Studiul s-a concentrat asupra unuia dintre cele mai arhaice obiceiuri de primăvară din arealul judeţului Bihor, cunoscut, cel mai adesea, cu denumirea generică „Lioara”. Obiceiul, cu un cântec ceremonial propriu, avea loc în contextul sărbătorilor pascale, mai exact a doua zi de Paşte când, în mai multe localităţi din jurul Şteiului, sătenii ieşeau la mormintele din cimitire cu pomeni abundente pentru comemorarea celor dispăruţi. În alte localităţi din sudul Bihorului, pomenirea morţilor are loc la o săptămână după Duminica Învierii Mântuitorului, în Duminica Tomii, numită Paştele Morţilor sau Droştele.
În această zi, fetele adolescente, cu vârstă apropiată (13-14 ani) se „liorau” în faţa feciorilor şi a familiilor din sat, după ce, în mod cert, se „prindeau surate”, la o dată anterioară, probabil la Sântoader, când fenomenul înfârtăţirii şi însurăţirii era răspândit în toate zonele etnofolclorice ale ţării.
La Cărăsău, sat aflat pe cursul inferior al Crişului Negru, prinderea suratelor avea loc în ziua de Paşte, fapt confirmat de cântecul „Lioarei”: Ne-om prinde surate/ Cu ouă-nvârstate/D-amu pân la moarte.
Precizăm că ouăle învârstate sunt ouăle încondeiate cu chişiţa sau bizarca[1] prin care se scurgea ceară de albine încălzită pe foc, ritualul încondeierii ouălor fiind practicat în zona noastră de referinţă începând cu Săptămâna Patimilor, până cel târziu la Paştele Morţilor (Duminica Tomii). Prin urmare, nu excludem, că atât prinderea suratelor, cât şi jocul lioarelor în cimitir să se fi desfăşurat succesiv în aceeaşi zi, având fiecare funcţii diferite.
Deşi obiceiul este apanajul cetei feminine, prezenţa feciorilor este motivată, formarea unor perechi (fecior şi fată) care petreceau împreună în această zi, putând anticipa viitoarele cupluri nupţiale, cum se întâmpla la „Vergelul” organizat de feciori în noaptea Anului Nou.
Desfăşurându-se în zi de sărbătoare, atât fetele, cât şi întreaga asistenţă, se îmbracă în ţinută nouă. Fetele îşi aduc cu ele felegi[2] ţesute în război, batiste brodate, ouă colorate şi alte podoabe, acestea din urmă fiind darurile reciproce ale suratelor. După slujba de la biserică, unde înainte vreme era şi cimitirul satului, fetele îşi purtau cântecul, înconjurând de trei ori biserica, apoi, printre morminte, pe care erau aşezate ofrande (obiecte, mâncare şi băutură) aduse de săteni pentru ospăţul funerar, întru comuniunea celor vii cu moşii şi strămoşii lor. Aşa se explică şi denumirea, e drept mai rară, a Lioarei: Jocul felegii (Jocul pe morminte).
CAP. II. TOPICĂ, ARIE GEOGRAFICĂ, FUNCŢII
II.1. Topica
Denumirea frecventă de lioară a jocului provine prin derivaţia de la izvoare posibile. În primul rând, de la numele popular al unor flori (luminioară, vioreauă, mnierâoară) care simbolizau poetic numele fetelor în limbajul popular. Acestă origine s-ar confirma şi prin unele vocative populare comparative ale unor texte cunoscute: Lioară, lioară / Flori de primăvară, sau Lioară, lioară / Frunză de mioară[3]. Acestea şi încă aletele (exemplu flori de vioară) consemnează în mod evident motivul florilor şi al frunzelor.
În alte texte, apar plante şi flori de primăvară, numite astfel: liliori, liliuţă, miliori, mnierâori, miorele, viorele, aducând imagini de primăvară climatului propice al desfăşurării jocului şi datinei. Acest fapt ar pleda pentru o mai mare vechime a jocului, refrenul stabilindu-se mai demult în textele unor colinde dedicate, cu precădere, tinerelor fete de măritat. În colindele bihorene se perpetuează refrene destul de concludente: Mnerăoar’ochii-s negri, / Luminioară, fată mândră, / Liliană, fată dalbă[4].
