Pacea şi războiul rece

În perioada războiului rece (1946 – 1991), au existat o serie de mişcări pentru pace ce au activat mai ales în ţările din vestul Europei şi S.U.A., mişcări ce luptau pentru pace, al căror scop final era atingerea unei păci universale. Ca metode de atingere a acestui ţel amintim diferite mijloace ce au fost folosite de aceste mişcări: pacifismul, rezistenţa paşnică, diplomaţia, boicotul unor evenimente sportive găzduite de ţări ce promovau războiul, demonstraţii, activităţi de lobby.

Mişcările pentru pace au apărut, însă, mult mai devreme, mai ales după afirmarea în Europa a Reformei religioase, când începând cu secolul al XVI-lea existau deja unele secte creştine ce se defineau pacifiste cum ar fi: Societatea religioasă a prietenilor, numiţi ulterior Quakeri, sectele Amish, Menoniţii şi Biserica lui Brethren (de orientare anabaptistă).


 Un cunoscut pacifist al secolului al XVI-lea a fost Erasmus din Rotterdam, ce a criticat dur războiul ca mijloc de rezolvare a diferendelor între oameni în operele sale cele mai cunoscute şi anume Elogiul nebuniei şi Plângerea păcii. În secolele XVI – XVIII, un important număr de gânditori şi filosofi au conceput planuri pentru formarea unei organizaţii internaţionale ce să promoveze pacea pe planetă şi să rezolve paşnic eventualele diferende dintre state. Dintre aceştia îi amintim pe politicianul francez Duc du Sully, filosofii Emeric Cruce, Jean-Jaques Rousseau şi Immanuel Kant.

După sfârşitul războaielor napoleoniene (1815), s-au înfiinţat mai multe „societăţi” pentru pace, cu scopul prevenirii viitoarelor conflicte. Dintre acestea amintim Societatea pentru pace din New York înfiinţată de teologul David Low Dodge, Societatea pentru pace din Massachussets, cele două unindu-se în 1828 în Societatea pentru pace din America. De asemenea şi-n Anglia în 1816, s-a înfiinţat Societatea pentru pace din Londra (aceasta mai era denumită şi Societatea pentru promovarea păcii universale şi permanente). Un alt promotor al pacifismului a fost şi scriitorul rus Lev Tolstoi, care în cartea sa filosofică Împărăţia lui Dumnezeu este cu tine, descrie şi promovează istoria mişcării pacifiste de până la el. Ideile din această carte au avut o influenţă majoră asupra liderului politic şi spiritual al mişcării pentru independenţă a Indiei, Mohandas K. Gandhi (1869 – 1948), supranumit ulterior de indieni Mahatma. De-a lungul unei perioade de 30 de ani (1917 – 1947), cât timp a fost conducătorul Mişcării pentru independenţă a Indiei, Gandhi a condus zeci de campanii nonviolente pentru independenţă, a fost închis şapte ani în închisorile britanice, dar în cele din urmă a reuşit să-i convingă pe englezi să acorde independenţa Indiei, în anul 1947.

De-a lungul secolului al XIX-lea au existat în Europa multe mişcări pacifiste, ce în general erau înfiinţate de mişcările socialiste ce apar în această perioadă, mişcări ce considerau că războiul e apanajul burgheziei, ce astfel exploatează şi mai mult clasa muncitoare.

În secolul XX, mai exact în perioada dintre cele două războaie mondiale, au apărut noi mişcări pentru pace în S.U.A., Anglia, Rusia, Germania, Spania, Canada, mişcări ce au fost sprijinite ulterior şi de Liga Naţiunilor, ce a iniţiat mai multe conferinţe pentru dezarmare în perioada interbelică. Dar, după ce în Germania şi Rusia, la putere au ajuns Hitler şi Stalin, mişcările pentru pace din aceste ţări au fost aproape complet suprimate, mulţi membri ai acestor mişcări fiind trimişi în lagăre, iar liderii lor executaţi sau trimişi ulterior pe front (după izbucnirea celui de-al doilea război mondial) în prima linie, de unde nu s-a mai întors niciunul.

