Sanziene Filiala Dacia

Redeschiderea bibliotecilor ne aduce din nou impreuna. Mai timid, mai cu restrictii, dar bucuroase sa ne revedem vesele si sanatoase.

                                             

Expoziție ”De prin lume adunate” - Filiala Decebal

În ciuda carantinei și blocării activității instituțiilor de învățământ și cultură cauzată de pandemia de origine chineză, am continuat colaborarea cu Grădinița nr. 12 din Oradea, și prin urmare doamna educatoare Lenuța-Silvia Crăciun ne-a adus 11 desene realizate de copiii acestei grădinițe. Expoziția nu are o temă anume, pentru că micii artiști nu s-au întâlnit fizic și fiecare copil a fost liber să deseneze ce dorește. Dedesubt, puteți viziona desenele copiilor de la Grădinița nr. 12 din Oradea.

Lecturi de weekend 123

Ne apropiem de Noptile de Sanziene, nopti magice in care cerurile se deschid.

Profit de ocazie pentru a aduce in atentie un roman al lui Mihail Sadoveanu, care descrie  in 1934, povestea distrugerii traditiei magice a unui loc din Romania.

Povestea se repeta in secolul XXI , negutatori verosi si dezvoltatori fara scrupule , stau cu drujbele si topoarele langa padurea Hoia Baciu, si langa alte paduri magice ale tarii noastre.

Preiau integral relatarea de pe wikipedia si va recomand un roman de actualitate scris de Ceahlaul literaturii romane.

Pe de alta parte :

"Se spune ca in noaptea de Sanziene cerurile se deschid si ajungem cu totii la poarta raiului. E momentul in care putem fi mai buni, mai blanzi si chiar mai sfinti, daca purtam pe cap cununi de flori de sanziene. Orice ruga arzatoare pe care o vom face in aceasta noapte va fi mult mai repede ascultata."

Putem sa ne rugam pentru paduri , pentru animale , pentru magia pierduta, pentru regasirea traiului in concordanta cu legile universului. 

Nopțile de Sânziene este un roman realist magic scris de Mihail Sadoveanu și publicat în noiembrie 1934 de către Editura Cartea Românească din București.

Romanul prezintă încercarea de apărare a unei păduri vrăjite (codrul Borzei) în fața amenințării de a fi tăiată pentru a acoperi datoriile unei familii de boieri nevrednici, care irosiseră agoniseala mai multor generații  Autorul pune în opoziție tradiționalismul și cumpătarea lumii satului românesc cu lăcomia civilizației capitaliste orientată numai către profit. Tulburarea liniștii patriarhale de către mașinile „nemțești” produce o răzvrătire nu numai a oamenilor locului, ci și a naturii.

Moșia Necșeni și pădurea Borzei din zona Vasluiului au fost stăpânite de generații întregi de boierii din familia Mavrocosti. Ei erau străini de aceste meleaguri, fiind urmașii unui crescător de oi nomad pe nume Costea Negru. Sosiți în Moldova, Mavrocosteștii ar fi slujit întâi la boierii Leca (originari din răzeși), cumpărând în timp o parte din moșia boierească și încălcând apoi abuziv hotarele Leculeștilor pe măsură ce foștii răzeși au sărăcit. Culoarea negricioasă a ultimilor descendenți ai familiei este explicată de prințul Lupu Mavrocosti prin faptul că strămoșii săi s-ar trage din migratorii pecenegi, dar adevărul este că bunica sa (descendentă a domnitorului Constantin Racoviță) ar fi schimbat pruncul la naștere cu un prunc dintr-o șatră de țigani.