Textul, rostit sau cântat pe o melodie caracteristică folclorului copiilor sau specifică numai Lioarei, are versurile penta şi hexasilabice, caracteristice poeziei de ritual şi, ca urmare, de mare vechime.
Melodia Lioarelor este considerată de folclorişti un gen muzical aparte, bine închegat şi sensibil diferenţiat de alte categorii. Lioara este numele suratei moartă, plecată pe lumea cealaltă, şi cu care a fost legată, până la moarte, într-o anumită zi a anului (exemplu Sântoader) comparată de cei vii cu o floare de primăvară (liliuţă, vioreaua, milioara) Dansurile rituale executate la Paşte, Duminica Tomii şi Rusalii poartă diferite nume: de-a uliţa, gardul, moara, mioara, luminioara, încâlcita, de-a cânepa, de-a furnicile, de-a caputu, jocul felegii[5].
În zona Crişului Alb, suratele erau surori de cruce, despre ele se credea că „numai moartea le desparte”[6]. Pe un alt plan însă, însurăţirea a marcat în trecut primirea fetelor într-o anume grupare socială ceea ce presupune o oarecare iniţiere. Hotărârea este luată de obicei din timp, la şezători sau în alte ocazii de convenire, actul fiind pregătit dinainte. La Florii, dorinţa trebuia reînnoită.
II. 2. Aria geografică
În zonele Bihorului, acest obicei avea loc a doua zi de Paşti. Cu rădăcini adânci în viaţa şi tradiţiile comunităţilor rurale, a obştilor săteşti de odinioară, acest obicei relevă, în acelaşi timp, confluenţele culturale cu anticele Floralii[7] ale lumii mediteraneene, semnificând, în spaţiul nostru carpatic, schimbarea statutului vârstelor, trecerea de la copilărie la adolescenţă, la „juneţe”, cu implicaţiile, asociaţiile, manifestările artistice, în cadrul colectivităţilor săteşti.
La acest prag de primăvară şi zi de mare sărbătoare creştină, fetele – care se spălaseră în zorii Sâmbetei Patimilor cu „apă neîncepută”, luată de la fântâni şi izvoare, fiartă cu „florile câmpului şi verdeaţa câmpiilor”, cu mlădiţe de salcie, cimbrişor, zmeurică, leuştean, busuioc şi hamei, ca să le crească părul lung şi parfumat ca ierburile primăverii – invocau vigoarea şi sănătatea naturii, ca să se răsfrângă asupra lor tot timpul anului.
Aria de răspândire a Lioarei este, în general, Valea Crişului Negru, cu o frecvenţă mai mare în sate din zona Vaşcăului şi a Beiuşului: Criştioru de Jos, Leheceni, Cărpinet, Sârbeşti, Şuşti, Lunca, Seghişte, Hârşeşti, Hotărel, Ghighişeni, Rieni, Cucuceni, Brădet, Chişcău, Sudrigiu, Dumbrăvani, Pietroasa, Gurani, Bunteşti, Poienii de Jos, Cociuba Mică, Leleşti, Sebiş, Drăgăneşti. Jocul se ramifică spre alte localităţi din Valea Petresei şi, de aici, în altă direcţie, spre Petid şi Cărăsău.
Aria cuprinde câteva aspecte deosebite ale modului de manifestare a jocului. În unele localităţi, jurământul este corelat cu cântecul specific şi paşii ceremonioşi ai Lioarei. În alte sate, se reiterează doar cântecul şi dansul ritual, în altele se aminteşte de jocul dispărut din practica tradiţională cântecul.
Toate aceste aspecte ne dau certitudinea şi imaginea integrală a unui obicei destul de larg răspândit şi cunoscut. Sporadic, obiceiul poate fi identificat şi în alte subzone folclorice bihorene, în folclorul copiilor, cu denumirea La noi mai puţine, având refrenul: Dorul mărioarelor şi surioarelor.
II. 3. Funcţiile Lioarei
O semnalare a Lioarei o face prin anul 1937 folcloristul Vasile Sala[8], menţionând-o în broşura sa ,,Datinile poporului român la nuntă în plăşile Beiuşului şi Vaşcăului”. El este primul ce include jocul Lioarei în lista jocurilor locale.
