 |
| Răniţi canadieni pe plajă lângă un tanc Churchill rămas fără muniţie |
Pentru a pregăti terenul pentru
principalele debarcări, patru distrugătoare ale Marinei britanice au bombardat
coasta franceză, în timp ce vasele de desant se apropiau de plaje. La ora 5:15,
li s-au alăturat cinci escadrile ale RAF
(formate din avioane de vânătoare Hawker
Hurricane), care au bombardat apărarea de pe coastele portului Dieppe şi au
lansat mai multe proiectile fumigene pentru a crea un adevărat ecran de fum, ce
să protejeze trupele aliate, ce urmau să debarce pe plajele „Roşie” şi „Albă”.
Între 5:20 şi 5:23, a început debarcarea principalelor trupe ce urmau să ocupe
portul Dieppe, mai întâi pe plaja „Roşie”, şi anume două regimente (Regimentul
Scoţian din Essex şi Regimentul de infanterie uşoară canadiană din Hamilton),
ce trebuiau să fie sprijinite de Regimentul 14 blindat canadian ce avea în
dotare tancuri Churchill. Dar,
pentru că tancurile au întârziat la debarcare, cele două regimente de
infanterie (scoţian şi canadian), au trebuit să atace fără sprijinul lor
apărarea germană puternică. În plus, plaja era despărţită de port şi de un zid
înalt de aproximativ 3 metri, pe care nu l-au putut escalada, de deasupra lui
germanii trăgând în atacatori cu puternicele mitraliere MG34 (deasupra acelui
zid pe stâncile din faţa portului germanii amplasaseră o multitudine de
cazemate cu ziduri de beton de o grosime de 3 metri) şi cu mortiere şi
aruncătoare de grenade (similare modernelor AG1 şi AG3 din dotarea
armatei române actuale) , ce le-au provocat aliaţilor pierderi însemnate. Când,
totuşi, tancurile au ajuns în apropierea plajei (în vehiculele speciale
amfibii), doar 29 au reuşit să debarce, dar din acestea 2 s-au scufundat în apa
adâncă de lângă mal, 12 s-au blocat pe plajă pentru că pietrişul le-a stricat şenilele,
şi doar 15 au continuat lupta reuşind să escaladeze zidul de pe plajă. Dar,
odată ce au trecut acel zid, tancurile n-au mai reuşit să înainteze spre port
şi oraş din cauza numeroaselor obstacole antitanc amplasate de germani între
zid şi port. De aceea, s-au retras coborând zidul spre plajă unde au ajutat la
protecţia infanteriei, ce se retrăgea la rândul ei înapoi spre vehiculele
amfibii, şi de acolo înapoi sub protecţia Marinei britanice, spre porturile din
Anglia. Toate tancurile ce au debarcat au fost ori distruse, ori abandonate,
pentru că nu mai aveau muniţie pentru continuarea luptei, de asemenea cea mai
mare parte a vehiculelor care ar fi trebuit să le asigure retragerea spre
Anglia, erau pline cu infanterişti, în mare parte răniţi în luptă. Din
echipajele tancurilor, nici unul nu s-a mai întors după luptă în Anglia, o
parte fiind ucişi, iar restul au fost luaţi prizonieri de germani.