Fiind pasionat de construcția aeroplanelor, visătorul prinț Lupu Mavrocosti s-a îndatorat excesiv la bănci, iar prietenul său, inginerul francez Antoine Bernard, s-a oferit să-l ajute. Cei doi se cunoscuseră în timpul Primului Război Mondial, când Bernard fusese membru al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, iar prințul Mavrocosti condusese două baterii de obuziere în bătăliile de la Mărăști și Mărășești. Inginerul Bernard îi propune prințului Mavrocosti să vândă pădurea Borzei de lângă Necșeni, „acea rezervă a pădurilor vasluiene (...) cu desimile ei înfricoșate, cu râpile țesute de spinării și străpunse numai de dihănii prin tuneluri șerpuite; cu meandrele pârâului Borzei, cu tăurile mistreților, cu poienile căprioarelor, cu refugiile celor din urmă castori și a celor din urmă ierunci și cucoși sălbatici”.  Propunerea nu are la bază doar prietenia, ci vine mai ales din convingerea că din lemnul Borzei „se pot scoate multe milioane”.

Sosit la Necșeni în 24 iunie 1927, Bernard reușește să-l convingă pe prinț să semneze un contract prin care inginerul francez primește dreptul de a tăia și vinde frasinii din pădurea Borzei. În aceeași noapte (noaptea de Sânziene), pădurarul Neculai Peceneaga „coborâtor din serii de pădurari” asistă la un sobor tainic al animalelor și păsărilor care își exprimă îngrijorarea față de planurile de defrișare a pădurii. După semnarea contractului, prințul simte unele mustrări de conștiință. Un număr mare de oameni se opune tăierii pădurii: țiganii lingurari care trăiau în apropiere, feciorul boieresc Marandache, pădurarul Neculai Peceneaga, fostul răzeș Sofronie Leca (administratorul moșiilor boierești) și chiar sora prințului, Kivi Mavrocosti. În plus, în aceeași vară se obține o recoltă abundentă de grâu cu care s-ar fi putut plăti o parte importantă a datoriei.

Din cauza faptului că localnicii refuză să participe la tăierea pădurii, inginerul Bernard este obligat să aducă tăietori de lemne huțuli din Cehoslovacia. Pe lângă opoziția exprimată de oameni sau doar bănuită de francez, se pare că și bătrânul și miticul codru al Borzei se apără de primejdia care-l pândește. Drumurile cărăușilor sunt oprite de evenimente meteorologice stranii sau uneori de fugarul Liță Florea, lucruri de valoare dispar inexplicabil din coliba francezului, inginerului îi trece un glonte „rătăcit” pe la ureche în timpul unei vânători organizate de Sfântul Dumitru (26 octombrie), colibele huțulilor ard fără a se ști dacă focul a fost „pus” sau nu etc.

Refacerea colibelor huțulilor pe socoteala prințului Mavrocosti și apoi vremea potrivnică întârzie începerea exploatării lemnului; sosit la Necșeni la jumătatea lunii ianuarie a anului 1928, inginerul Bernard află că agenții și cărăușii săi au fost atacați de necunoscuți înarmați, în timp ce huțulii ar fi fost amenințați de Peceneaga. Inginerul solicită sprijinul jandarmilor, dar lucrările sunt întrerupte aproape imediat din cauza viscolului și apoi a puhoaielor de ape provenite de pe urma topirii zăpezilor. Pădurarul găsește comoara ascunsă cu secole în urmă de Costea Negru, precum și bijuteriile inginerului francez, într-un tău din întunecimea pădurii, dar Lupu Mavrocosti îi poruncește să păstreze taina. În preajma Bunei Vestiri (25 martie), bilanțul exploatării era dezastruos, iar inginerul Bernard decide să renunțe la contract. Prințesa Kivi acceptă pentru prima dată avansurile lui Sofronie Leca, luând în calcul ideea unei mezalianțe. Acțiunea se termină în Noaptea de Sânziene, când Peceneaga se află iarăși de veghe în poiană și constată că lumea uitase semnele, iar animalele nu se mai adună în sobor ca până atunci.

Lecturi de weekend 122

Au venit ploile, la propiu.
Au trecut ani buni de cand nu am mai vazut atata ploaie in iunie.
Vegetatia a prins aripi, totul e verde si stralucitor si  mi-a aparut in minte cartea lui Bromfield: Vin Ploile.