Obiceiul Lioarei nu se desfăşoară izolat, ci într-un complex de alte jocuri de primăvară, toate având loc în aer liber. Prin urmare, se poate vorbi de funcţia distractivă şi de relaxare a jocului. Mărturisirile unor informatori intervievaţi confirmă acest adevăr. Justificarea e simplă: e un fel de veselie, sau să mai treacă timpul, sau aşa-i bine să se facă şi batrânii aşa şi-au petrecut.
În mod cert, Lioara are şi alte funcţii ce vin din vremuri îndepărtate. Avem în vedere funcţia formativă ce promovează sentimentul de solidaritate şi prietenie feminină, fenomen cunoscut sub denumirea de însurăţire, aşa cum afirmă etnomuzicologul Traian Mârza. Confirmă acest lucru mărturisirea oamenilor şi participanţilor direcţi la desfăşurarea obiceiului. Fetele se caută, se cheamă una pe alta, utilizând în acest scop cuvântul de surată, stabilind, în fond, şi unele pretenţii, exigenţă şi îndatoriri, un legământ veritabil cu toate aspectele sale morale şi sociale.
Există şi o altă funcţie funerară, tot atât de importantă a obiceiului Lioarei. Aceasta este susţinută de locul şi timpul de desfăşurare, la morminte, în cimitirul satului ,,de ziua morţilor”, cu dorul pentru suratele dispărute, unde aproape toată obştea sătească e prezentă la un ospăţ cu ,,pomeni”. În unele localităţi, feciorii îşi aleg fetele cu care se prind în Lioară ca într-un legământ de căsătorie, legământ acceptat în faţa obştii satului.
În faţa cetei, partenerii îşi incizau braţul stâng cu semnul crucii (semnul crucii solare, nu creştine), până la sângerare, se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta. Aşa se declarau băieţii, fraţi şi fetele, surate. Urmau îmbrăţişarea şi juruinţa reciprocă de sinceritate şi întrajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrăţiţi murea, celălalt trebuia dezlegat, adică desfrăţit sau dessurăţit, la mormântul fratelui decedat şi înfrăţit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt.
CAP. III. LIOARA – VALORIFICARE SCENICĂ
III. 1. „Însurăţire” sau „Prinderea suratelor”
În a doua zi de Paşti, fetele se „liorau” în faţa tuturor tinerilor, ca şi a familiilor din sat. Fără îndoială, înţelegerea dintre cele care se legau „surate” era anterioară evenimentului Paştilor, poate de la Lăsatul Secului sau de la Sântoader, când se îndătina „înfrăţitul feciorilor” şi „surăţitul fetelor”. La Paşti însă, „suratele” se „liorau”, adică împărtăşeau întregului sat legătura lor „de cruce”, de prietenie pe viaţă.
După slujba religioasă, fetele „surăţite” în primăvara respectivă ieşeau cântând, două câte două, formând un alai care înconjura biserica.
Fetele îşi dăruiau una alteia ouă încondeiate, „felegi”, adică ştergare ţesute de mâinile lor, în perioada premergătoare Paştilor, „năfrămuţe”, batiste brodate, mărgele sau alte podoabe, ca semn de prietenie şi de „surăţie”, un colac numit „bradoş”, pe care-l frângeau şi-l consumau împreună, ca gest de legătură pe viaţă, prin această „cumunicătură” din rodul pământului, sfinţit la biserică.
Era un ritual închinat bucuriei şi celebrării Învierii lui Hristos, care întărea păstrarea obiceiului din generaţie în generaţie, ca expresie a solidarităţii colective, a spiritului de comuniune şi de întrajutorare între oameni, temelie solidă a existenţei şi perenităţii neamului.
Ca urmare a informaţiilor acumulate, ne-am propus şi, într-o mare măsură credem că am şi reuşit, să restituim la modul vizual, în faţa tinerilor din şcoala noastră, două din componentele principale ale obiceiului.
Cu sprijinul folcloristului bihorean, Crăciun Parasca, ne-am străduit să rămânem cât mai aproape de spiritul obiceiului, de semnificaţia şi funcţiile originare ale acestuia.
Imaginea unei biserici de lemn, pomul înflorit, crucile de lemn şi ritmurile de toacă, sugerează timpul şi spaţiul în care avea loc acest obicei.
