12 august 2016

Cititorul din peşteră



        În romanul de ficţiune Cititorul din peşteră, scriitorul portughez Rui Zink ne povesteşte aventura unui copil de 15 ani, căruia nu-i plăcea să citească nimic (poate doar subtitrările telenovelelor) şi care ajunge pe o insulă unde e forţat să citească, tot felul de cărţi, pentru a rămâne în viaţă (ironie nedisimulată a autorului). Romanul e împărţit în trei părţi, ce urmează parcă formula clasică a unui discurs de succes: prima parte ce corespunde introducerii (Călătoria), a doua ce ilustrează ideea principală a prezentării (Insula) şi a treia ce ne prezintă deznodământul sau concluziile discursului (Întoarcerea).  

        Călătoria ne arată cum, un adolescent, cam incult ce-i drept, ai cărui părinţi divorţaseră, şi deci nu prea aveau timp să-l educe; se ocupa cu tot felul de furtişaguri, prin târgul oraşului unde locuia (din text se înţelege că acest oraş, ce are şi un port e situat undeva în Portugalia). Într-o zi, mai precis în dimineaţa unei zile când tocmai reuşise împreună cu banda de mici „hoţomani” din care făcea parte să strângă o mică sumă de bani, în piaţa oraşului descind soldaţii regelui, în căutarea unui hoţ ce dăduse o mare „lovitură”. Hoţomanul nostru, intrat cum zice el în „buculc”, o ia la fugă, ca şi restul bandei de altfel (eroul nostru a aflat ulterior că nu pe el îl căuta potera). Fugind ca bezmeticul printre mese şi negustori, la un moment dat se „termină terenul” şi adolescentul nostru cade pe o corabie, din port. Odată ajuns pe corabie, se ascunde în cală, mănâncă o pară mălăiaţă, şi din cauza oboselii adoarme. Când se trezeşte, ceva i se pare suspect, corabia parcă se mişcă. Se uită printr-o mică fereastră a corabiei (numită de marinari tambuchi) şi realizează că e undeva în mijlocul unei mări sau chiar ocean. Nu după mult timp e găsit de unul din marinari, şi scos pe puntea corăbiei unde toţi marinarii erau adunaţi, ca la şedinţă. Marinarii, curioşi, îl înconjoară pe „clandestin”, afişând „mutre nu foarte prietenoase”. Unul din marinarii de pe corabie (despre care eroul nostru a aflat ulterior că e contramaistru) îl întreabă mârâind: „- De unde ai apărut, măi drace?”. Adolescentul hoţoman îi spune că a căzut pe corabie, de pe chei, fără să precizeze însă de ce şi de cine fugea prin piaţă. În timpul acestor explicaţii, lângă marinari apare căpitanul (ce şchioapătă de parcă ar avea un picior de lemn), care-l muştruluieşte puţin pe copil. În cuvinte puţine, dar hotărâte, căpitanul îi explică că are noroc, în alte vremuri l-ar fi legat fără explicaţii de catarg sau l-ar fi aruncat direct primilor rechini apăruţi pe lângă corabie. Dar, pentru că pe corabie nu e loc pentru puturoşi, căpitanul îi spune că treaba lui va fi să stea cocoţat, sus, pe gabie (gabia e o platformă mică de aproximativ 1 metru pătrat, situată în vârful catargului principal al corabiei), de unde va evalua orizontul.

Astfel, „evaluând” orizontul, eroul romanului îşi petrece zilele, pe corabia aflată într-o misiune ciudată. În timpul călătoriei, discutând cu mai mulţi marinari (în mod ciudat unul din ei are un nume întâlnit la un personaj din Moby Dick) adolescentul nostru află misiunea marinarilor de pe vas, şi anume corabia caută o insulă, pe care se află un monstru ce trebuie prins şi adus în ţară. Acest monstru se numeşte Anibalector, numele lui apărând pe o hartă deţinută de căpitan. Până şi harta e ciudată, ea nefiind desenată, cum ne-am aştepta, pe hârtie, ci pe piele umană.