Poate ne indreptam si noi spre o clima tropical-musonica, descrisa frumos in carte, care se regasește în sudul și sud-estul Asiei și se caracterizează prin temperatura medie de peste 20 °C, precipitații bogate și 2 anotimpuri: unul ploios, în care bat musonii, din martie până în octombrie și unul secetos din octombrie până în martie.

Aceasta vara ploiasa  a venit peste noul virus care creaza agitatie si panica pe tot globul. Lumea intreaga striga- Pandemie...

Curiosii care vor citi cartea se vor intalni cu   molime mult mai grave care lovesc permanent in zonele  tropicale si in comunitatile mai putin dezvoltate; ciuma si dizentereia   coexista cu inundatiile si  distrug, spala, curata totul in cale dand  restart periodic vietii.

 In societatea de consum nu prea mai stim ce este lupta pentru viata, ne mutam de pe un fotoliu pe altul si ne gandim cu ce distractii sa ne mai umplem timpul.

Natura vine in contrapunct sa ne arate ca e mai puternica decat noi, ca poate dicta legile, ca pentru a supravietui trebuie sa te adaptezi sa o privesti cu respect sa multumesti pentru ragazul pe care ti-l da pentru a trai confortabil. Cu natura trebuie sa colaborezi pentru a vedea unde poti strecura ideile tale  de dezvoltare si uneori chiar subzistenta.

Pe langa toate acestea cartea mai este purtatoarea unor frumoase si imposibile povesti de dragoste...
Lectura placuta.

Forever young

Viața este un dar și un privilegiu și trebuie folosită ca atare.
”Unii oameni indiferent cât de bătrânii sunt niciodată nu iși pierd  frumusețea. Au mutat-o din fețele în inimile lor” spune poetul și editorul Martin Buxbaum
La vârste înaintate  sănătatea și vitalitatea sunt puse înaintea frumuseții chipului. Și aici mă refer la 65 + când  activitatea profesională de bază s-a încheiat și apare oportunitatea de a te reformula în moduri creative. Hobbyuri și talente de mult timp abandonate revin în prim plan și cer să fie materializate.
Am șansa să cunosc mulți astfel de oameni care au la vârste foarte înainte o viață extraordinar de activă și pot să spun că sunt frumoși atât la chip cât și la suflet.

Există o tendință a sufletului de a rămâne pe veci tânăr și de a ignora evoluția și deprecierea constantă a corpului. Așa că doamnele care vin la cluburile noastre sunt mereu cochete și tehnic învățăm de la ele cum să îmbătrânim frumos .Un lucru pe care l-am remarcat la ele este că nu abandonează nici ajutorul pe care cosmeticele și o ținută șic le pot aduce prezenței lor în grupurile în care activează.

Unele doamne au devenit poete, cu debut și lasare de carte după  70 sau 75 de ani. Zilele trecute am întâlnit chiar un caz în care un domn de 80 de ani anunța că în sfârșit s-a hotărât să facă lansarea cărților pe care le-a scris și pe care până acum le-a ținut doar pentru el. Alte doamne sunt pictorițe, altele au intrat pe lângă ONG uri într-o activitate socială continuă... la toate le place să se adune în bibliotecă și să povestească despre ultimele evenimente la care au participat. Alte teme sunt nepoții,  vremurile trecute dar și  schimbul  de idei, de soluții care să le facă viața mai bună. Se vorbește despre stațiunile care oferă cele mai bune servicii și tratamente pentru problemele lor de sănătate , despre diete și desigur despre cosmeticele pe care le folosesc.

Un produs util nouă tuturor indiferent de vîrstă pentru că  spun clasicii  ”Frumusetea chipului este o podoabă fragilă, o floare trecătoare, strălucire de o clipă și care nu-i legată decât de epiderma”. Jean-Baptiste Poquelin (Moliere)

Pentru frumusețea sufletului avem alte rețete, cu care lucrăm permanent.Interesul, inteligența, şi permanenta informare înseamnă frumuseţe.  Frumuseţea de a trăi în actualitate,  frumuseţea de a fi capabilă socializare și de a avea o prezență și o conversație plăcută. Adică tot ceea ce sunt doamnele clubului nostru: pentru totdeauna tinere și frumoase

clubul de miercuri

la 90 de ani

  

Eseu ”sineste-zic...”

https://radu-andreideme.blogspot.com/2020/05/eseu-sineste-zic.html#comments

  Sinestezia este o asociere între senzații de natură diferită care dau impresia că sunt unul simbolul celuilalt.

