9 septembrie 2012

Raidul de la Dieppe - 19 august 1942 (III)


Răniţi canadieni pe plajă lângă un tanc Churchill rămas fără muniţie
Principalele debarcări canadiene.
Pentru a pregăti terenul pentru principalele debarcări, patru distrugătoare ale Marinei britanice au bombardat coasta franceză, în timp ce vasele de desant se apropiau de plaje. La ora 5:15, li s-au alăturat cinci escadrile ale RAF (formate din avioane de vânătoare Hawker Hurricane), care au bombardat apărarea de pe coastele portului Dieppe şi au lansat mai multe proiectile fumigene pentru a crea un adevărat ecran de fum, ce să protejeze trupele aliate, ce urmau să debarce pe plajele „Roşie” şi „Albă”. Între 5:20 şi 5:23, a început debarcarea principalelor trupe ce urmau să ocupe portul Dieppe, mai întâi pe plaja „Roşie”, şi anume două regimente (Regimentul Scoţian din Essex şi Regimentul de infanterie uşoară canadiană din Hamilton), ce trebuiau să fie sprijinite de Regimentul 14 blindat canadian ce avea în dotare tancuri Churchill. Dar, pentru că tancurile au întârziat la debarcare, cele două regimente de infanterie (scoţian şi canadian), au trebuit să atace fără sprijinul lor apărarea germană puternică. În plus, plaja era despărţită de port şi de un zid înalt de aproximativ 3 metri, pe care nu l-au putut escalada, de deasupra lui germanii trăgând în atacatori cu puternicele mitraliere MG34 (deasupra acelui zid pe stâncile din faţa portului germanii amplasaseră o multitudine de cazemate cu ziduri de beton de o grosime de 3 metri) şi cu mortiere şi aruncătoare de grenade (similare modernelor AG1 şi AG3 din dotarea armatei române actuale) , ce le-au provocat aliaţilor pierderi însemnate. Când, totuşi, tancurile au ajuns în apropierea plajei (în vehiculele speciale amfibii), doar 29 au reuşit să debarce, dar din acestea 2 s-au scufundat în apa adâncă de lângă mal, 12 s-au blocat pe plajă pentru că pietrişul le-a stricat şenilele, şi doar 15 au continuat lupta reuşind să escaladeze zidul de pe plajă. Dar, odată ce au trecut acel zid, tancurile n-au mai reuşit să înainteze spre port şi oraş din cauza numeroaselor obstacole antitanc amplasate de germani între zid şi port. De aceea, s-au retras coborând zidul spre plajă unde au ajutat la protecţia infanteriei, ce se retrăgea la rândul ei înapoi spre vehiculele amfibii, şi de acolo înapoi sub protecţia Marinei britanice, spre porturile din Anglia. Toate tancurile ce au debarcat au fost ori distruse, ori abandonate, pentru că nu mai aveau muniţie pentru continuarea luptei, de asemenea cea mai mare parte a vehiculelor care ar fi trebuit să le asigure retragerea spre Anglia, erau pline cu infanterişti, în mare parte răniţi în luptă. Din echipajele tancurilor, nici unul nu s-a mai întors după luptă în Anglia, o parte fiind ucişi, iar restul au fost luaţi prizonieri de germani.


