Col. r. Dr.
Constantin Moșincat
„Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară!“ Mihai Eminescu
Referindu-ne la
istoricul acestei tradiții a Veteranilor constatăm că în anul 1870,
Convenția de la Geneva, a hotărât ca militarii, aflați în serviciul Patrie,
după 25 de ani de activitate, să primească ]n semn de recunoștință titlul de veteran de război. Prin urmare acest titlul a fost acordat și în Regatul României acelora
care au luptat în Războiului pentru Independență, prin înaltul ordin al Regelui
Carol I, în anul 1902.
La 29 aprilie 1902, Regele
Carol I a recunoscut, pentru prima dată oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de
Independenţă. Decretul Regal emis la acea dată,
la articolul 2, prevedea ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure „liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de
viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent
pentru generaţiile viitoare”[1].
Prin Decretul - lege nr. 1402, din 15 mai 1927, ofiţerilor activi şi de rezervă
care participaseră la Primul Război Mondial şi care fuseseră decoraţi cu
Ordinul „Mihai Viteazul”' li s-au acordat loturi de teren sau loturi de casă,
precum şi anumite gratuităţi. Acea legislație a fost mereu actualizată cu
diferite alte drepturi şi avantaje pentru ca din 1948 să fie doar unele revăzute,
iar altele fiind chiar anulate[2].
Prin HG nr.
1222/10.10 2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, s-a hotărât revenirea la
tradiție ca Ziua veteranilor de război
să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor
acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale
şi a intereselor României. Drepturile veteranilor de război sunt reprezentate,
în prezent, de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, afiliată ca membră
a Federaţiei Mondiale a Vechilor Combatanţi, cu sediul la Paris. Drepturile lor
sunt prevăzute de Legea nr. 49/1991 şi Legea nr. 44/1994, modificată şi
completată prin Legea 303/2007.
În sensul adaptării
la sistemele globale și această tradiție a fost răstălmăcită și politic
interpretată după interesul puterii. Am puncta doar cum s-a
răstălmăcit în Ziua veteranului!, prin decrete și semnături regale, sau/și
președințiale din ce a fost: Ziua
Armistițiului[3]. Adică, un sfârșit
de război nu poate să reprezinte decât norocul aceluia care a scăpat din
confruntarea între viață și moarte. Și după cum istoria ultimului secol ne
arată Ziua Veteranului, era asimilată
ca Ziua Păcii! A fost doar o amăgire,
căci, de la acel sfârșit, s-a născut un nou început de război, care a lăsat
alți veterani, și alți eroi în brazde de morminte. Să ne amintim doar că SUA și Franța, în 1928,
au semnat Pactul Kellogg-Briand, un „Tratat
internațional pentru renunțarea la război", ulterior la acesta au
aderat majoritatea națiunilor lumii. Și când toți „luptau pentru PACE, se înarmau pentru a porni
tăvălugul celui de-al doilea război mondial. Altă PACE (la Paris 1947), alte
cimitire de eroi și veterani care-și jeleau camarazii. Dar cu o altă abordare:
condamnarea criminalilor de război (Tribunalul
de la Nüremberg, Tribunalul poporului - România)!, epurări, condamnări
pentru că au executat ordinul Patriei? [4]
Guvernele britanic și
german au inițiat un apel comun, pentru comunitățile din întreaga lume, să
tragă la biserici toate clopote, la unison la ora 11.00, pe 11 noiembrie 2018, pentru
a marca aniversarea o sută de ani Ziua
Armistițiului.