Este senzața pe care eu am resimțit-o citind cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt, ”Viața mea cu Mozart”, autorul fiind unul dintre scriitorii mei preferați, unul din mulțimea de scriitori a căror scriitură o frecventez adesea. După o lectură atentă a cărții vă veți putea da seama că acesta nu este un simplu roman, eu tind să-l încadrez mai mult la categoria exercițiu spiritual. Este o carte-confesiune, autorul recunoscând că este cea mai autobiografică operă scrisă până la vremea apariției ei. Ea este nu doar o invitație la o lectură placută ci și la audiție.În format fizic, tipăritura vine insoțită de un CD compus dintr-o excelentă selecție a autorului din creația mozartiană. În format metafizic, ea se prezintă sub forma unei călătorii de descoperire și redescoperire a frumosului, a sublimului, a poftei de viață, a bucuriei de a trăi, a bucuriei simple, nemascate, neprefăcute, aproape copilărești, totuși deloc infantile. Atât pentru Schmitt, cât și pentru mulți dintre cititorii lui, Mozart și opera lui ocupă un rol important, edificator, uneori chiar salvator și terapeutic. În multe existențe educate, însă imperfect coerente, ca mai toate destinele, acea poezie a sentimentului religios este transmisă prin muzică: e o afirmație greu demonstrabilă, ea ține mai mult de climatul intern al simțirii fiecăruia dintre noi. Multe existențe individuale sau familiale, pentru care interpretarea sau plăcerea muzicală are funcții subtil indispensabile, la fel de exaltante sau consolatoare cum e posibil să aibă sau să fi avut practicile religioase, cunosc o evoluție sinuoasă. Nu fac excepție nici autorul, sau mai bine zis eul narativ, eul confesiv și nici celebrul compozitor. Caracterul indispensabil al muzicii frapează, sentiment că există ceva fără de care nu se poate trăi mult, că anumite piese muzicale reprezintă talismanul ordinii și al încrederii în interiorul unui individ, muzica pare să ne adune. să ne culeagă pentru noi înșine. Acest efect se poate datora relației speciale pe care o are muzica cu adevărul; nici ontologia, nici estetica nu au enunțat această relație. Muzica poate aduce laude, poate sentimentaliza, poate descătușa revărsări de cruzime, dar nu minte.Cel puțin nu ca și literatura, care poate fi percepută și astfel, ca o simplă ficțiune. Aceste considerații mi-au fost inspirate de eseul lui George Steiner ”În Castelul lui Barbă-Albastră”. Pentru Levi-Strauss muzica este limbajul universal primar, care poate fi imediat înțeles de toți și nu poate fi tradus în niciun alt idiom. Vorbirea, și mai apoi scrisul vin după muzică, ”musique avant tout chose”, muzica înainte de toate.

