Războiul nu are chip de femeie de Svetlana Aleksievici,
apărută la Editura: Litera, în anul 2019
Svetlana Aleksievici este laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”
Cartea recomandată este o culegere de mărturii ale femeilor sovietice care au luptat , voluntar în al doilea război mondial.
În primul capitol mărturisește că timp de șapte ani a strâns materialele pentru acest roman . A căutat toate supraviețuitoarele sovietice ale celui de-al Doilea Război Mondial, a stat de vorbă cu ele, le-a ascultat, le-a dat ocazia să vorbească despre ce a însemnat războiul pentru ele.
Diferența dintre viziunea unui bărbat despre război și a unei femei este evidentă. dacă poveștile bărbaților sunt mai pline de detalii tehnice, pline de eroi și de viteji, de generali și de strategii, poveștile femeilor sunt încărcate de emoție, pe pelicula memoriei e înregistrat un eveniment minor care nu va fi uitat o viață.
O bucată de dialog din text
–Când au apărut pentru prima dată în istorie femeile în armată?
–Încă din secolul al IV-lea î.Hr., în Atena şi în Sparta erau femei în oştile greceşti. Ulterior, la campaniile lui Alexandru Macedon au participat şi femei.
Istoricul rus Nikolai Karamzin scria despre strămoşii noştri: „Femeile slave mergeau uneori la luptă împreună cu tații şi soții lor, fără să se teamă de moarte: astfel, la
asediul Constantinopolului din anul 626, printre slavii ucişi au fost găsite multe cadavre de femei. Mamele îşi creşteau copiii să devină oşteni“.
–Și în vremurile mai noi?
–Pentru prima oară în anii 1560–1650, în Anglia s-au înființat spitale în care lucrau femei-soldați.
–Ce s-a întâmplat în secolul XX?
–La începutul secolului... În Primul Război Mondial, în Anglia, femeile erau deja primite în Forțele Aeriene Regale. Au fost formate Corpul Auxiliar şi Legiunea Femeilor Șoferi, care numărau o sută de mii de membre.
La fel, în Rusia, Germania şi Franța, numeroase femei au început să lucreze în spitale militare şi în trenuri sanitare.
Iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lumea a fost martora unui fenomen fără precedent. În multe țări ale lumii, femeile s-au înrolat în toate tipurile de forțe armate
Citind cartea nu poți să nu-ți pui întrebări.
Oare eu m-aș duce să stau la rând pentru a fi trimisă pe front în lina întâi? Mai mult ca sigur că nu. Undeva în sinea mea nu există o miză atât de mare încât să mă trimită într-un război , oricare ar fi acela.
Descrierile par desprinse din filmele rusești din anii 50-60.
Fete tinere pline de entuziasm se duc să se înroleze, se ceartă cu comandanți care le țin doar la birouri, strigă că vor să meargă în linia întâi.
Mai apoi întâlnirea cu moartea cu rănile care lasă urme pe chip și pe suflet, cu pierderea celor din jur, cu întoarcerea într-o lume în care nu te mai poți integra....transformă ființa umană tânără, entuziastă , frumoasă într-o epavă.
Țara pentru care au luptat le întoarce uneori spatele.
Stalin trimite în Siberia pe cei care au supraviețuit ca prizonieri de război la nemți etichetându-i ca dușmani ai poporului rus.
Noțiunea de patriotism se diluează în universul concentraționar comunist. Abia acum după atâția ani se pot scoate imaginile acelea din memorie. Și chiar și acum mai regăsim în carte refuzul acestor amintiri pomenite dialogurile cu cenzorul :
”E o minciună! e o calomnie la adresa soldaților noștri ,care au eliberat jumătate de Europă. La adresa partizanilor. la adresa eroicului nostru popor .N-avem nevoie de istoria dumneavoastră măruntă, nouă ne trebuie marea istorie....”