În 1954, americanii au
renunțat la numele "Ziua Armistițiului" și au adoptat „Ziua
Veteranilor". Altfel spus, au înlocuit o zi sacră, de mulțumire,
cu o zi pentru a glorifica războinicii. Și toate dintr-un nărav politic. La
auzul armistițiului, în toate războaiele, căștile de oțel au plutit în aer,
soldații se bucurau că tunurile lor erau trase în muzee, că bubuitul lor marca
doar salvele de Pace! Toți se săturase de mizeria tranșeelor, de dulcea
amintire a prieteniei ce-i lega camarazii supraviețuitori, mari mutilați, de
pielea arsă de exploziile bombelor, de gazele cu miros de muștar, de bombele
ciupercă de la Hiroșima și Nagasachi (6, 9 august 1945), că în sfârșit
mitraliera nu mai melița 450 de gloanțe pe minut, că în uruitul asurzitor,
tancurile nu mai trec prin malaxorul șenilelor trupurile camarazilor ascunși în
gropi, că avioanele în picaj nu mai brăzdează fundul pământului. Oamenii au
plâns de bucurie la auzul dangătului de Clopot care vestea ARMISATIȚIUL.
Iată un facsimil al
ziarului America la momentul armistițiului.
Pe 7 octombrie 1918, la Waschington, trimisul W.A.F.
Ekengren, din ordinul împăratului Carol al IV-lea, înmâna o notă care prevedea
că monarhia austro-ungară, prin care
se adresa Preşedintelui Statelor Unite din America şi „oferă a încheia cu dânsul
şi cu aliaţii săi un armistiţiu pe toate fronturile, pe uscat, pe apă şi în
aer, şi să intre imediat în negocieri de pace pentru care cele patrusprezece
puncte din mesagiul adresat de preşedintele Wilson Congresului, în 8 ianuarie
1918 şi cele patru puncte conţinute în adresa preşedintelui Wilson, din 12
Februarie 1918, să servească ca temelie şi punctele de vedere din 27 septembrie
1918”[5].
După primirea notei, președintele americii „judeca de datoria sa a spune că nu
poate întreține sugestiile guvernului [austro-ungar] din cauza evenimentelor
schimbate din ianuarie”, care au schimbat în mod necesar și responsabilitatea
guvernului SUA, fapt pentru care nu se simte liber a accepta numai „autonomia”
popoarelor ci se „pronunța pentru
libertatea lor deplină”[6].
Cât
privește soldaţii acelor naţiuni oprimate, trebuiau să continue lupta pe
frontul de Est, cel mai apropiat de pământul natal, pe cât era cu
putinţa, cu scopul de a elibera şi de a îndemna pe conaționalii lor
să se revolte contra germanilor. Conducătorii mişcări
naționalităților din imperiu, nominalizați de americani, erau: prof. Masaryk,
de la consiliul naţional cehoslovac, Pianistul Paderewsky, reprezentând
polonezi, Căpitanul Vasile Stoica, de la Liga Naţională Română şi Dr. Hincovici,
de la Consiliul naţional Jugoslav. Aceștia, în viziunea inițială a lui Wilson,
trebuiau să formeze Federaţia Europei Centrale, care să fie alcătuită dintr-un
lanţ de state, care să se întindă de la Marea Baltică până la Marea Neagră.
Statele Unite, în mod semioficial, trebuia să fie „naşul mişcării”. Programului
preşedintelui Wilson de a elibera toate popoarele asuprite era proiectat și
prin intermediul acestei mișcări a naționalităților. Aceasta avea ca rol
„blocare ambiţiile Germaniei în est” şi urma
a fi încorporată în Liga Naţiunilor, la masa păcii, prin
reprezentanții lor prezenți din America.
În America românii fluturau cu mândrie steagul lor, și
determinase, prin oferta lor numeroasă, ajunsă la peste 20.000 de voluntari, de
a forma unități românești sub steag american, introducerea serviciului militar obligatoriu, când la departamentul de stat
american avea să ajungă știrea: „Armistițiul
a fost semnat”. Căpitanul Vasile Stoica, aducea la cunoștința președintelui
W. Wilson, Mapa „României Mari”, și
broșurile referitoare la „Basarabia”
și „Dobrogea” cu explicațiile
necesare, mape având coperte cu motive românești[7].