Necunoscând situaţia reală de pe plaja „Roşie” - pentru că de după ecranul de fum ce-l făcuseră distrugătoarele Marinei britanice nu se vedea nimic – generalul-maior Roberts a trimis, în luptă pe plaja „Albă” şi cele două unităţi din rezervă: puşcaşii marini canadieni (de origine franceză) Mont Royal şi puşcaşii marini britanici numiţi şi unitatea de Comando „A”. La ora 7:00, francezii unităţii Mont Royal, conduşi de locotent-colonelul Dollard Ménard, s-au apropiat de plaja „Albă” în 26 de vase amfibii de desant. Dar, chiar înainte de ajunge pe plajă, soldaţii germani au deschis focul asupra lor, cu mitraliere, mortiere şi aruncătoare de grenade, reuşind să distrugă majoritatea navelor de debarcare. Totuşi, câţiva soldaţi francezi au reuşit să ajungă pe plajă, dar ulterior n-au mai putut înainta spre centrul oraşului Dieppe, din cauza puternicei apărări germane. În acest moment, generalul-maior J.H. Roberts a ordonat comandoului „A” să debarce şi ei pe plajă pentru a-i sprijini pe puşcaşii francezi. Dar, cum germanii primiseră între timp întăriri, majoritatea vaselor comandoului „A” au fost distruse încă înainte de a ajunge pe plajă, iar soldaţii britanici care totuşi au ajuns pe plajă au suferit la rândul lor pierderi grele, şi restul au ajuns prizonieri. Dându-şi seama de gravitatea situaţiei, ofiţerul care comanda această unitate, locotenent-colonelul Phillipps, s-a ridicat în picioare în partea din spate a vasului în care se afla şi le-a semnalizat celorlalte nave amfibii să nu se apropie de plajă şi să abandoneze misiunea, dar, după câteva secunde a fost ucis de un lunetist german şi astfel nicio navă nu s-a întors din drum. La ora 11:00, datorită situaţiei disperate în care se aflau trupele aliate debarcate pe aceste ultime două plaje de la Dieppe (chiar în faţa oraşului francez), generalul Roberts a ordonat retragerea soldaţilor pe vasele amfibii şi întoarcerea trupelor în Anglia. Sub puternicul foc al inamicului, retragerea completă s-a încheiat la ora 14:00 a aceleiaşi zile de 19 august 1942.
Bătălia aeriană.
În acelaşi timp cu luptele de la sol, pe cerul de deasupra portului Dieppe, s-a desfăşurat o aprigă luptă între Luftwaffe şi RAF. Planul aliaţilor era de a atrage în luptă cât mai multe avioane germane pentru a le distruge şi în acelaşi timp să protejeze soldaţii britanici, americani, canadieni şi francezi ce luptau cu inamicul pe plaje. RAF a trimis în luptă 48 de escadrile de avioane de vânătoare Spitfire, 8 escadrile de avioane de vânătoare-bombardament Hurricane, 4 escadrile de avioane de recunoaştere Mustang Mark I (o variantă a cunoscutului avion de vânătoare american P-51 Mustang, acest Mark I era folosit de englezi la început în misiuni de recunoaştere) şi 7 escadrile de bombardiere uşoare Douglas Boston. Deşi, la început, avioanele germane au răspuns lent „provocării britanice”, odată angajaţi serios în luptă, piloţii Luftwaffe au provocat pierderi grele RAF-ului, ce nu a reuşit nici măcar să protejeze trupele de la sol de bombardamentul efectuat asupra lor de Dornier-ele germane. Cele mai slabe în luptă s-au dovedit a fi celebrele Spitfire, şi aceasta pentru că ele aveau o autonomie de zbor destul de limitată, şi au putut să zboare fiecare doar câte 5 minute deasupra locului bătăliei, după care trebuiau să se întoarcă la bazele din Anglia dacă nu vroiau să cadă în mare din cauza lipsei combustibilului.
Supermarine Spitfire
Hawker Hurricane

