Lectura mai multor săptămâni a fost cartea Dansând cu Șiva, a lui Sorin Nicolae Ștefan, fost ziarist la Dreptatea și BBC World Service.
Subiectul este pasionant si intâlnesc in tot locul teme, intrebări si răspunsuri cu care m-am intâlnit si eu in ani si spatii diferite. Întâlnesc subiecte din actualitatea discuțiilor cu prietenii mei sau a articolelor la care ma trimit linkuri de pe facebook. Ma fascineaza textul, si desigur ne place o carte in măsura in care ne recunoastem si ne regasim in ea. Mi-ar place sa aranjez altfel modulele eclectice și deconstructiviste să uit povestea, să ma bucur separat de fiecare bucățică de proza scurtă întâlnită.
”M‑a frământat în nu puține nopți întrebarea, de ce unii oamenii sunt în stare de credință și alții nu. Poate că și ea e un dar de la Dumnezeu și calviniștii au atunci dreptate – Atotputernicul își revarsă harul asupra cui dorește. Salvarea îți e poate predestinată... nu știu dacă mă încântă foarte mult perspectiva asta, dar asta e... nu știu...
Nimeni nu poate ști.
‑Atunci înseamnă că nici ateismul meu nu mai este atât de respingător.
Este ce‑ți rămâne dacă n‑ai fost blagoslovit de Dumnezeu cu credință. Numește‑o armă a neputinței. Sau mai degrabă voce a sclavului căruia i‑a fost refuzată pe veci libertatea. ”
Si mai apoi:
Să lăsăm autorul să prezinte cartea :
”Am scris această carte despre credință pentru toți cei munciți de avatarurile ei. Nu am avut în minte o anume audiență, și nici nu am căutat vreo formulă facilă, din contră, am dorit-o într-o formă cât mai originală. Este mai degrabă rodul unei minți de arhitect, pasionat după genul scurt.
Subintitulată „alcătuire modulară, eclectică și deconstructivistă”, cartea are cinci capitole, gândite separat, dar și evident parte a unui întreg. Am mai mulți povestitori – dintre care un Sarastro, dar și un Papageno – tonul aproape trivial din primul capitol este înlocuit de unul mult mai reflexiv, în al doilea, ca un Adagio, sau Andante, ca apoi să dezvolt toate temele…
Este o călătorie frenetică, plină de îndoieli, într-un univers paralel, asemenea unei căutări de sine, în acel Labirint interior, al cărui traseu este punctat de numeroase Tablouri într-o expoziție.
Cartea mea este, un îndemn la umilință, într-o epocă în care are loc o impardonabilă și fără precedent trivializare a Sacrului. Aceste traseu spiritual reflectă experiențe pur personale, dar, sper eu, cu rezonanțe multiple și universal valabile. Mesajul cărții nu poate fi înțeles așa cum trebuie decât dacă este dusă până la capăt…
Problematica fiind atât de complexă și delicată, este imposibil să nu ai, pe parcursul cărții, ori sentimente de respingere puternică, ori de acceptare și visare… și, de ce nu, de îndemn la propriile reflecții…
Acțiunea cărții se petrece în orașul-stat Răulești, parte a Imperiului Otoman, iar ca atitudine generală, denunț naționalismul fascist al „vizirului”, dar și legionarismul (precum și persistența sa în unele sectoare ale culturii și vieții politice din România).
Universul paralel în care mă retrag în final este cel al României Mari, în care Iuliu Maniu este președinte, Corneliu Coposu, prim miniștru, victimele asasinatelor legionare au scăpat cu viață, Hitler a fost asasinat în Cehoslovacia de către gruparea Patria mea – Vltava, astfel că al doilea război mondial nu a mai avut loc…”