În
timp ce Vasile Stoica, Pr. Ioan Moța și Dr. Vasile Lucaciu, erau printre
românii ardeleni emigrați în america, Uniunea românilor din America, printr-o
scrisoare deschisă îndemna pe români să cumpere „bonduri” pentru al patrulea
împrumut, făcut de stat, în 19 noiembrie 1918, în timpul color 15 zile rezervat
operațiunii de subscripție. Centralizarea datelor reprezenta o necesitate de a
argumentare în fața președintelui SUA a interesului național românesc, susținea
Ioan Păcurar[8].
Și sunt, în această circumstanță dator a explica răstălmăcirea. Învingătorii au
impus pacea nu prin negocieri, cum ar fi vrut germanii, ci prin impunerea de despăgubiri,
fapt pentru care s-a rupt Pacea!.
Ce concluzionăm
aici nu sunt doar povești. Sunt răspunsuri posibile la întrebări. De ce cineva
a decis să „servească” în armată? Cum a fost sub prestație de jurământ lupta?
Cum s-au întors acasă sprijinindu-se într-un baston? Rapoarte în ziare, exemple de eroi? Bine: „până și o femeie – Ecaterina Teodoroiu - care s-a deghizat
în bărbat, pentru a servi în războiul întregirii, a fost un voluntar al
Patriei!, recompensată post-mortem: „sublocotenent-voluntar” și ea, ca vreo
800.000 de feciori români, care au avut parte doar de: „Crucea comemorativă” a
Marelui Război.
„Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii, Dumnezeu."
(Andrei Ciurunga)
Sărbătoare
nemeritată
Comandanţii şi
oştirea română care depuseseră jurământul de credinţă Regelui Mihai I, după 23
august 1944, au găsit de cuviinţă să dedice momentul eliberării ultimei brazde
de pământ românesc, din 25 octombrie 1944, regelui lor, amânând în acest sens
atacul pentru eliberarea orașului Carei. Ultima brazdă de pământ românesc
făcută cadou, ca şi când ei nu ştiau că datorită nechibzuinţei comandantului
suprem, 160.000-170.000 de camarazi de-ai lor au fost dezarmaţi şi aruncaţi
pentru mulţi ani în ghetourile comuniste sovietice siberiene[9].
Nu ştiau sau nu
voiau să ştie?. Nu are importanţă. Important e că în acea zi, nici ex-regele
mareşal, nici colonelul „prinţ" Duda, nu au găsit de cuviinţă să adreseze
câteva vorbe, măcar şi în scris, măriei sale oşteanului român, cel care, la doi
paşi de Parlament, unde fostul Ex-regele se bâlbâia la festivități, aproximativ
la aceeaşi oră îşi serbau ziua şi sutele de mii de eroi supraviețuitori, care,
de la mareşal la soldat, şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, al cărui
rege, incompetent sau impotent, a fost cândva Mihai I (și nu Mihai de România,
cum lingăii l-au gratulat!). Stupoare însă! „În timp ce mă apropiam de
sfârşitul materialului la care lucram, pregătindu-mă să aduc şi eu „omagiul
cuvenit regelui meu", - scria profesorul comandor Dr. Jipa Rotaru - găsesc
pe internet, circulând pe diferite site-uri, mail-uri, un document de o valoare
excepţională şi care, dacă se va dovedi veridic, ne va scuti pentru „totdeauna
de ceremonialurile aniversare ale trădătorului de ţară Mihai I şi întregii sale
găşti, să-mi fie scuzată expresia mai puţin academică”[10].
Dezvăluirea
senzaţională, demonstrând, fără echivoc, dubla trădare săvârşită de Mihai I,
atât la 23 August 1944, cât şi la 30 Decembrie 1947. Astfel, în documentul
citat este înregistrată poziţia spionajului sovietic din perioada celor două
evenimente, precum că: „În România, tânărul rege Mihai se bizuia pe trupele
comuniste (Armata Roşie[11]
- n.n.) pentru a-l aresta pe generalul (de fapt mareşalul n.n.) Ion
Antonescu şi pentru a înfăptui lovitura de stat antihitleristă (gravă
eroare - n.n.) cu ajutorul coaliţiei antifasciste în care intrase"[12].