Mustang Mark I
Douglas A-20 Boston
Focke-Wulf 190
Dornier 217
Pierderi şi urmări.
Din cei 5.000 de soldaţi canadieni iniţiali, participanţi la acest raid, 907 au murit pe plajă sau chiar înainte de a debarca, 1946 au ajuns prizonieri ai germanilor şi 514 au fost răniţi grav şi au murit ulterior în spitalele germane sau engleze (cei care au putut fi evacuaţi în retragere). Din cei 1.000 de soldaţi ai comandourilor britanice, 52 au murit în luptă, 195 au fost luaţi prizonieri şi 28 au fost răniţi (dar aceştia au fost recuperaţi integral de forţele aliate în timpul retragerii). Din cei 50 de rangeri ai armatei americane, doar 3 au murit în timpul raidului, restul s-au întors teferi în Anglia. De asemenea Marina britanică a pierdut 33 de nave amfibii de debarcare, un distrugător (HMS Berkeley), 75 de marinari au murit, 206 au fost răniţi şi 269 au dispărut sau au fost luaţi prizonieri de germani. Aviaţia militară britanică (RAF) a pierdut 88 de avioane de vânătoare (68 de Supermarine Spitfire şi 20 Hawker Hurricane), 8 bombardiere uşoare (Douglas Boston) şi 10 avioane de recunoaştere aeriană (Mustang Mark I), iar ca număr de piloţi 62 au murit în luptă, 30 au fost răniţi şi 17 au ajuns prizonieri. De asemenea alte 14 avioane ale RAF au fost făcute inutilizabile, în afara bătăliei aeriene, din cauza diferitelor accidente suferite pe drumul spre Dieppe.
În comparaţie cu pierderile aliaţilor, germanii au avut doar 311 soldaţi morţi în luptă şi 280 de răniţi. Dintre cei morţi, 14 erau piloţi de vânătoare de pe celebrele avioane Focke Wulf 190. Ca material de luptă, germanii au pierdut 48 de avioane ale Luftwaffe, din care 28 au fost bombardiere (jumătate din acestea Dornier 217) şi 20 de Focke Wulf-uri 190.
Deşi contingentul canadian a luptat cu eroism în acest raid, soarta lor a fost hotărâtă în cele din urmă de circumstanţe pe care nu le-au prevăzut şi nu le-au putut controla. Unii istorici spun că de vină ar fi fost şi lipsa de experienţă în luptă a acestor soldaţi, alţi autori au sugerat însă, că şi dacă raidul ar fi fost efectuat de trupe experimentate, tot n-ar fi făcut nicio diferenţă din cauza condiţiilor extrem de grele întâlnite în teren. În plus, ofiţerii care au planificat raidul, au făcut o serie de erori tactice şi strategice, erori care au cauzat un număr foarte mare de pierderi de soldaţi din rândul canadienilor (68% din numărul iniţial).
Ulterior, comandanţii şi politicienii aliaţi au spus că raidul de la Dieppe a fost un rău „necesar”. Vice-amiralul Mountbatten declara după război: „Nu am nici o îndoială că Bătălia din Normandia a fost câştigată pe plajele din Dieppe. Pentru fiecare om mort la Dieppe, alţi 10 au fost cruţaţi în Normandia în 1944.” De asemenea, Winston Churchill (primul-ministru, nu tancul) declara: „Impresia mea despre Operaţiunea Jubilee e aceea că deznodământul războiului a justificat pe deplin pierderile grele şi prin aceasta canadienii au adus şi ei o contribuţie măreaţă la victoria finală.”
În schimb, germanii au profitat de acest raid, şi l-au prezentat rapid în presă ca pe o mare victorie. Propaganda germană din timpul războiului, a descris acest raid ca fiind o glumă proastă a aliaţilor, faptul că raidul a fost pregătit atât de prost şi a cauzat pierderi foarte mari ilustrau perfect incompetenţa ofiţerilor aliaţi. De asemenea, capturarea unei copii complete a planului raidului de la Dieppe, le-a permis  germanilor să efectueze o analiză detaliată a operaţiunii. Generalii germani au fost şocaţi de „prostia planului”, generalul Conrad Haase spunând că nu înţelege cum aliaţii şi-au închipuit că o singură divizie ar putea să învingă un regiment german ce mai are şi sprijinul artileriei, declarând chiar că: ”puterea forţelor navale şi aeriene aliate a fost complet insuficientă pentru a suprima apărătorii germani în timpul debarcărilor.” De asemenea, generalul Kuntzen spunea că i se pare „de neconceput” că debarcarea de la Pourville n-a fost sprijinită de tancuri. Oricum, tancurile Churchill, ce rămăseseră pe plajă după raid, erau considerate de germani „uşor de învins”, ele având un tun „slab şi depăşit” (tunul englez avea calibrul de doar 57 de mm, faţă de cel puţin 88 sau 105 mm ale tancurilor germane şi ruseşti), iar blindajul acestora era de asemenea slab în comparaţie cu tancurile germane sau ruseşti ale timpului. Doar generalul Von Rundstedt a observat că: „Aşa cum noi vom evalua aceste experienţe pentru viitor, sunt sigur că şi forţa invadatoare (adică aliaţii, n.r.) o va face, mai ales că a câştigat experienţă cu preţul unor mari sacrificii. Dar, a doua oară, cred că nu o va face la fel!”
Într-adevăr, aliaţii occidentali au învăţat câteva „lecţii” în urma raidului de la Dieppe. Aceste „lecţii” se vor transforma într-un adevărat manual pentru „ce să nu se facă” în următoarele operaţiuni amfibii ce au fost lansate de aliaţi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În principal, raidul de la Dieppe a subliniat câteva condiţii minime de îndeplinit pentru reuşita oricărei viitoare operaţiuni amfibii:
1. efectuarea unui puternic bombardament de artilerie preliminar invaziei, şi de asemenea efectuarea unui puternic bombardament aerian capabil să distrugă bateriile de tunuri germane de pe coastă şi liniile de comunicaţii dintre acestea;
2. efectuarea invaziei propriu-zise trebuia să se facă prin surprindere pentru a nu da timp apărătorilor să se pregătească din timp atacului aliat;
3. cunoaşterea amănunţită, în cele mai mici detalii a fortificaţiilor inamice de pe coastele ce vor fi invadate;
4. evitarea atacării frontale, directe a oricărui port de pe coastă, pentru că se dovedise că apărarea germană a acestora era prea puternică;
5. utilizarea unor vase amfibii ce să poată fi folosite şi pentru reîmbarcare şi retragere în caz de nevoie.
Ca o consecinţă a lecţiilor învăţate la Dieppe, britanicii au realizat o serie întreagă de accesorii ce vor fi folosite pe tancurile engleze capabile să efectueze diferite „munci” ce vor uşura înaintarea blindatelor şi soldaţilor aliaţi prin câmpurile de mine, obstacolele naturale şi artificiale din zonele de coastă apărate de germani. Aceste accesorii numite Hobart’s Funnies (şi-au luat numele după generalul-maior Percy Hobart, comandantul diviziei 79 blindate britanice, general ce a instruit pentru prima oară echipajele britanice de pe tancuri în folosirea acestor „accesorii”) erau de mai multe feluri: unul era o lamă pusă în faţa tancului ce astfel se transforma în buldozer blindat; un alt accesoriu era format dintr-un cilindru amplasat tot în faţă pe care erau legate mai multe lanţuri de 2 metri lungime, lanţuri ce prin rotirea lor cu viteză mare detonau minele amplasate pe sol; un alt accesoriu era o remorcă, tot blindată, ce conţinea un combustibil legat printr-un tub de alimentare de partea din faţă a tancului ce devenea astfel un aruncător de flăcări blindat; un alt accesoriu, foarte util de altfel, era format din două braţe metalice amplasate deasupra tancului, ce se desfăceau la orizontală în faţa şi spatele tancului, ce putea astfel forma un pod peste şanturi antitanc sau chiar ziduri de 3 metri, accesoriu foarte util în invazia Normandiei.
Buldozerul blindat