Aproape de sfârşitul primei părţi a romanului, copilul ajuns deja mus (primul grad al oricărui marinar aflat pe un vas) câştigă încrederea căpitanului, care-l lasă să citească harta aflată în posesia lui. După ce a citit harta, şi discutând cu căpitanul tânărul mus află că de fapt pe monstru îl cheamă Animal Lector, adică Cititor.

La câteva minute după aceasta căpitanul l-a trimis pe musul nostru înapoi pe platforma gabiei, unde eroul nu apucă să stea prea mult din cauza unei furtuni. Furtuna izbucnită din senin, îl aruncă în mare pe adolescent, şi astfel se termină prima parte a romanului.

        Insula reprezintă a doua parte, şi cea mai consistentă a romanului Cititorul din peşteră. Adolescentul de 15 ani se trezeşte, într-o peşteră, pe o insulă. Dar, peştera e ciudată şi groaznică în acelaşi timp. Din tavanul ei se lasă spre podea mii de stalactite, iar pe jos sunt mii de oase umane şi cărţi. Cărţi şi oase, presărate peste tot pe podeaua peşterii. La un moment dat, după uluiala iniţială tânărul mus observă, că, unul din pereţii peşterii începe să se mişte. De fapt, peretele nu e perete, stânca ce i se părea lui că are o cocoaşă e chiar monstrul căutat de corabia ciudată, condusă de căpitanul obsedat. Speriat la maxim, adolescentul abia poate scoate un strigăt chinuit, disperat.

Culmea, monstrul impasibil, îi spune că era cazul să se trezească, şi-l întreabă dacă e portughez, pentru că lui aşa i se pare după accent. Monstrul i-a recunoscut accentul, pentru că eroul nostru vorbise în somn, după ce furtuna îl aruncase în peştera din insula ciudată, aflată undeva pe o mare, la capătul lumii. După ce-şi mai revine puţin din uluiala şi groaza iniţială, adolescentul îl întreabă pe monstru dacă el e Anibalector. După ce-i confirmă acest fapt, adolescentul nostru se miră că monstrul vorbeşte, şi-l întreabă că cine l-a învăţat, şi mai ales de unde are atâtea cărţi, şi ce face cu ele. Monstrul îi răspunde că pentru el a fost un pic mai greu, fiind singur în peşteră, mai întâi a învăţat să citească, şi apoi să vorbească, tot cu ajutorul cărţilor. Astfel din cărţi monstrul acesta ciudat a reuşit să înveţe bineînţeles, rezonabil, următoarele limbi: suedeza, olandeza, rusa, ebraica, mandarina, engleza, poloneza, sârbo-croata (deşi sârbii şi croaţii sunt două popoare diferite, ei vorbesc aceeaşi limbă, diferenţa o face alfabetul, croaţii folosind alfabetul latin, iar sârbii cel chirilic), portugheza, germana, maghiara şi islandeza. Practic, monstrul a învăţat limbile marinarilor ce au naufragiat pe insulă, şi pe care el i-a şi mâncat, pentru că, după cum singur recunoaşte în dialogul cu adolescentul nostru, „..ce pot să-ţi zic? Sunt un individ care are nevoie de multă hrană”.