În perspectiva însurăţirii, fetele ajung în spaţiul ales pentru jurământ, culegând flori; apoi, jocul se desfăşoară în două cercuri. Fetele se ţin de mână şi se mişcă în dreapta şi în stânga cu paşi lenţi pe melodia lioarei, după fiecare propoziţie muzicală schimbându-se sensul mişcării.
După textul cântat, urmează un text dialogat între fete (vezi Anexa, tablourile I şi II) care are statutul unui jurământ. Textul dialogat presupune întrebări şi răspunsuri între surate (vezi Anexa IV). La finalizarea dialogului, fetele se sărută, ciocnesc ouăle roşii cu formula: Cristos a înviat! / Adevărat a înviat! După acest salut, fetele, două câte două, ridică deasupra capului ştergurele/ ştergarele, formându-se, astfel, un pod pe sub care vor trece cântând.
III. 2. „Jocul pe morminte”. Dor de mărioare şi de surioare
Se reiau bătăile pe fondul cărora vor intra din lateralele scenei două fete îndoliate, având fiecare câte un coş de nuiele în mână, acoperite cu ştergare tradiţionale. Se opresc fiecare la o cruce, îngenunchează, întind ştergarele pe care vor aşeza pomenile: colăcei în care sunt înfipte lumânări aprinse, băutură, felii de cozonac, ouă roşii.
Fetele surate, două câte două, ridică deasupra capului câte un ştergar (feleagă), formându-se astfel un pod pe sub care vor trece cântând, constituindu-se apoi în două grupuri inegale (vezi Anexa, tabloul IV)
După formarea grupurilor (unul mai mic, altul mai mare), reprezentând lumea de aici şi lumea de dincolo, dialogul dintre grupuri se reface simbolic, echilibrul dintre cele două lumi, potolind dorul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi în viaţă.
La Rieni, cântecul Lioarei are, nu întâmplător, tonalităţi de bocet: Că nouă ne place/ Surata dincoace / Că-i cu roche creaţă,/ Batută-n mezdreaţă! (vezi Anexa, tabloul IV)
În final, suratele poartă cântecul Lioarei printre morminte şi mai departe. Cele două fete îndoliate împart suratelor colăcei cu lumânări, apoi îşi adună pomenile în coşuri şi părăsesc cimitirul, împărţind celor prezenţi pomeni.
Între oraşul Ştei şi oraşul Vaşcău, datina are o altă conotaţie. Varianta include numai un singur grup de fete – perechi ce se ţin de mână, utilizând în acest scop fie o batistă sau o feleagă, fie un beţişor.
La început, grupul se mişcă, apoi se opreşte, iar perechile trec pe sub mâinile acestora, ca pe sub un arc sau pe sub un pod. Trecerea se face prin diferite forme şi se termină într-un cerc de horă a fetelor, unde feciorii intră şi apucă feleaga suratei pe care,,o place mai mult”. Uneori, feciorul cu fata se sărută strânşi în feleagă. Evident, şi în această variantă, fetele cântă anumite refrene semnificative cu diverse aluzii: Lioraţi, feciori,/ Până mâne-n zori,/ Că de mâne-n zori/ Fi-veţi mergători! Sau: Lioraţi, fetele,/ Până mâne-n stele,/ Că de mâne-n stele,/ Fi-veţi mărgăţele!
O asemenea formă de lioară se mai practică şi în satul Ucuriş (com. Olcea), unde feciorii şi fetele înconjoară în ziua de Paşte biserica, trecând pe sub nişte crengi de trandafiri sălbatici. Aici, jocul poartă denumirea de juguţ[9].
A treia variantă se practică în satele din apropierea Petidului şi, mai ales, în satul Cărăsău. Varianta, de data aceasta, e practicată numai de fete între 7-14 ani. Fetele fac un cerc ţinându-se de mână. În centrul cercului, o fată caută să-şi aleagă o surată. O alege şi o aduce în mijlocul cercului. Între ele se naşte un dialog din care reiese legământul lor de a fi surate, de a se ajuta una pe cealaltă în viaţă, condiţionând legământul cu anumite sancţiuni.
