ce fusese înainte de război crucişător greu) au reuşit să avarieze grav baza aeriană germană din portul Tondern din Danemarca (în acea perioadă Germania ocupa o parte din sudul Danemarcei), şi în plus au distrus şi două zeppeline germane aflate la sol.

Biplanul britanic Sopwith Camel

Portavionul HMS Furious

Dezvoltarea continuă a navelor militare, din timpul primului război mondial, a dus la apariţia primului portavion clasic, în adevăratul sens al cuvântului, navă ce nu doar lansa avioanele, ci le şi putea recupera, prin amerizare. Această navă, pe numele ei HMS Argus, a fost construită de britanici, în 1918, dar n-a mai fost folosită în luptă, fiind lansată prea târziu pentru a mai conta activ, în război.

Portavionul HMS Argus în culori de camuflaj

După primul război mondial, datorită tratatelor navale ce limitau construirea unor noi nave grele de război, portavioane noi au apărut doar prin reconversia unor cargoboturi, crucişătoare, crucişătoare grele şi cuirasate. Astfel, prin aceste reconversii, au apărut portavioanele de clasă Lexington, Akagi şi Courageous (americană, japoneză şi britanică, în ordine).

Portavion de clasă Lexington

Portavion de clasă Akagi

Portavioane de clasă Courageous

Pe lângă aceste nave, apărute din reconversii, s-au construit totuşi şi portavioane clasice cum au fost japonezul Hosho lansat la apă în 1922, britanicul HMS Hermes în 1924 şi francezul Béarn în 1927. În timpul celui de-al doilea război mondial, aceste portavioane au fost redenumite, cu mai modernul termen portavioane de flotă.

Portavionul japonez Hosho

Portavionul britanic HMS Hermes

Portavionul francez Bearn

Al doilea război mondial

Portavionul a schimbat dramatic luptele pe mare în cel de-al doilea război mondial, datorită importanţei forţei aeriene pe timpul acestui nou şi lung război. Pe timpul celui de-al doilea război mondial, portavioanele s-au dovedit a fi mult mai precise şi utile decât marile tunuri ale cuirasatelor (ce dominaseră până atunci războiul naval), datorită razei lor mai mari de acţiune şi faptului că un singur atac lansat de pe un portavion putea distruge o întreaga bază navală inamică sau chiar flotă.

Versatilitatea mai mare a acestei noi arme a fost demonstrată pentru prima oară în 11 noiembrie 1940, când portavionul britanic HMS Illustrious a efectuat un atac pe o rază mare de acţiune, asupra bazei principale a flotei italiene din portul Taranto (şi azi aceasta e principala bază navală a marinei italiene), marcând astfel începutul oficial al acestui nou tip de atac aerian pe mare. Atacul efectuat de britanici în apele puţin adânci ale portului italian (cu ajutorul avioanelor torpiloare Fairey Swordfish), a reuşit să avarieze grav trei din cele şase cuirasate „macaronare” aflate în rada portului militar, englezii pierzând în atac doar două avioane din 21.

Portavionul HMS Illustrious

Torpilorul britanic Fairey Swordfish

În războiul naval din Pacific, unde s-au confruntat S.U.A. şi Imperiul Soarelui-Răsare, confruntările militare s-au desfăşurat între flote compuse din portavioane, ca principală armă. Chiar războiul dintre cele două puteri a fost declanşat de un asemenea atac, surpriză, lansat de japonezi asupra bazei navale americane din insula Oahu, din Hawaii. În atacul efectuat pe 7 decembrie 1941 (zi denumită ulterior de preşedintele Franklin Delano Roosevelt „ziua infamiei”) asupra bazei de la Pearl Harbor, japonezii au concentrat şase portavioane, demonstrând încă o dată puterea şi versatilitatea noii arme navale, portavionul.

Versatilitatea portavionului a fost din nou dovedită, dacă mai era cazul, şi cu ocazia Raidului Doolittle (pe care l-am detaliat într-un alt articol, tot pe acest blog), din 18 aprilie 1942, când un singur portavion american, şi anume USS Hornet s-a apropiat la aproximativ 900 de kilometri de estul coastelor Japoniei, a lansat 16 bombardiere B-25 Mitchell ce au lovit diferite ţinte de pe insulele principale ale Japoniei, inclusiv capitala, Tokio. Totuşi, portavionul mai era vulnerabil la atacuri din partea cuirasatelor inamice, lucru demonstrat de germani, în aprilie 1940, când în timpul campaniei din Norvegia, portavionul britanic HMS Glorious a fost scufundat de obuzele trase de cuirasatele germane participante la bătălie. De aceea, ca o măsură de apărare, în toate bătăliile navale din al doilea război mondial, portavionele au fost tot timpul escortate şi apărate de adevărate flote de cuirasate, crucişătoare şi distrugătoare.