Necunoscând situaţia reală de pe plaja „Roşie”
- pentru că de după ecranul de fum ce-l făcuseră distrugătoarele Marinei
britanice nu se vedea nimic – generalul-maior Roberts a trimis, în luptă pe plaja „Albă” şi cele două unităţi din
rezervă: puşcaşii marini canadieni (de origine franceză) Mont Royal şi puşcaşii
marini britanici numiţi şi unitatea de Comando
„A”. La ora 7:00, francezii unităţii Mont
Royal, conduşi de locotent-colonelul Dollard
Ménard, s-au apropiat de plaja „Albă” în 26 de vase amfibii de desant. Dar,
chiar înainte de ajunge pe plajă, soldaţii germani au deschis focul asupra lor,
cu mitraliere, mortiere şi aruncătoare de grenade, reuşind să distrugă
majoritatea navelor de debarcare. Totuşi, câţiva soldaţi francezi au reuşit să
ajungă pe plajă, dar ulterior n-au mai putut înainta spre centrul oraşului
Dieppe, din cauza puternicei apărări germane. În acest moment, generalul-maior J.H. Roberts a ordonat comandoului „A” să debarce şi ei pe plajă pentru a-i
sprijini pe puşcaşii francezi. Dar, cum germanii primiseră între timp întăriri,
majoritatea vaselor comandoului „A” au fost distruse încă înainte de a ajunge
pe plajă, iar soldaţii britanici care totuşi au ajuns pe plajă au suferit la
rândul lor pierderi grele, şi restul au ajuns prizonieri. Dându-şi seama de
gravitatea situaţiei, ofiţerul care comanda această unitate, locotenent-colonelul
Phillipps, s-a ridicat în picioare
în partea din spate a vasului în care se afla şi le-a semnalizat celorlalte
nave amfibii să nu se apropie de plajă şi să abandoneze misiunea, dar, după
câteva secunde a fost ucis de un lunetist german şi astfel nicio navă nu s-a
întors din drum. La ora 11:00, datorită situaţiei disperate în care se aflau
trupele aliate debarcate pe aceste ultime două plaje de la Dieppe (chiar în
faţa oraşului francez), generalul Roberts
a ordonat retragerea soldaţilor pe vasele amfibii şi întoarcerea trupelor în
Anglia. Sub puternicul foc al inamicului, retragerea completă s-a încheiat la
ora 14:00 a aceleiaşi zile de 19 august 1942.
Bătălia aeriană.
În acelaşi timp cu luptele de la sol, pe
cerul de deasupra portului Dieppe, s-a desfăşurat o aprigă luptă între Luftwaffe şi RAF. Planul aliaţilor era de a atrage în luptă cât mai multe
avioane germane pentru a le distruge şi în acelaşi timp să protejeze soldaţii
britanici, americani, canadieni şi francezi ce luptau cu inamicul pe plaje. RAF
a trimis în luptă 48 de escadrile de avioane de vânătoare Spitfire, 8 escadrile de avioane de vânătoare-bombardament Hurricane, 4 escadrile de avioane de
recunoaştere Mustang Mark I (o
variantă a cunoscutului avion de vânătoare american P-51 Mustang, acest Mark I
era folosit de englezi la început în misiuni de recunoaştere) şi 7 escadrile de
bombardiere uşoare Douglas Boston. Deşi,
la început, avioanele germane au răspuns lent „provocării britanice”, odată
angajaţi serios în luptă, piloţii Luftwaffe
au provocat pierderi grele RAF-ului,
ce nu a reuşit nici măcar să protejeze trupele de la sol de bombardamentul
efectuat asupra lor de Dornier-ele
germane. Cele mai slabe în luptă s-au dovedit a fi celebrele Spitfire, şi aceasta pentru că ele
aveau o autonomie de zbor destul de limitată, şi au putut să zboare fiecare
doar câte 5 minute deasupra locului bătăliei, după care trebuiau să se întoarcă
la bazele din Anglia dacă nu vroiau să cadă în mare din cauza lipsei
combustibilului.
