-
Mă numesc Eva, pe tine cum te cheamă?
-
......niciun răspuns (Eva ridică din umeri și are un mic
oftat. Își pune mâinile la tâmple și continuă să contemple lumea în care
trăiește)
-
Ah, am uitat! Atunci când veți afla despre mine, eu voi
fi doar o amintire. Însă, (pauză) să știți că sufletul meu va fi aproape de
toți copiii care iubesc pacea, liniștea, viața, familia, frumosul și, de ce nu,
tot ceea ce îi înconjoară.
Am fost un copil cu o familie fericită, un copil cu vise și nu cu foarte
multe așteptări pentru că, nu-i așa, ce așteptări poate să aibă un copil atunci
când are de toate. Am o familie minunată. Îmi este mereu aproape! Părinții îmi
sunt și prieteni și mă înțeleg, că doar..., (pauză și zâmbind spune): Și ei au
fost cândva copii!. Sufletul lor parcă copilărește și astăzi deși, grijile
cotidiene, simt, că îi cam copleșesc câteodată.
Eva se uită în oglindă, își aranjează părul, zâmbește cum o face de fiecare
dată și își spune:
-
Am auzit părinții vorbind de război și că, NOI, evreii,
vom avea de suferit, că în scurt timp vom fi obligați să ne părăsim casele.
M-au pus pe gânduri aceste cuvinte pe care nu știu dacă le înțeleg așa de bine.
Am prieteni, am rude, oare ce se va întâmpla cu noi dacă totul este adevărat?
Nu știu ce să cred! Eu sunt doar un copil!
Se uită de jur-împrejurul camerei sale și continuă:
-
Ah, ca de obicei, mintea îmi fuge la joacă și am uitat să
vă spun că am împlinit 13 ani și m-am născut în treisprezece, într-o zi
de vineri. I-am auzit pe adulți împărtășind păreri diferite despre data de 13.
Unii spun că este o zi cu noroc, o vârstă norocoasă, alții, mai sceptici, spun
că aduce ghinion. Voi ce spuneți?
Așteaptă puțin, pleacă capul și uitându-se pe sub gene
exclamă:
-
Iar am uitat că eu sunt
doar în imaginația fiecărui copil din aceste timpuri. Eu nu mai sunt. Deși,
mi-aș fi dorit să trăiesc, iar viața mea în aceste momente, să fie alta. Mi-aș
fi dorit să fie altfel!
Acum se afla în ghetoul din Oradea. Rememorând tot ceea ce se
întâmplase cu ea și cu familia sa frumoasă la care ținea enorm, Eva își aduce
aminte de lucrul la care ținuse foarte mult (pauză): Bicicleta roșie. Era
jucăria, dacă o putem numi așa, NOI, cei de astăzi, pe care o iubea din tot
sufletul. Îi trec prin minte momentele în care i-a fost luată, se întristează
dar în același timp, o rază de lumină îi acoperă fruntea și ochii și, își aduce
aminte că, în același timp a fost bucuroasă pentru că acei oameni îi lăsaseră: VIAȚA. Din nou oftează și-și spune:
-
Nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic,
acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil
orice; mereu mai rău și chiar mult mai rău. Până acum am avut ce mânca, de aici
înainte nu vom avea.
Eva era tare mâhnită de tot ceea ce i se întâmpla. Și, în
același timp, speriată. Nu-i venea să creadă că tot ce trăia era real și chiar
se întâmpla. Întotdeauna îi plăcuse să se poarte curat, să poarte părul bine
îngrijit, împletit în codițe. Acum, ce îi mai rămăsese departe de cei dragi:
Jurnalul.
Cuvintele, sensul lor, ceea ce trăia acest copil minunat au
rămas posterității. Eva va fi un caz din multele cazuri derulate în anul 1944
iar viața ei s-a dovedit a fi una din multele vieți care au fost luate mult
prea devreme. De ce? Un răspuns hilar străbate și astăzi de la un pol la
celălalt Pământului și primele cuvinte care îți vin în minte sunt: au trăit
într-un timp istoric greu de înțeles și plin de atrocități, au fost evrei și
pentru acest lucru au plătit, Cui, pentru ce? Greu de răspuns și în prezent.
Cu ultimele puteri, Eva mai reușește să comunice cu Jurnalul
ei pentru a ne lăsa nouă mărturii…dincolo de alte cuvinte:
-
Deși
eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din
întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul
războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură; eu, Micul meu
Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care
ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.
Cred că dincolo de acest pasaj, cuvintele sunt mult prea
puține și sărace. Totuși…
În loc de încheiere...mai putem spune doar:
Din nefericire, firul vieții sale a fost rupt într-un moment în care mai
avea multe de spus și de făcut. Însă, înțelepciunea, maturitatea de care a
dat dovadă prin acest Jurnal, dorința de a trăi, rămân urme peste timp, fapte
care nu mai trebuie să fie repetate în această lume pe care o dorim altfel.
Este destul de mare Pământul și există pentru fiecare loc. Nu trebuie să luăm
viața unui om, să chinuim, să umilim un om numai pentru că el nu corespunde
tiparelor noastre. Suntem ființe raționale și ca atare, o viață ce ne-a fost
dăruită merită să o trăim așa cum considerăm dar fără a altera iubirea, viața, omul.
Așadar, omule fii înțelept,
demonstrează că indiferent de etnie, religie, statul social, ne-am născut să
fim liberi și egali în drepturi.
Ghiurcuța Livia