Tot cu acordul Regelui
Mihai, 160 de paraşutişti americani, transportaţi cu 4 avioane de transport,
aveau misiunea de a „neutraliza gărzile antonesciene ale Palatului Regal”!.
Întreaga operaţiune codificată „Operaţia Hammerhead" era coordonată
(comandată) de comandorul Frank Wisner, după cum ne informează acelaşi general
Sudaplatov. Şi mai scria generalul spion, referindu-se la abdicarea regelui, de
la 30 Decembrie 1947: „Ministrul adjunct
de externe sovietic, Andrei Vîşinski a purtat personal negocieri cu regele
Mihai în vederea abdicării, garantându-i acestuia o parte dintr-o pensie ce
urma să-i fie plătită în Mexic, pe care el a și acceptat-o". Orice
comentariu ar fi de prisos. Citiţi şi judecaţi singuri, încheia dureros
articolul său comandorul prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, publicat în Art-emis, de
unde, a fost preluată informația.
A fi veteran de război nu este o simplă sintagmă, nu este ceva dat militarului,
ci este ceva dobândită cu sudoare şi mult sacrificiu, pe câmpul de luptă și de
onoare. Veteranul poate fi și trebuie considerat, pe baza meritelor sale, ca
„bun național”[13].
El merită preţuire permanentă şi cinstire eternă. Toți merită Baston de Cavaler Senior, ca
simbol care sugerează și certifică, cu putere de simbol, vasta experiență,
cunoștințe, pricepere, devotament, dăruire și unanimă recunoaștere.
Povestea veteranilor, în cărțile
viitoare de istorie, ar trebui să fie despre virtute, credință, nădejde,
iubire, dar fără război. Până atunci,
orice poveste despre veterani aș
începe-o cu partea finală: Recunoștința.
Prima poveste pentru tânăra generație ar fi o mărturisire sinceră a ceea ce-am
făcut în ultima jumătate de veac, cât am fost la datorie pentru Pacea României.
În conversațiile din tinerețe cu
bunicii, apoi cu tata și socru am aflat, de la surse demne de toată încrederea,
cât de dur și distrugător au fost războaiele, la care au fost parte, și din
care au fost doar niște norocoși supraviețuitori.
Ajunși la ziua veteranului 29 aprilie 2020, în condițiile restricțiilor de
distanțare impuse, le dăruiesc, de aproape, în mod simbolic: Bastonul de Cavaler Senior, și o zi
fericită cu sănătate, întru mulți ani!.
Dedic acest gând cu sănătate și La
mulți ani, tuturor veteranilor supraviețuitori din al doilea război
mondial, precum și tuturor camarazilor din Divizia 11 Infanterie, în rândul
cărora îi includ, și pe generalul EROU
MARIN DRAGNEA, rănit în luptele de la Oradea, 12 octombrie 1944, și încă
nedeclarat – nici post mortem - cetățean de onoare, și pe generalul –
locotenent Dumitru Prunariu[14],
unicul român decorat cu Ordinul „Erou al URSS” și singurul, în viață, „Erou al
R.S.R.”.
Dar dacă se răsucește actualul
premier-general și va aplica învățăturile lui Sun Tzâ, potrivit cărora, generalul
în luptă nu ascultă de vorbele goale ale regelui! Atunci DA (deși miram-aș),
aș îndrăzni a saluta: Onoarea domnule general Nicolae Ciucă! Celelalte sunt
doar vorbe[15]!
Închei cu regretul că din mare grabă – ca să
acord o șansă de a repara gafe protocolare – uităm prea repede de faptele
Eroilor de ieri, de azi… Și cel mai des uităm:
CE ESTE UN
MILITAR?