Descrierea jocului cu textul următor o avem de la folcloristul Dumitru Colţea, care s-a ocupat intens de culegerea şi cunoaşterea amănunţită a jocului. Fetele se prind de mână în cerc mai mare. Mame, copii, feciori stau în afara jocului şi se uită la ele. Fetele din cerc se mişcă după versurile următoare: Hai să jucăm iară, /Jocul dă lioară, / Fată negrişoară,/ Mândră filimină[10]/ Rujă din grădină,/ Raza dă lumină! Nostu-i joc,/ Amu stăm pe loc / Jocu-i cu noroc
Urmează desfăşurarea momentului când se aleg suratele ,,două câte două”, spunând în cor vorbit: Ne-am prin de surate, Cu ouă vârstate[11], Şi cu cheşcheneauă, Două câte două!
Apoi, două fete, dintre perechile care s-au prins surate, intră în mijlocul cercului şi spun un dialog, asemănător celui de la varianta arhaică, cu mici modificări.
Textul de mai sus se repetă de ambele surate, după care se schimbă între ele diferite obiecte (ouă roşii, batiste, panglici, mărgele etc.) pe care le au la îndemână. Apoi, cele două surate se sărută una pe alta şi, din acel moment, ele devin surate.
Jocul se reia de la început şi se repetă până ajung în centrul cercului şi celelelalte perechi. Faptul că aceste texte uneori provin din alte categorii de cântece, că ele nu sunt strâns legate de modul de desfăşurare al jocului şi de procedurile sale, explică libera lor înlănţuire în timpul execuţiei, precum şi libertatea de a fi spuse integral sau numai parţial.
Aspectul relevă, oricum, nu numai o strânsă înrudire a categoriilor folclorice în chestiune, ci şi vitalitatea deosebită a lioarei, faptul că în cântecul său şi-au găsit loc de refugiu numeroase elemente tematice ale unor categorii pe cale de dispariţie.
Transferul acestora în cântecul lioarei a fost facilitat, desigur, nu numai de apropiatul lor grad de filiaţie funcţională şi tematică, ci şi de identitatea structurală a elementelor poetice şi muzicale.
Jocul lioarei, privit retrospectiv, apare ca un obicei destul de bine conturat, legat durabil de manifestări folclorice din care şi-a împrumutat unele sensuri sociale şi dimensiuni artistice.
C O N C L U Z I I
La supravieţuirea în timp a satului românesc, un rol important l-au avut, printre altele, manifestările spirituale care vizau consacrarea ritual-magică a coeziunii membrilor comunităţii.
În faţa unor situaţii inerente ,,de criză’’, se reiterau acte de solidaritate comunitară menite să reinstaureze echilibrul, ordinea morală, armonia cuplului, familiei sau obştii întregi. Le regăsim în momentele cruciale din ciclul vieţii omului (naştere, nuntă, moarte), dar şi în cazurile de secetă, epidemii etc. În unele activităţi economice, precum torsul fuioarelor şi câlţilor, la seceriş, la construirea unei case, nu puţini participau la claca organizată de cel ce apela la acest tip de ajutor .
Astfel de acte se extind dincolo de relaţiile de rudenie, familiale sau de neam, incluzând vecinii şi nu numai, uneori chiar întreg satul (vezi în acest sens hora de duminică sau Paştele morţilor). În context, se încadrează însurăţitul fetelor şi înfârtăţitul feciorilor, pe criterii de prietenie şi de afinităţi sufleteşti. Obiceiul era cunoscut şi practicat în forme ritualizate, sub denumiri zonale în toată ţara precum: Prinsul Verilor şi Văruţelor, Datul de-a Verişoarele, Mătcuţatul Fetelor, Mătcălău ş.a.
În Bihor, la Chişcău, se numea Jurământul Fârtaţilor şi Suratelor, iar la Cărăsău Prinderea Suratelor. În câteva sate din sudul judeţului Bihor, Valea de Jos, Rieni, Lunca, Seghişte şi altele, fetele surate erau protagonistele unui ceremonial complex ce se desfăşura în a doua zi de Paşte sau în Duminica Tomii. Obiceiul are denumiri variate de la sat la sat : Lioara, Lilioara, Milioara, Jocul Felegii etc.