Cartea lui Schmitt este, pe lângă multe altele, un roman filozofic, epistolar. e compusă din scrisorile eului confesiv către compozitorul etern. Vă veți întreba: dar cum îi răspunde Mozart? Prin muzică, vine răspunsul simplu și direct. Este un dialog deschis între ”scrisorile mele și fragmentele lui”. Mozart devine un îndrumător spiritual, el îl învață încântarea,, blândețea, seninătatea și bucuria. Tânărul, ce urma să devină un incurabil meloman, are, în primele pagini, doar 15 ani. Este depresiv și deja obosit de viață, ”privea sinuciderea ca pe o moarte care-l atrăgea, plină de farmec, liniștitoare, ca o ușă secretă prin care ar fi dispărut pentru a pune capăt suferinței”. Cauza suferinței pare una simplă și totuși atât de covârșitoare: starea de tranziție între copil și adult, între băiețel și bărbat. Este vârsta descoperirii unui nou trup, vârsta pubertății sau chiar a pierderii inocenței. Până aici, universul lui era cel al copilăriei, al iluziilor, de aici încolo are loc trezirea crudă la realitate, realitate privită ca un cimitir de vise, acest pasaj amintind, inevitabil, cititorului român, de imaginarul bacovian unde liceul reprezenta un cimitir al tinereții. Este vârsta la care băiețelul conștientizează modificările anatomice, are loc descoperirea propriului trup, o adevărată revelație, deocamdată mai mult de natură fiziologică, ascensiunea spre metafizică e aproape. Ideea de a avea păr i se pare mai mult cretină, îi plăcea mai mult pielea lui fină de copilaș, grija cu privire la fese, aceea de a nu fi prea mari, disproporționate, eterna problemă a adolescenților referitoare la sexul lor: dacă e ok, dacă e normal? apoi mâinile lungi, sigure ce în viziunea maternă aparțin unui pianist, în contradicție oarecum cu cea paternă, o viziune mai brutală, aceea unor mâini de strangulator, dualitatea tehnică-forță prezentă aici. Pentru prima oară apare obsesia morții, tânărul acuză o stare de rău constantă, apăsătoare, de fond, ca o durere cronică, apare aici un semn funest, un exercițiu macabru: imaginea propriului cadavru. Sensul vieții îi apare ca fiind moartea, de aici concluzionând ușor despre non-sensul vieții. Cochetează cu neantul, nihilismul e ca o religie, își percepe propriii colegi ”ca pe niște cadavre cu pielea netedă”. În interiorul său realizează permanent o radiografie morbidă a lumii. Viața îi apare ca o farsă provizorie și inutilă. Se aruncă, ca atâția alții, în brațele disperării: febră, tremurături, palpitații, sufocări, rău, leșinuri. Universul său pare măcinat de cangrena morții, este un ins extrem de interiorizat și introvertit. Trăiește profund drama lucidității, se percepe pe sine ca un martir al nihilismului, disperarea este cartierul mizerabil al spiritului, în care locuiește. Angoasa e la ordinea zilei iar rafinamentul îi dictează să opteze pentru o sinucidere á la Seneca: în cadă, tăindu-și venele, lăsând viața să i se scurgă din sine încet. Este o moarte fără durere pentru a părăsi o viață plină de dureri. Fără stupoare, parcă intuiam cumva, personajul este virgin, poate și de aceea reclamă pudoarea de a i se descoperi cadavrul gol, rușine ce îi va amâna momentul, suficient de mult până va ajunge să aibă loc miracolul. Acesta se petrece la repetițiile operei din Lyon, într-un teatru vechi, nerenovat, parcă în acord cu viziunea asupra lumii, una a putreziciunii. Femeia ce apare pe scenă, prea grasă, prea machiată, toate detaliile vestimentare o transformau într-o păpușă uriașă și patetică. devine, grație vocii ei, frumoasă, o voce clară, luminoasă, ce umple imensitatea teatrului, e o voce aeriană, prelungă, inepuizabilă. Părea că timpul se oprise în loc. Tânărul nostru cunoaște fascinația, este învăluit, rostogolit, purtat, mângâiat de cântecul ei, ”se iubeau pe muzică”, de parcă fără să știe ea cânta pentru el. Astfel, până și tăcerea de după arie e tot a lui Mozart a cărui muzică îl vindecă. ”Dacă există pe lume lucruri atât de minunate, de pline și de intense, atunci viața devine atrăgătoare”, brusc revine pofta de viață, are loc o vindecare cu frumusețe, din beznă către soare, refugiindu-se ulterior, nu o dată, în cer. Prima întâlnire adevărată cu muzica lui Mozart se produce chiar mai timpuriu, o dată cu dansul din baletul ”Les Petits Riens”, în trupa în care activa și mama băiețelului. Părerea autorului e că marile experiențe fac ocoluri ciudate, sunt unice și dezordonate, limitate, elitiste, au un traseu haotic, unora le prilejuiesc dezvăluiri, altora nu le spune nimic. De fapt, de câte ori în viață, trecem unii pe lângă alții fără a fi conștienți de minunățiile pe care le ascunde cel de lângă noi. Dragostea la prima vedere e misterioasă atât în artă, cât și în iubire. Nu există nicio ”prima oară”, pentru că ceea ce ți-e dat dă găsești era deja acolo. Dragoste la prima vedere înseamnă să descoperi că porți în tine ceva puternic, intens, minunat, pe care să-l împarți cu cineva, atunci are loc în noi misterul cântecului frumos. Paginile cărții, ca și anii, curg, se realizează astfel portretul personajului la 18 ani, ingenios ilustrat de Cherubino, personajul mozartian, Cherubino cel impulsiv și nerăbdător, versatil, supus capriciilor, în care are loc freamătul de a fi, simțim aici vibrația muzicală a adolescenței târzii, un adolescent egocentric, mânat de și spre sex, el dezvoltă o parte exaltantă și una contemplativă. Citez: ”sunt în mine, prin mine, fără mine... și totuși sunt eu”. La această vârstă, obsedant e un singur cuvânt: desio-dorința. Asemeni personajului din operă, el se simte privat de atenție, atenția pe care și-o dorește atât de mult. Datorită lui Mozart are loc anularea unicității personajului voce-naratoare, prin conștientizarea singurătății resimțită și de alteritate. Cherubino, alter-ego pentru tânărul de 18 ani realizează o dedublare perfectă, el este subiectul care dorește sau obiectul dorit, este un monstru reprezentativ pentru toți, Cherubino sau pofta în orice formă; Cherubino sau erotismul nestatornic. La 20 de ani cunoaște revelația fizică, este prima oară când face dragoste. Analogia între personajul nostru și compozitor se păstrează, cel puțin așa o zic biografiile.