Autorul este
necunoscut, dar a reuşit în puţine cuvinte să prezinte ce înseamnă să fii
adevărat militar! Într-o dimineață, copiii își întreabă mama: „Mamă, ce este
acela... un militar?”
Fără
a ezita, mama le răspunde: „Este acel om care nu are program de lucru, e cel
care nu are Crăciun, e acel om care nu are Revelion, care nu petrece zile de
naștere și nici sărbători, care nu are nici vară și nici iarnă, care nu îi
îmbrățișează pe cei dragi în momentele dificile. Pentru el toate zilele sunt la
fel. Este precum drapelul național... se spală cu ploaia și se usucă cu
soarele, e acela care nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri.
Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele
sale și, în nopțile cele mai reci..., gândurile sale. Este acela care nu
răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este
acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va
muri înaintea altora, obosit și cu puțini, dar adevărați, prieteni. Este acela
care atunci când este de serviciu, se transformă în doctor, psiholog, mecanic,
dicționar... este ghid pentru ceilalți. Este cel care se emoționează pentru un
gând, pentru o frază, dar nu va arată acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el
la exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor
fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și când nimeni nu
îl vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge.” Apoi
mama, cu lacrimi în ochi, își îmbrățișează copiii și spune: „Iată de ce vom petrece această zi singuri,
dar mândri. Pentru că... tatăl vostru este MILITAR!"
Criminali de război - În vara anului
1946 a fost adoptată Legea nr. 433 (Decretul-Lege nr. 1850) pentru crearea unui
nou cadru disponibil, în baza căreia
au fost trecuţi pentru un an în cadrul disponibil şi apoi în rezervă alte mii
de ofiţeri români. Chiar dacă legea şi regulamentul său de aplicare nu menţiona
deschis epurarea pe criterii politice,
aceasta a fost avută în vedere la întocmirea listelor, aşa cum rezultă din
numeroase documente de arhivă. În acest sens, în timpul consfătuirii Secţiei
militare a C.C. al P.C.R. din 14 august 1946, Dumitru Coliu preciza că decretul
de creare a cadrului disponibil ,,trebuie să servească ca o mare armă pentru
opera de democratizare a armatei”. Epurările şi întemniţările au continuat şi
în perioada următoare, când au fost invocate acţiuni contra „clasei muncitoare
şi mişcării revoluţionare“ (art. 193/1 - nou introdus în Codul penal), care
primejduiau şi îngreunau ,,construirea socialismului”, defăimau ,,puterea de
stat şi organele sale” (Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1948) sau care puteau
pune în pericol noua orânduire (Decretul nr. 257/1952) etc. Peste 100 de
generali ai armatei române au fost arestaţi,
judecaţi, condamnaţi la mulţi ani de temniţă şi închişi, fără să
cunoască cel puţin acuzaţiile concrete care li se aduceau, în afara
lozincii generale de ,,criminal de
război” sau „vinovat de dezastrul ţării şi al armatei”. Peste 50
dintre ei au murit în închisori. Printre care: Aldea Aurel, decedat
la 17 octombrie 1949, Aiud; Alexiu Paul; Anton Constantin; Antonescu Ion,
executat prin împuşcare la 1 iunie 1946, Jilava; Arbore Ioan, decedat la 25