După al doilea război mondial, şi mai ales în perioada „războiului rece” (1946 – 1991), mişcările pentru pace au cunoscut o dezvoltare fără precedent, ele militând pentru stoparea tuturor războaielor ce au izbucnit în perioada aceasta şi mai ales, împotriva înarmării, şi înarmării nucleare în special, înarmare promovată de cele două superputeri ale epocii, S.U.A. şi Rusia Sovietică. Mişcarea pentru pace s-a afirmat mai ales în S.U.A., Marea Britanie, Canada şi chiar şi-n Israel, în primele trei ţări fiind vorba de o mişcare pentru pace ce denunţa în principal înarmarea nucleară şi războiul din Vietnam, iar în Israel e vorba de o mişcare ce căuta să obţină o pace durabilă şi corectă cu arabii ce înconjoară statul evreu modern.

În Israel mişcarea pentru pace a apărut mai ales după ocuparea de către armata israeliană, în anul 1967 (după Războiul de şase zile), a teritoriilor palestiniene Cisiordania şi Gaza. Principala mişcare de acest fel a fost organizaţia Pace acum, organizaţie apărută după prima vizită făcută de un lider arab în Israel, preşedintele egiptean Anwar Sadat, în 20 noiembrie 1977. În anul următor, această mişcare pacifistă a organizat o mare demonstraţie pentru pace, la care au participat 100.000 de oameni, în capitala Tel-Aviv, manifestaţie ce l-a convins pe premierul israelian Menachem Begin să plece în S.U.A. pentru a încheia pacea cu Egiptul condus de preşedintele Sadat, întâlnire ce a fost negociată de preşedintele Carter. După semnarea tratatului de pace israeliano-egiptean (1979), mişcarea Pace acum, l-a sprijinit o vreme pe premierul Begin, dar s-a întors împotriva lui, când a descoperit că după retragerea din peninsula Sinai (ocupată în 1967 de israelieni), premierul israelian a iniţiat o campanie de confiscare a pământului arabilor din Cisiordania, pentru a stabili ulterior pe acele pământuri numeroase colonii evreieşti. Pace acum, a promovat de la bun început realizarea unei păci negociate cu palestinienii, dar acest lucru a fost destul de greu de făcut iniţial, pentru că nu ştiau cine-i reprezintă în mod legitim pe palestinieni. Dar, din 1988, Pace acum a recunoscut ca reprezentant legitim al palestinienilor Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, ce e considerată şi acum singura organizaţie legală şi legitimă a palestinienilor din teritoriile ocupate. Cu toate acestea, nici până acum, nu s-a încheiat o pace durabilă şi reală între evrei şi palestinieni. O altă mişcare pacifistă israeliană, e Gush Shalom (Blocul pentru pace israelian), ce era considerată mai la stânga d.p.v. politic, considerată chiar comunistă. Aceasta a promovat de la începuturile ei (1967), încheierea unei păci juste cu palestinienii prin formarea a două state vecine în graniţele de dinainte de 1967 şi cu o capitală comună, nedivizată în Ierusalim.

În Canada, Congresul Canadian pentru Pace (1949 – 1990), a fost principala mişcare pacifistă, mai ales în perioada până când la conducerea ei s-a aflat James Gareth Endicott (1971). În afara acestui congres, au existat numeroase organizaţii ce militau pentru pace în Canada, organizaţii ce în momentul de faţă (după sfârşitul războiului rece), sunt reunite în Alianţa pentru Pace Canadiană, ce conţine aproximativ 140 de organizaţii locale, naţionale, ecologiste şi studenţeşti, cu un total de membri ce depăşeşte 4 milioane de oameni. Aceste mişcări, au organizat de-a lungul anilor ’80 şi ’90 ai secolului trecut, numeroase demonstraţii şi manifestaţii ce protestau împotriva politicii Israelului în teritoriile ocupate, împotriva apartheidului din Africa de Sud, cum de asemenea protestaseră în anii ’60 – ’70 împotriva războiului din Vietnam.

În Marea Britanie, după al doilea război mondial, mişcările pentru pace s-au preocupat iniţial de respingerea „imperialismului american şi rus” şi, de asemenea de dizolvarea imperiului britanic, ce era pentru ei, la fel de rău şi corupt, ca cel rus. Ulterior, după intrarea Marii Britanii în cursa pentru înarmare nucleară (după 1950), mişcările pentru pace s-au concentrat pe interzicerea totală a acestor noi tipuri de arme, mai ales după ce Anglia a realizat prima ei bombă cu hidrogen. Protestele anti-nucleare de la începutul anilor ’50, s-au transformat în celebrele marşuri de la Aldermaston (1958 – 1965), marşuri ce se desfăşurau de Paşti, şi au fost organizate pentru prima oară de Comitetul de Acţiune Directă ce a fuzionat mai apoi cu Comitetul celor 100. La primul marş au participat peste 20.000 de oameni ce au străbătut distanţa de 83 de kilometri dintre Londra şi Aldermaston (unde exista un centru de cercetări nucleare al armatei britanice), în patru zile. Ulterior, s-au organizat două asemenea marşuri în 1972 şi 2004. De asemenea, aceste mişcări pentru pace britanice au organizat în anii 1967 – 1968 numeroase şi violente manifestaţii împotriva războiului din Vietnam, dar prima astfel de manifestaţie, fusese organizată în 1965, în faţa ambasadei americane din Londra.