 |
| Supermarine Spitfire |
 |
| Hawker Hurricane |
 |
| Mustang Mark I |
 |
| Douglas A-20 Boston |
 |
| Focke-Wulf 190 |
 |
| Dornier 217 |
Din cei 5.000 de soldaţi canadieni iniţiali,
participanţi la acest raid, 907 au murit pe plajă sau chiar înainte de a
debarca, 1946 au ajuns prizonieri ai germanilor şi 514 au fost răniţi grav şi
au murit ulterior în spitalele germane sau engleze (cei care au putut fi
evacuaţi în retragere). Din cei 1.000 de soldaţi ai comandourilor britanice, 52
au murit în luptă, 195 au fost luaţi prizonieri şi 28 au fost răniţi (dar aceştia
au fost recuperaţi integral de forţele aliate în timpul retragerii). Din cei 50
de rangeri ai armatei americane, doar 3 au murit în timpul raidului, restul
s-au întors teferi în Anglia. De asemenea Marina britanică a pierdut 33 de nave
amfibii de debarcare, un distrugător (HMS
Berkeley), 75 de marinari au murit,
206 au fost răniţi şi 269 au dispărut sau au fost luaţi prizonieri de germani. Aviaţia
militară britanică (RAF) a pierdut
88 de avioane de vânătoare (68 de Supermarine
Spitfire şi 20 Hawker Hurricane),
8 bombardiere uşoare (Douglas Boston)
şi 10 avioane de recunoaştere aeriană (Mustang
Mark I), iar ca număr de piloţi 62 au murit în luptă, 30 au fost răniţi şi
17 au ajuns prizonieri. De asemenea alte 14 avioane ale RAF au fost făcute inutilizabile, în afara bătăliei aeriene, din
cauza diferitelor accidente suferite pe drumul spre Dieppe.
În comparaţie cu pierderile aliaţilor,
germanii au avut doar 311 soldaţi morţi în luptă şi 280 de răniţi. Dintre cei
morţi, 14 erau piloţi de vânătoare de pe celebrele avioane Focke Wulf 190. Ca material de luptă, germanii au pierdut 48 de
avioane ale Luftwaffe, din care 28
au fost bombardiere (jumătate din acestea Dornier
217) şi 20 de Focke Wulf-uri 190.
Deşi contingentul canadian a luptat cu
eroism în acest raid, soarta lor a fost hotărâtă în cele din urmă de
circumstanţe pe care nu le-au prevăzut şi nu le-au putut controla. Unii
istorici spun că de vină ar fi fost şi lipsa de experienţă în luptă a acestor
soldaţi, alţi autori au sugerat însă, că şi dacă raidul ar fi fost efectuat de
trupe experimentate, tot n-ar fi făcut nicio diferenţă din cauza condiţiilor
extrem de grele întâlnite în teren. În plus, ofiţerii care au planificat
raidul, au făcut o serie de erori tactice şi strategice, erori care au cauzat
un număr foarte mare de pierderi de soldaţi din rândul canadienilor (68% din
numărul iniţial).
Ulterior, comandanţii şi politicienii
aliaţi au spus că raidul de la Dieppe a fost un rău „necesar”. Vice-amiralul Mountbatten declara după război: „Nu am
nici o îndoială că Bătălia din Normandia
a fost câştigată pe plajele din Dieppe. Pentru fiecare om mort la Dieppe, alţi
10 au fost cruţaţi în Normandia în 1944.” De asemenea, Winston Churchill (primul-ministru, nu tancul) declara: „Impresia
mea despre Operaţiunea Jubilee e
aceea că deznodământul războiului a justificat pe deplin pierderile grele şi
prin aceasta canadienii au adus şi ei o contribuţie măreaţă la victoria
finală.”
În schimb, germanii au profitat de acest
raid, şi l-au prezentat rapid în presă ca pe o mare victorie. Propaganda
germană din timpul războiului, a descris acest raid ca fiind o glumă proastă a
aliaţilor, faptul că raidul a fost pregătit atât de prost şi a cauzat pierderi
foarte mari ilustrau perfect incompetenţa ofiţerilor aliaţi. De asemenea,
capturarea unei copii complete a planului raidului de la Dieppe, le-a
permis germanilor să efectueze o analiză
detaliată a operaţiunii. Generalii germani au fost şocaţi de „prostia
planului”, generalul Conrad Haase
spunând că nu înţelege cum aliaţii şi-au închipuit că o singură divizie ar
putea să învingă un regiment german ce mai are şi sprijinul artileriei,
declarând chiar că: ”puterea forţelor navale şi aeriene aliate a fost complet
insuficientă pentru a suprima apărătorii germani în timpul debarcărilor.” De
asemenea, generalul Kuntzen spunea
că i se pare „de neconceput” că debarcarea de la Pourville n-a fost sprijinită de tancuri. Oricum, tancurile Churchill,
ce rămăseseră pe plajă după raid, erau considerate de germani „uşor de învins”,
ele având un tun „slab şi depăşit” (tunul englez avea calibrul de doar 57 de
mm, faţă de cel puţin 88 sau 105 mm ale tancurilor germane şi ruseşti), iar
blindajul acestora era de asemenea slab în comparaţie cu tancurile germane sau
ruseşti ale timpului. Doar generalul Von
Rundstedt a observat că: „Aşa cum noi vom evalua aceste experienţe pentru
viitor, sunt sigur că şi forţa invadatoare (adică aliaţii, n.r.) o va face, mai
ales că a câştigat experienţă cu preţul unor mari sacrificii. Dar, a doua oară,
cred că nu o va face la fel!”