Din momentul prinderii suratelor, ele rămâneau legate pentru toată viaţa şi niciodată nu se adresau una alteia în alt chip decât cu apelativul surată… Suratelor le reveneau, după tradiţie, o seamă de îndatoriri. Ele se considerau rude de sânge, luând parte alături de neamuri, la toate momentele importante. Suratele erau alături una de alta la bucurie şi la necaz, în viaţa de fiecare zi, ca şi la sărbători. La moartea unei surate, ele purtau semne de doliu, dădeau ajutor la pregătirea petrecaniei, se „văietau“ după surata lor. Una din îndatoririle suratelor era de a se feri una pe alta de clevetiri, de a-şi apăra cinstea, netăinuind nimic una celeilalte. Acest aspect lărgeşte sfera semnificaţiilor sociale ale obiceiului, care avea o înrâurire pozitivă asupra moravurilor.
Obiceiul suferă un proces de destrămare. El a devenit azi un joc de-a suratele între fete, fiecare fată prinzându-şi, fără ritual, mai multe surate.
GLOSAR
Cunună – împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap)
Feleaga – ştergar, în graiul crişan
Împistrít – încondeiat
Cheşcheneauă – batistă pe care „surata” o schimbă cu o altă „surată”
Lioara (lilioara)-obicei de primăvară, cu funcţie prenupţială, practicat în Bihor. Este o petrecere
cu joc a tinerilor necăsătoriţi, având ca moment central jocul vocal al fetelor cu
feleaga (ştergar ţesut cu alesături) în timpul căruia feciorii îşi aleg partenere de
joc. Această alegere poate echivala cu o cerere în căsătorie.
Rujă -1. măceş; trandafir. 2. Roşeaţă, rumeneală în obraz. 3. Nume dat unei persoane frumoase
Salbă – podoabă (de mărgele, de pietre scumpe etc.), purtată la gât
A sudui – a spune ocări la adresa cuiva; a înjura; a certa, a mustra, a dojeni; a folosi în vorbire
cuvinte necuviincioase
Surată – prietenă bună, apropiată. Expr. A se prinde surate = (despre femei) a lega între ele o
prietenie trainică. Termen familiar, prietenesc, pus ( la ţară ) înaintea numelui unei
femei despre care se vorbeşte sau căreia i se adresează cineva; apelativ folosit de
femeile de la ţară în relaţiile dintre ele.
Vergel – petrecere care se face pe Valea Crişului Repede în noaptea Anului Nou, în cursul căreia se încearcă, prin mijloace ritual-magice, să se afle viitoarele cupluri nupţiale
BIBLIOGRAFIE
- 1.Aga Victor (Pr.), Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic(cu istorie, tradiţii, legende, folclor), f.e., Timişoara, 193
- 2.Bocşe Maria, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, vol. I-II, , Editura Hiperborea, Cluj-Napoca, 2006
- 3.Bradu Ion, Parasca Crăciun, Folclor tradiţional bihorean. Sărbători şi obiceiuri în judeţului Bihor. Satul bihorean, vol. II, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2010
- 4.Breazu George, Pagini din istoria muzicii româneşti, vol. V, Editura muzicală, Bucureşti, 1981
- 5.Colţea Dumitru, Obiceiul “prinderii suratelor” în Cărăsău-Bihor în volumul “Zilele folclorului bihorean”, ediţia a IV-a, Întreprinderea Poligrafică “Crişana”, Oradea, 1974
- 6.Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1998
- 7.Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de peste an -dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
- 8.Mârza Traian, Folclor muzical din Bihor, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor, Bucureşti, 1974
- 9.Micle Aneta, Folclor literar românesc, Editura Universităţii Oradea, 2004
10.Micle Aneta, Mimic şi dramatic în folclorul bihorean, Biblioteca Revistei “Familia”, Oradea, 1996
- 11.Niculiţă-Voronca Elena, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în mitologică, Cernăuţi, Editura Proprie, 1903
- 12.Crăciun, Memorii – Jocul Lioarelor, istorie orală, februarie 2012
A N E X E
Tabloul II
Se intră în scenă din stânga şi dreapta, pe două coloane, simulând alegerea florilor de câmp; se adună în jurul pomului.
Lioară, lioară
Flori de primăvară
Haideţi şi-om culege
Mândre le-om alege
Treceţi peste vale
La o casă mare,
Cu uşa spre soare
Unde-i şezătoare.