După câteva minute, tot discutând cu monstrul despre cărţi, citit şi cultură în general, adolescentul nostru îşi dă seama că i-a dispărut frica; de fapt intenţia monstrului asta a şi fost, să discute cu copilul de 15 ani până ce acesta se mai relaxează şi-şi mai revine din sperietura iniţială. Mai mult, în urma acestei conversaţii, cele două personaje, monstrul (ce are o cultură mai vastă decât 98% din locuitorii acestei planete) şi adolescentul (încă incult), ajung la o înţelegere „amiabilă”, monstrul îl lasă să trăiască mai departe pe adolescent în peşteră, cu condiţia ca adolescentul să citească toată ziua cărţile pe care Cititorul i le indica, iar seara să le comenteze împreună, pentru că de fapt, problema monstrului era că nu avea cu cine să converseze pe tema cărţilor citite (din cauză că ori erau prea proşti cei care ajungeau în peştera sa, ori monstrul îi mânca înainte să afle ce au „în cap”). Astfel, citind o mulţime de cărţi, trec săptămâni, poate chiar luni de zile (adolescentul nu ştie cât timp a trecut pentru că nu are nici ceas şi nici facebook în peşteră, nici măcar televizor, oricum n-ar fi avut ce face cu televizorul pentru că monstrul nu avea abonament şi nici cablu pe insula pustie), în plus monstrul chiar îl încuraja pe adolescent să facă sublinieri pe cărţile citite, pentru a discuta ulterior aceste pasaje interesante.

Astfel, încet-încet adolescentul nostru incult, începe să prindă gustul lecturii, şi face un lucru pe care nu-l făcuse niciodată la şcoală: să înveţe. Culmea, îşi dă seama că-i şi place să înveţe. În afara peşterii adolescentul nu prea trebuia să iasă, pentru că mâncarea (adică tot felul de fructe) i-o „livra” monstrul, care l-a şi avertizat să nu părăsească peştera pentru a nu cădea pradă primejdiilor ce hălăduiau pe acolo: „dinozauri carnivori, lilieci carnivori, insecte carnivore, plante carnivore”. Bineînţeles, şi fructele pe care i le aducea monstrul trebuia să le cerceteze adolescentul cu atenţie înainte de a le muşca, pentru că şi acestea conţineau, câteodată, larve, of course, tot carnivore.

Cu timpul, monstrul îl învaţă pe adolescent, faptul că nu numai cartea trebuie să aibă stil, dar şi cititorul. Dar, pentru că tot ce e bun durează puţin, după câteva luni, marinarii de pe corabia ciudată cu care venise adolescentul îi întind o capcană monstrului şi reuşesc să-l captureze. De asemenea îl „salvează” şi pe adolescent din peşteră, deşi acesta nu era prea bucuros c-a fost „salvat”. La sfârşitul acestei a doua părţi a cărţii, eroul realizează că a învăţat să iubească şi cărţile şi cuvântul.

        Întoarcerea, partea a treia şi finală a acestei frumoase cărţi (părerea mea, cum ar zice un personaj celebru), ilustrează în doar 12 pagini sfârşitul, concluzia acestui roman. Corabia ciudată, se întoarce în patrie cu monstrul căruia i place să citească (nu doar că-i place cartea, dar şi spune că o preferă televizorului, pentru că acesta doar îţi arată nişte imagini, care te fac mai tâmpit şi leneş) şi animalul acesta e „instalat” într-o groapă din grădina zoologică, groapă la realizarea căreia oamenii au muncit aproape o săptămână. Pe chei, în port adolescentul (acum iubitor de carte şi cuvânt) se întâlneşte cu părinţii lui, ce vor să se împace de dragul copilului întors din fantastica aventură. Adolescentul, „rece, cum cere legea”, le refuză pe loc oferta, spunându-le că dacă vor să fie din nou împreună, s-o facă; dar să nu-l folosească pe el ca pretext pentru această împăcare.