În S.U.A., la începutul războiului rece, principala mişcare ce lupta pentru pace a fost Partidul Progresist, dar după ce la alegerile din 1948 nu a obţinut nici un loc în Congresul American (parlamentul S.U.A.), a fost acuzat că ar găzdui simpatizanţi comunişti, şi până în 1955 a pierdut majoritatea aderenţilor şi a fost dizolvat. Membrii acestui partid, nu numai că erau împotriva dezvoltării şi deţinerii armelor nucleare, dar se opuneau şi Planului Marshall şi criticaseră până şi ajutorul dat de americani germanilor, în timpul Blocadei Berlinului. Mişcarea anti-nucleară în S.U.A. s-a dezvoltat mai ales după anul 1962, când premiul Nobel pentru pace a fost câştigat de Linus Pauling pentru cartea sa ce cerea oprirea testelor nucleare desfăşurate în atmosferă. Mişcarea „Interziceţi bomba” s-a răspândit apoi cu repeziciune în întreaga Americă. Această mişcare antinucleară, a întârziat sau chiar oprit construirea unor noi centrale electrice nucleare în S.U.A., şi a forţat autorităţile să impună producătorilor de energie bazată pe centrale atomo-electrice, sporirea măsurilor de siguranţă necesare pentru funcţionarea sigură a acestor reactoare. Publicul american a fost şi mai îngrijorat de funcţionarea acestor centrale atomo-electrice, mai ales după accidentul de la centrala nucleară Three Mile Island, din 28 martie 1979. În lunile care au urmat, au avut loc peste tot în S.U.A. demonstraţii masive contra acestor centrale nucleare, cea mai mare fiind cea din New York din septembrie 1979, la care au participat peste 200.000 de oameni, unde au vorbit şi Jane Fonda şi Ralph Nader. O altă mişcare pentru pace importantă din S.U.A. a fost cea care milita împotriva războiului din Vietnam (1965 – 1973). Ea s-a declanşat chiar mai devreme de implicarea efectivă a trupelor americane în Vietnam (1964), când în 1962 a fost organizată prima manifestaţie împotriva implicării S.U.A. în acest conflict inutil şi costisitor. Protestele anti-Vietnam s-au amplificat după 1965 şi au atins apogeul în perioada 1968 – 1970, când toate marile oraşe americane erau blocate, uneori zile în şir, de adevărate manifestaţii, demonstraţii de stradă şi revolte violente, ce s-au extins până şi în universităţi. În cele din urmă, presat de opinia publică şi de presă preşedinte Lyndon Johnson a anunţat că nu mai candidează pentru un nou mandat, după eşecul politicii sale în Vietnam. Acest fapt, e considerat un prim succes al mişcării pentru pace, ce dorea oprirea imediată a implicării americane în războiul din Vietnam. După alte manifestaţii violente şi după incidentul de la Universitatea de stat din Kent (mai 1970), preşedintele Richard Nixon, reduce treptat prezenţa militară americană în Vietnam şi în cele din urmă retrage complet trupele din zonă, după semnarea Acordurilor de pace de la Paris din 1973. Aceasta, după ce, chiar înainte de semnarea păcii, a desfiinţat serviciul militar obligatoriu sau recrutarea. Acordurile de pace de la Paris, n-au adus totuşi pacea în zona Vietnamului, pentru că după doi ani, comuniştii reiau ofensiva, şi nemaifiind „deranjaţi” de picior de american prin preajmă, cuceresc sudul capitalist şi unifică astfel Vietnamul într-un singur stat, de asta dată comunist. După încheierea războiului din Vietnam, mişcările pentru pace americane s-au concentrat din nou pe lupta împotriva înarmării nucleare, organizaţii ca Îngheţul nuclear sau Dincolo de război, încercând să educe publicul asupra riscurilor înarmării şi costurilor ei exorbitante şi inutile.