decembrie 1954, Văcăreşti; Avramescu Gheorghe, decedat la 3 martie 1945,
Iasbereny – Ungaria; Băldescu Radu, decedat la 2 decembrie 1953, Jilava;
Bârzotescu Emanoil; Calotescu Cornel; Carlaonţ Dumitru; Carlaonţ Ion, decedat
în 1950, Aiud; Carp Corneliu; Cămăraşu Mihail; Cialâk Gheorghe; Ceauşu
Gheorghe; Cihoski Henri, decedat la 18 mai 1950, Sighet; Ciupercă Nicolae,
decedat la 25 mai 1950, Văcăreşti; Constantin S. Constantin, decedat la 29
februarie 1948, Văcăreşti; Constantinescu-Claps Constantin; Constantinescu
Vladimir; Cornicioiu Grigore, decedat la 16 septembrie 1952, Văcăreşti; Coroamă
Dumitru; Dobre Gheorghe, decedat la 26 martie 1959, Râmnicu Sărat; Dragomir
Nicolae; Dumitrache Ioan; Eftimiu Constantin, decedat la 19 septembrie 1950,
Aiud; Filip Agricola; Fâlfănescu Radu; Georgescu Grigore, decedat la 27 aprilie
1952, Sighet; Georgescu E. Ioan; Gheorghiu Ermil; Gheorghiu Gheorghe; Ghineraru
Nicolae; Iacobici Iosif, decedat la 11 martie 1952, Aiud; Ilasievici
Constantin, decedat la 6 octombrie 1955, Văcăreşti; Ilcuşu Ioan; Iliescu
Mihail; Iliescu Victor; Ionescu Constantin (Ilie); Iordăchescu Constantin,
decedat la 18 noiembrie 1950, Jilava; Jienescu Gheorghe; Kiriacescu Mihail,
decedat la 8 martie 1960, Piteşti; Korne Radu , decedat la 28 aprilie 1949,
Văcăreşti; Koslinski Gheorghe, decedat la 30 aprilie 1950, Aiud; Leoveanu
Emanoil, decedat la 26 mai 1959, Făgăraş; Liteanu Gheorghe, decedat la 17 februarie
1959, Făgăraş; Macici Nicolae, decedat la 15 iunie 1950, Aiud; Manoliu
Gheorghe; Mardari Socrat, decedat la 9 februarie 1954, Aiud; Marinescu D.
Gheorghe; Marinescu Gh. Gheorghe; Măcellariu Horia; Măinescu Vasile,
decedat la 22 octombrie 1957, Văcăreşti; Mihail Gheorghe; Mihăescu Ion, decedat
la 22 octombrie 1957, Văcăreşti; Mociulschi Leonard; Mosiu Gheorghe; Negrei
Gabriel; Nasta Alexandru; Negulescu Ion, decedat la 1 aprilie 1949,
Jilava; Nicolau Grigore; Nicolescu Constantin; Nicolici Alexandru,
decedat la 20 ianuarie 1953, Poarta Albă; Panaitiu Constantin; Pantazi
Constantin, executat prin la 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat; Pascu Vasile,
decedat la 6 august 1960, Gherla; Păiş Nicolae, decedat la 16 septembrie 1952,
Sighet; Pălăgeanu Emil, decedat la 23 ianuarie 1953, Colonia Năvodari;
Petrovicescu Constantin, decedat la 8 septembrie 1949, Aiud; Poenaru Alexandru;
Popescu David; Popescu Dumitru; Potopeanu Gheorghe; Racoviţă Mihail, decedat la
28 iunie 1954, Sighet; Racoviţă Mihai-Cehan, decedat la 14 august 1954, Sighet;
Rădulescu I. Constantin; Rosetti R. Radu, decedat la 2 iunie 1949, Văcăreşti;
Rozin Gheorghe, decedat la 16 ianuarie 1961, Văcăreşti; Runceanu Aurel;
Saidac Alexandru; Samsonovici Nicolae, decedat la 15 octombrie 1950, Sighet; Săvoiu
Gheorghe; Seracin Ghedeon; Sichitiu Ion, decedat la 29 aprilie 1952, Aiud;
Siminel Victor; Stavrat Olimpiu; Stavrescu Gheorghe, decedat la 10 ianuarie
1951, Aiud; Stănescu Traian; Stoenescu Nicolae, decedat la 2 martie 1959,
Culmea; Şova Nicolae; Şteflea Ilie; Teodorescu Gheorghe; Teodorescu
Iosif; Teodorescu Paul; Teodorescu Traian; Tobescu Constantin; Topor Ion,
decedat la 22 iunie 1950, Aiud; Trestioreanu Constantin; Trincu Atanase; Tudose
Dumitru; Vasilescu Petre, decedat la 4 noiembrie 1959, Galaţi; Vasiliu Z.