Portavionul american USS Hornet

Bombardierul bimotor B-25 Mitchell

Portavionul britanic HMS Glorious

Dându-şi seama de importanţa aviaţiei navale afirmate puternic în al doilea război mondial, marile puteri navale ale lumii (mai ales Marea Britanie, Japonia şi S.U.A.) au construit foarte multe portavioane ce vor asigura superioritatea aeriană necesară apărării flotelor militare ce acţionau pe diferitele mări ale lumii. De exemplu, S.U.A. ce aveau foarte multe şantiere în porturile sale de la Atlantic şi Pacific, a reuşit să construiască de-a lungul celui de-al doilea război mondial 120 de portavioane mari, uşoare şi de escortă, cele mai multe bineînţeles erau cele uşoare, al căror design fusese astfel conceput, încât mai mult de jumătate din ele au fost realizate de şantierele navale civile (aici ne referim la şantierele ce nu aparţineau statului ci persoanelor private). În aceeaşi perioadă japonezii au reuşit să fabrice doar 12 portavioane mari şi de escortă, explicându-se astfel faptul că din a doua jumătate a anului 1942, au luat constant „bătaie” de la puternica marină americană. În plus, din 1943 spre sfârşitul războiului japonezii s-au confruntat şi cu o puternică penurie de piloţi, din cauză că cei mai experimentaţi dintre ei pieriseră deja în bătăliile pierdute de ei în 1942, iar piloţii ce veneau „din urmă” nu apucau să fie pregătiţi decât o lună până erau trimişi direct la luptă. La aceste pierderi a contribuit şi faptul că piloţii pierduţi pe mare de japonezi, chiar dacă supravieţuiau prăbuşirii în mare, erau foarte rar recuperaţi de propriile nave, majoritatea fiind luaţi prizonieri de americani, sau mai rău ajungând „hrană” pentru rechini. Americanii, chiar dacă şi ei pierdeau destule avioane în luptă, 80% dintre piloţi reuşeau apoi să fie recuperaţi de propriile nave sau de hidroavioanele Catalina ce patrulau constant în zonele de război. În plus, americanii mai efectuau des şi rotirea piloţilor prezenţi pe mare, adică după aproximativ 10 misiuni efectuate de orice pilot, mai ales de cei de vânătoare, aceştia erau trimişi acasă vreo trei luni pentru refacere, locul lor fiind luat de alţi piloţi ce se antrenaseră în bazele din ţară cel puţin un an înainte.

Hidroavionul american Consolidated PBY-Catalina

Urmând exemplul american, britanicii au construit multe portavioane uşoare începând din 1942, portavioane ce erau astfel proiectate ca să poată fi produse uşor şi de şantierele civile, ele aveau în general o durată medie estimată de viaţă de 3 ani, dar multe din ele mai erau încă în serviciul operaţional şi-n 1980. Portavioanele britanice, au fost folosite în al doilea război mondial, mai ales în teatrul de operaţiuni din Mediterana şi mai rar, dar fără să le scadă importanţa strategică, în escortarea convoaielor comerciale din Atlantic ce alimentau insula britanică.

Epoca postbelică

După al doilea război mondial, puterile învingătoare, dar mai ales S.U.A., au construit portavioane din ce în ce mai mari, actualele portavioane de clasă Nimitz (ce sunt propulsate de două reactoare nucleare) au un deplasament de 75.000 de tone, fără avioane şi muniţie, adică sunt de patru ori mai grele decât de exemplu „marele” portavion Enterprise din timpul războiului. Totuşi, ele au aproximativ acelaşi număr de avioane ca dotare (în timpul războiului un portavion mare avea aproximativ 100 de avioane, iar acum ele au maxim 90), pentru că între timp şi avioanele s-au schimbat, au motor cu reacţie nu cu elice, au mai multe bombe şi de mai multe feluri la bord, în schimb au doar 2 mitraliere de bord, faţă de maxim 6 înainte, dar muniţia acestora e mai grea şi mai multă. Portavioanele din generaţia actuală, din orice ţară ce deţine o astfel de navă militară, sunt foarte scumpe (costă miliarde de dolari construirea unuia şi alte sute de milioane operarea lui în siguranţă), de aceea pierderea unei astfel de nave ar provoca în ţara respectivă o adevărată criză politică, socială, economică şi chiar militară.

Portavionul cu propulsie nucleară USS Nimitz

În flotele militare contemporane, portavionul e considerat cea mai importantă navă a flotei, rol avut înainte, în istorie de: galioane, navele de linie şi ulterior cuirasate. În afara marilor portavioane actuale, cu propulsie nucleară, mai există un tip de navă amfibie de asalt, cum sunt cele de clasă Wasp şi Mistral (prima americană, a doua franceză) ce sunt folosite de puşcaşii marini din acele flote şi au în dotare un alt tip de aeronavă, elicopterul. Numite şi portavioane „comando” sau portavioane „cu elicoptere” multe din ele pot găzdui şi avioane de generaţie mai nouă, aşa-zisele VSTOL (acestea sunt avioane ce pot decola şi ameriza vertical pe portavion, dau aici doar două exemple britanicul Harrier şi americanul V-22 Osprey).  

Portavionul comando USS Wasp

Portavionul francez Mistral

Avionul britanic Sea Harrier

Avionul american V-22 Osprey

În viitor, se preconizează că puşcaşii marini americani vor folosi pe aceste portavioane comando şi varianta B a mai noului avion de vânătoare F-35 Lightning II (acest avion e al doilea din generaţia avioanelor americane de vânătoare invizibile pentru radar, primul fiind F-22 Raptor).

Avionul invizibil F-35B LightningII

Avionul invizibil F-22 Raptor

Totuşi, deşi au în dotare diferite tipuri de avioane, portavioanele sunt vulnerabile şi în prezent la atacul din partea altor nave, submarine, avioane inamice şi mai ales rachete anti-navă sau de croazieră. De aceea, orice portavion actual e escortat în misiune de mai multe tipuri de nave: distrugătoare, crucişătoare, petroliere (ce asigură mereu combustibilul necesar avioanelor) şi alte nave de aprovizionare, chiar nave-spital. Grupul format din aceste nave ce operează împreună e denumit cu mai mulţi termeni: grup operativ, grup de portavion, grup de portavion de luptă sau grup de portavion de atac.

Dar, pentru că m-am întins destul azi cu povestea portavionului, voi reveni în altă zi cu a doua parte a articolului, în care, din motive personale şi utilitare (complet neacademice) voi trece şi link-urile cu „sursele de inspiraţie”.

Prof. , bibliotecar Florin Miheş.