Tabloul III
Se ţin de mână, două câte două, vin în faţă şi formează două cercuri; se împart ouă roşii de către două fete (cele de lângă cruci)
Rujă din grădină
Rază de lumină,
Hai să jucăm iară
Joc dă lilioară
Ne-om prinde surate
Cu ouă-nvrâstate
Cu feleagă nouă
Două câte două!
Se desprind din cercuri şi intră în spaţiul liber dintre cruci cântând
Lioară, lioară
Fată mnerăoară
Amu stăm pe loc
Jocu-i cu noroc!
Tabloul IV
Fetele desprinse din cercuri se aşează faţă în faţă, pe două coloane, rostind în dialog
Surata 1: Fată, fecioară curată
Vrei să mi te prinzi surată?
Surata 2: Vreau să-ţi fiu surată
Surata 1: Dacă vrei să-mi fii surată
Nu mi-i sudui de tată?
Surata 2: Nu te-oi sudui de tată!
Surata 1: Nici de mamă, niciodată?
Surata 2: Nici de mamă, niciodată!
Surata 1: Dă mi-i sudui de tată
Dare-ai cu capu de piatră!
De mi-i sudui de mamă
Nu te ieie lumea-n samă
De ti-i despărţi de mine
Pice rochia după tine!
La final, fetele se pupă şi ciocnesc ouăle cu formula:
Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!
După aceasta, fetele, două câte două, ridică deasupra capului ştergarele, formându-se un pod pe sub care vor trece cântând: Lioraţi feciori
Până mâine-n zori
Că de mâine-n zori
Fi-veţi mergători
Lioraţi fetele
Până mâine-n stele
Că de mâine-n stele
Fi-veţi mergăţele
Fetele se despart şi formează două linii paralele cântând:
Perechile din stânga: Lioară, lioară
Flori de milioară
Dor de mărioară
Şi de surioară
Că-i mai mult la voi
Mai puţini la noi?
Perechile din dreapta: Dacă vi să pare
Că-s multe la noi
Mai puţini la voi
Pleacă şi v-alege
Perechile din stânga: Că nouă ne place
Surata dincoace
Cu rochie creaţă
Bătută-n mezdreaţă
Cu sprâncene deasă
Ca la jupâneasă.
Tabloul V
Se realizează acelaşi pod de trecere a fetelor pe sub ştergărele şi se cântă:
Lioară, lioară
Flori de milioară
Haideţi şi-om culege
Mândre le-om alege
Treceţi peste-o vale
La o casă mare
Cu uşa spre soare
Unde-i şezătoare
Lioraţi fetele
Până mâine-n stele
Că de mâine-n stele
Fi-veţi mergăţele.
C O D U R I S I M B O L I C E
Sacralitatea sărbătorii Învierii Domnului, cu timpul, ajunge să fie marcată printr-o pluralitate de coduri simbolice[12]cu maximă încărcătură semantică şi putere de sugestie.
- ØOUĂLE ROŞII
În codul alimentar pascal, reprezintă simbolul cel mai încărcat de semnificaţii, având atributele unui adevărat arhetip prin vechimea şi relevanţa prezenţei lor în culturile lumii[13].
– Pentru creştini, înseamnă noua creaţiune a lumii, începută prin suprema jertfă a lui Isus. – coaja oului închipuie piatra mormântului pe care mântuitorul a spart-o şi a
înviat, precum pasărea sparge coaja ca să iasă la lumină
– culoarea roşie este sângele Mântuitorului[14]
La români, sunt simboluri ale nemuririi şi plinătăţii vieţii, de unde şi obiceiul de a se spăla cu apa în care a fost pus un ou roşu ca să fie rumen şi sănătos[15].
- ØLUMINA
Este un principiu al binelui. Ea este expresia forţelor uraniene fecundante, asociată căldurii care dă viaţă. Este produs al focului, ea se degajă din foc şi de aceea este legată de naşterea vieţii.
– e simbolul dragostei, al vieţii, salvării, elevaţiei spirituale
La români, lumina este principalul atribut al lumii cosmice, e chiar sinonimul lumii ca sferă de vieţuire (cosmos = lume < lat. lumen ”lumină”).[16]
– ca şi focului, i se atribuie proprietăţi apotropaice. Demonii întunericului şi duhurile
nopţii nu se apropie de casa în care arde o lumină (foc în vatră, lumânare, candelă)
- ØTOACA
Funcţia şi simbolismul ei sunt aceleaşi ca şi la clopote, adică înseamnă vocea lui Dumnezeu şi a slujitorilor lui, care cheamă pe credincioşi la rugăciune. A fost în uz în timpul goanelor şi până la născocirea clopotelor[17].