Constantin, decedat la 1 iunie 1946, Jilava; Vasiliu Gheorghe, decedat la 20
septembrie 1954, Sighet; Voicu Mihail, decedat la 17 august 1961, Gherla;
Voiculescu Constantin, decedat la 17 septembrie 1955, Gherla; Zorzor Vasile;
Zwiedenek Eugen – vezi Florica Dobre, Alexandru Duțu, Drama generalilor români.
_____________________
[1] Cf. Calendarul Tradiţiilor Militare, din 2010
[2] Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945.
[3] 11 noiembrie, ziua veteranilor: La ora 11 în a 11-a zi a lunii a 11-a 1918, a fost declarată încetarea temporară a ostilităților între Națiunile Aliate și Germania în primul război mondial. Comemorată ca Ziua Armistițiului începând din anul următor, 11 noiembrie a devenit o sărbătoare federală legală în Statele Unite, în 1938. În urma celui de-al doilea război mondial şi a războiului din Coreea, Ziua Armistițiului a devenit Ziua Veteranilor, o sărbătoare dedicată veteranilor americani din toate războaiele. Când președintele Dwight D. Eisenhower a semnat legea, schimbând semnificația zilei de sărbătoare, în Ziua Veteranilor, pentru a include și veteranii celui de-al doilea război mondial, a fost ca o palmă dată peste ceafă veteranilor. Președinții Bush, Obama sau Trump, au încetinit, aparent, războaiele din Irak și Afganistan, dar nu le-au pus capăt. În realitate, au triplat efectivele de ocupație americană și au reușit deschiderea altor focare de nesiguranță prin alte măsuri și să provoace pierderi mai mult decât un război adevărat.
[4] Între generalii daţi afară din armată s-au aflat Gheorghe Cialâk, Gheorghe Dobre, Constantin Voiculescu, Aurel Nicolaescu, Dumitru Carlaonţ, Corneliu Calotescu, Constantin Trestioreanu, Dumitru Balaban, Radu Korne (la 22 martie 1945), Corneliu Dragalina, Aurel Aldea, Ion Negulescu, Gheorghe Rozin, Radu Gherghe, Nicolae Şova, Vintilă Davidescu, Nicolae Stoenescu, Constantin Constantin, Ioan Arhip, Ioan Arbore, Petru Cameniţă, Vasile Creţoiu, Nicolae Diaconescu, Corneliu Teodorini, Nicolae Dragomir, Gheorghe Cassian, Ioan Aramă, Mihail Capitanovici, Emil Pălăngeanu, Gheorghe Gârleanu, Gheorghe Teodorescu, viceamiralul Alexandru Gheorghiu şi contraamiralul Horia Măcellariu (la 24 martie), Nicolae Macici, Eugeniu Vârtejanu, Emanoil Leoveanu, Ioan Boiţeanu, Victor Dombrovschi, Gheorghe Manoliu, Trifon Stoenescu, Mihail Stănescu, Manole Iliescu, Edgar Rădulescu, Petre Antonescu, Gheorghe Georgescu, Traian Tetrat, Gheorghe Lipovan, Ioan Lovinescu, Gheorghe Vasiliu, viceamiral Ioan Georgescu (la 27 martie 1945), Nicolae Tătăranu, Alexandru Marinescu, Dimitrie Georgescu, Tudor Orezeanu Cristescu, Marcel Ionescu, Ştefan Lambru, Dumitru Petrescu, Cicerone Dobrotescu, Anton Dumitrescu, Ernest Weber, Gheorghe Barozzi, Gheorghe Praporgescu, Constantin Sandu, Radu Bodnărescu, Ioan Welter, Aurel Miclescu, Enescu Ramiro, Constantin Celăteanu (la 28 martie 1945) – sub pretexte diferite, unii obligați să demisioneze, rămași pe drumuri!