Într-adevăr, aliaţii occidentali au învăţat
câteva „lecţii” în urma raidului de la Dieppe. Aceste „lecţii” se vor
transforma într-un adevărat manual pentru „ce să nu se facă” în următoarele
operaţiuni amfibii ce au fost lansate de aliaţi până la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial. În principal, raidul de la Dieppe a subliniat câteva
condiţii minime de îndeplinit pentru reuşita oricărei viitoare operaţiuni
amfibii:
1. efectuarea unui puternic bombardament
de artilerie preliminar invaziei, şi de asemenea efectuarea unui puternic
bombardament aerian capabil să distrugă bateriile de tunuri germane de pe
coastă şi liniile de comunicaţii dintre acestea;
2. efectuarea invaziei propriu-zise
trebuia să se facă prin surprindere pentru a nu da timp apărătorilor să se
pregătească din timp atacului aliat;
3. cunoaşterea amănunţită, în cele mai
mici detalii a fortificaţiilor inamice de pe coastele ce vor fi invadate;
4. evitarea atacării frontale, directe a
oricărui port de pe coastă, pentru că se dovedise că apărarea germană a
acestora era prea puternică;
5. utilizarea unor vase amfibii ce să
poată fi folosite şi pentru reîmbarcare şi retragere în caz de nevoie.
Ca o consecinţă a lecţiilor învăţate la
Dieppe, britanicii au realizat o serie întreagă de accesorii ce vor fi folosite
pe tancurile engleze capabile să efectueze diferite „munci” ce vor uşura
înaintarea blindatelor şi soldaţilor aliaţi prin câmpurile de mine, obstacolele
naturale şi artificiale din zonele de coastă apărate de germani. Aceste
accesorii numite Hobart’s Funnies (şi-au
luat numele după generalul-maior Percy
Hobart, comandantul diviziei 79 blindate britanice, general ce a instruit
pentru prima oară echipajele britanice de pe tancuri în folosirea acestor
„accesorii”) erau de mai multe feluri: unul era o lamă pusă în faţa tancului ce
astfel se transforma în buldozer blindat; un alt accesoriu era format dintr-un
cilindru amplasat tot în faţă pe care erau legate mai multe lanţuri de 2 metri
lungime, lanţuri ce prin rotirea lor cu viteză mare detonau minele amplasate pe
sol; un alt accesoriu era o remorcă, tot blindată, ce conţinea un combustibil
legat printr-un tub de alimentare de partea din faţă a tancului ce devenea
astfel un aruncător de flăcări blindat; un alt accesoriu, foarte util de
altfel, era format din două braţe metalice amplasate deasupra tancului, ce se
desfăceau la orizontală în faţa şi spatele tancului, ce putea astfel forma un
pod peste şanturi antitanc sau chiar ziduri de 3 metri, accesoriu foarte util
în invazia Normandiei.
 |
| Buldozerul blindat |
 |
| Cilindrul cu lanţurile deminatoare |
 |
| Aruncătorul de flăcări |
 |
| Accesoriul ce uşura trecerea peste obstacole |
 |
| Porturile plutitoare |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Care este parerea ta?