– joacă un rol deosebit în Joia Mare până în dimineaţa Învierii, când nu sună clopotele
– rostul ei, ancestral, este de a alunga şi a răpune duhurile rele.
În credinţele românilor, există un timp al zilei, când se spune că ”îngerul toacă-n cer” marcând sfârşitul nopţii şi al stăpânirii duhurilor rele şi începutul timpului”pur”, când toate vrăjile şi nălucirile se destramă.
- ØCERCUL – e una dintre cele mai importante figuri geometrice cu valoare simbolică, fiind: – simbolul perfecţiunii, omogenităţii, mişcării imuabile şi eterne care nu are nici început, nici sfârşit.
– simbolizează cerul, în plan cosmic, în opoziţie cu pătratul care este simbolul pământului
– simbolul timpului, al veşnicei reînceperi, redate în plan iconografic prin imaginea şarpelui ce-şi muşcă coada
În cultura populară, magia cercului ocrotitor se concretizează în întrebuinţările rituale şi funcţiile apotropaice asociate inelului, cercelului, ocolului vitelor, brâului, horei.
- ØPODUL – este simbol al legăturii dintre două spaţii sacrale sau între două lumi contingente, dar valorificate în mod diferit
Construirea unui pod instituie o legătură dintre două spaţii geografice, dar şi o punte temporală, o legătură între vechi şi nou, între ciclul parcurs şi un ciclu următor, între o viaţă trăită şi alta nouă.
La români – în ritualul de înmormântare, podurile morţilor se numesc lucrurile de pomană care se dau în timpul cât mortul este dus la groapă, precum şi podurile simbolice reprezentate de o pânză întinsă pe pământ, în calea cortegiului funerar.
Punţile de pânză, ca şi ofrandele aşezate acolo sau dăruite celor săraci, reprezintă „vămile văzduhului” (porţi, poduri, bariere etc) pe care trebuie să le treacă „dalbul pribeag” în lunga lui călătorie spre lumea de dincolo[18].
– în ceremonialul de nuntă Când trece o nuntă pe pod, se-nchină mirii; zice că s-a rupt calea şi nu e bine, acu la început de viaţă[19]. Podului i se oferă în această situaţie, ”dări”, monede aruncate în apă.
[1] Instrument special pentru pictarea cu ceară a ouălelor. Are forma unui beţişor cu peniţă la un capăt pe unde curge ceara caldă.
[2] Ştergar, în graiul crişan
[3] Chiriac Aurel, Godea Ioan, Monografia judeţului Bihor – satul bihorean, vol. II, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2010, p. 182
[4] Ibidem
[5] Ghinoiu Ion, obiceiuri populare de peste an-dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 109
[6] Colţea Dumitru, Obiceiul “prinderii suratelor” în Cărăsău-Bihor în volumul “Zilele folclorului bihorean”, ediţia a IV-a, Întreprinderea Poligrafică “Crişana”, Oradea, 1974, p. 149
[7] Bocşe Maria, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania. Sărbători, credinţe, rituri, mituri, vol. I-II, , Editura Hiperborea, Cluj-Napoca, 2006, p. 339
[8] Ibidem
[9] Care are o oarecare tangenţă cu obiceiurile străvechi păgâne transmise prin romanii care aveau în obişnuinţă asemenea încercări omeneşti
[10] plantă ierboasă denumită şi cilimină, chilimin, ciulumínă, ciulumíne
[11] dungate, vărgate
[12] Evseev Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p.337
[13] Ibidem
[14]Aga Victor (Pr.), Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic(cu istorie, tradiţii, legende, folclor), f.e., Timişoara, 1935, p. 231
[15] Niculiţă-Voronca Elena, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, Editura Proprie, 1903, p. 424
[16] Evseev Ivan, Op.cit., p.234
[17] Aga Victor (Pr.), Op.cit., p.58
[18] Evseev Ivan, Op.cit., p. 380
[19] Bernea Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.5o
Ernest, Cadre ale gândirii populare româneşti, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
Livia Ghiurcuta