[5] America, nr. 242, marți 22 octombrie
1918
[6] Se ştie că
preşedintele Wilson s-a împotrivit inițial „dezmembrării” Austriei, până când
naţionalităţile supuse din Austria, nu i-au avut prezentat planului lor, de
unire. Colonelul House, judele Brandeis şi alţii, au studiat acele planuri aşa
cum au fost prezentate de reprezentanții lor din SUA. Apoi a decis ca Austria să
fie redusă la populaţia ei de naţionalitate
germană, care se putea uni cu Germania. Pentru ungurii din Ungaria, duşmani
tradiţionali ai germanilor, puteau fi admişi „în federaţiune, dacă se vor
democratiza”.
[7] Pentru public prețul era de 25 cenți prima, respectiv 10 cenți
celelalte două
[8] America, nr. 248, 29 octombrie 1918, p.1
[9] Apud Constantin Moșincat, Cazemata.
Sistemul românesc de fortificații (1937-1940), Editura Tipo MC, Oradea,
2022
[10] Art-Emis, aprilei 2020
[11] Constantin Hlihor, Armata roșie
în România
[12] Date se găsesc şi în US National-Security, Arhive Recordo, la Secţia „Operaţiuni
sub acoperire în raportul şefului OSS (Office Strategic Service - precursoarea
CIA), William Joseph Donovan
[13] Col. Ioan Petrescu, Stiletul
[14] La 14 mai 1981 a devenit primul
român care a zburat vreodată în spațiul cosmic. A participat la misiunea Soiuz
40 din cadrul
programului spațial „Intercosmos” și a
petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. De profesie inginer
aeronautic, ofițer inginer în cadrul Comandamentului Aviației Militare, șef al
Aviației civile române, președinte al Agenției
Spațiale Române, ambasador al României în Federația
Rusă, președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Pașnică a
Spațiului Extra-atmosferic (UN COPUOS), președinte al Asociației Exploratorilor
Spațiului Cosmic (ASE), vice-președinte al Comitetului de Relații Internaționale
al Agenției Spațiale Europene (ESA).
[15] Adendă: Cel care
girase festivitățile ca Președintele României, în ONOAREA VETERANILOR, și ca
șef al Statului Major General, sfidând prezența veteranilor, camarazii celor
căzuți, să nu poată depune măcar simbolic o jerbă de flori, în prezența
grăbitului Președinte, reprezintă un AFRONT LA ONOAREA OȘTIRII ROMÂNE!
Mă aflu în situația de a relata năduful camarazilor care au bătut 600 km
de la București la Carei, spre a depune o coroană, în parcela din Cimitir, căci
Monumentul Ostașului Român din Carei, este un loc „rezervat
demnitarilor” și n-au avut ONOAREA a răsplăti cu recunoștință „JERTFA SUPREMĂ”
de către camarazi?. Domnul președinte, doar el pentru el ”fanfara lui Ciucă” a
cântat presărați pe alor morminte...? HALAL SERVILISM! Să auzim de bine,
cum trâmbița odată... Dar ce să
vezi, NĂRAVUL se repetă și la Oradea pe 20 aprilie 2022 (Ziua
Municipiului Oradea) – zi care marchează intrarea în Oradea la 20 aprilie
1919 a generalului erou Traian Moșoiu
– a cărui bust l-am înălțat din contribuțiile exclusive ale militarilor
din garnizoană - la care n-am avut dreptul de a depune o floare, căci
stânjeneam pe mai marii „trecători” prin posturile politice – generalul
Ciucă fiind în rol de prim protocol – și primitor al onorului gărzii.