Cilindrul cu lanţurile deminatoare


Aruncătorul de flăcări
Accesoriul ce uşura trecerea peste obstacole
O altă schimbare majoră în tactica aliaţilor, a fost aceea că şi-au dat seama de faptul că nicio invazie nu poate reuşi prin încercarea ocupării unui port, pentru că în urma bombardamentului iniţial dinantea invaziei propriu-zise instalaţiile portuare vor deveni inutilizabile şi deci, portul nu va putea fi folosit pentru aprovizionarea trupelor din capetele de pod cucerite. De aceea, la ideea unui inginer galez din armata britanică, aliaţii au construit adevărate porturi artificiale formate din bucăţi prefabricate plutitoare (vase mari umplute cu beton înalt de 4-5 metri), prefabricate ce odată ajunse în apropierea plajelor Normandiei, de exemplu, au fost legate şi au format porturile folosite de aliaţi pentru aprovizionarea trupelor debarcate. Unul din aceste porturi (cel de pe plaja Gold utilizată de englezi şi canadieni), a fost operaţional timp de şase luni, până ce aliaţii au reuşit repare portul Anvers din Belgia (portul belgian fusese eliberat în 6 septembrie 1944, dar germanii îl bombardaseră puternic şi devenise inutilizabil).
              Porturile plutitoare                       
Bibliotecar, prof. Florin Miheş.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Care este parerea ta?

Final de sezon de cusut la șezătoarea ”IA Oradea”!

Echipa IA Oradea vă dorește  vară frumoasă și vă așteaptă din toamnă la un nou sezon de cusut! De la dreapta la Stânga-  Viorica Știube- meș...

Wikipedia

Rezultatele căutării