Ajuns captiv, Anibalector, era vizitat zilnic de oameni la grădina zoologică, dar de când ajunsese aici devenise melancolic, şi refuza să vorbească în public, n-a mai vorbit nici măcar cu eroul nostru, adolescent, acum devenit bărbat, acest fapt ofensându-l şi întristându-l pe fostul pungaş. Deşi îi ducea cărţi noi săptămânal, eroul nostru observă că aşa-zisul monstru e din ce în ce mai trist, nici măcar nu mai citea cărţile primite. Culmea e că nici măcar căpitanul corabiei nu se simţea mai bine, şi el devenise trist, melancolic, mai ales după ce reuşise să dialogheze de câteva ori cu Anibalector (căpitanul ca personaj seamănă foarte mult cu căpitanul balenierei ce-l vâna pe Moby Dick). Realizând că Anibalector nu va mai supravieţui mult în captivitate, eroul cărţii se hotărăşte să-l elibereze. Într-o noapte, profitând de faptul că acum era o „figură publică”, eroul cărţii îl vizitează pe monstru ce se făcea că doarme, culcat printre cărţi necitite şi coji de migdale (ce erau aruncate în „monstru” de „oamenii” ce vizitau grădina zoologică). De data aceasta eroul nostru reuşeşte să vorbească cu monstrul, care-l întreabă de ce îl vizitează. Eroul îi spune că a venit să-l elibereze, deşi nu are nici un plan pentru această acţiune. Mulţumindu-i pentru intenţie, Anibalector se eliberează singur din lanţurile cu care era legat (se pare că putea oricând să se elibereze, dar n-a vrut s-o facă). Apoi, împreună au străbătut jumătate din oraş, până au ajuns la podul de peste fluviul ce se vărsa în mare, şi Cititorul (adică „monstrul” Anibalector) a sărit în mare, şi de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Astfel, oamenii au crezut că s-a înecat, deşi după părerea scriitorului „Cu atât mai bine. Nimic nu-i mai bun decât ca inamicii noştri să ne creadă morţi, ca să înceteze să ne mai pisălogească.”

După eliberarea aceasta, „ilegală” a „monstrului”, eroul cărţii a fost arestat şi acuzat de trădarea patriei-mamă. Dar, pentru că în realitate era încă minor (deşi el se considera după cap şi inimă major), şi nici judecătorii n-au vrut să-l pedepsească prea aspru, s-a „găsit” un termen mediu de sentinţă, un fel de „serviciu civic pe tot restul vieţii”. Astfel eroul nostru a fost pedepsit să fie scriitor, soartă crudă, mai rea ca închisoarea pe viaţă, pentru că te obligă să-ţi petreci timpul aşezat la o masă, în faţa unei hârtii albe sau a unui ecran gri de calculator (ce ironie, şi ecranul la care scriu acest articol e tot gri) şi „să scrii istorii pe care, pe deasupra, nu le citeşte aproape nimeni, dacă nu sunt adaptate pentru cinema sau televiziune”. În plus, scriitorul e invitat, câteodată prin şcoli sau biblioteci, să-şi prezinte opera, fără să fie plătit pentru că nici şcolile, nici bibliotecile n-au bani să-i plătească pe scriitori, dar, uneori, când au „chef” le mai oferă scriitorilor (sau altor invitaţi) câte o masă de prânz, ce uneori se transformă rapid într-un „banchet pentru o jumătate de duzină de comeseni.”
        La final, autorul recunoaşte că a folosit unele „neruşinate referinţe” din câteva opere celebre: Moby Dick de Hermann Melville, Vânarea lui Snark scrisă de Lewis Carroll, King Kong de Marion C. Cooper, Dune scris de Frank Herbert, Esteiros al scriitorului portughez Soeiro Pereira Gomes, etc. Ciudat e că acţiunea acestui roman se petrece cumva într-un timp care nu există, pentru că în carte coexistă elemente de civilizaţie din secole diferite, din epoca dinozaurilor, secolul XVI sau XVII şi secolul XX. Pentru că, normal nu au cum fi din acelaşi timp corabia şi televizorul, muschetele şi telenovela, regele şi racheta (Portugalia a abolit monarhia în 5 octombrie 1910), dinozaurii şi tancurile. Cu toate aceste ciudăţenii, acest roman poate fi citit de orice cititor, de orice vârstă, cu o condiţie: să-i placă cititul şi cartea, în general.             

8 aprilie - Ziua romilor

Activități și povești de Ziua romilor și Săptămâna verde la biblioteca comunală din Sântandrei. Ramona Durdeu a fost gazdă și ne-a implicat ...

Wikipedia

Rezultatele căutării