Urmează apoi o pauză până la 30 de ani, deceniu în care are loc trecerea de la Cherubino, cel sexual neliniștit la Don Juan, eternul cuceritor. este o perioadă petrecută între sex și filosofie, el este un libertin ușor de sedus, greu de epuizat, imposibil de ținut în loc, ușor de plictisit. ”Don Giovanni”, metaforă a dorinței nebune de viață, e singura operă frecventată din opusul mozartian.De vă vine să credeți, lui Mozart i se impută cum că nu mai era îndeajuns de ”la modă”, într-un cerc de intelectuali însetați de cunoaștere, unde se discută despre prăbușirea structurilor tradiționale, abandonul tonalității, despre ruptură, despre revoluții și despre noi gramatici. Tânărul nostru, devenit între timp un intelectual cu pretenții ajunge să vadă un Mozart caricaturizat: perucă, bucle, prea galant, prea simplu, filfizon, cu ciorapi de mătase, marchiz plin de dantele, imagine vandabilă pentru cutiile de ciocolată austriacă. El cedează snobismului, îi acuză universalitatea și faptul că nu e suficient de elitist. Mozart este totuși, sau rămâne, fermecător, accesibil, deschis, grațios, încărcat de-o gravitate spirituală și cu un simț acut al morții. Regăsirea lui se face la o simplă audiție a operei ”Nunta lui Figaro”, aceasta va conduce la recunialterea geniului dramaturgic al compozitorului, fapt nu întâmplător menționat deoarece debutul scriitorului Schmitt s-a realizat tot în cadrul acestei arte a dramaturgiei. Nefericirea personajului feminin, din cunoscuta operă, fata care plânge singură în noapte, cu felinarul în mână, un plâns cu sughițuri, după ceva dispărut, ceva mic, nedefinit dar iremediabil pierdut. Îi simțim volutele durerii, spiralele suferinței. Și totul pentru un ac, dar suferința e intensă, incomparabilă, tragicul nu are instrument de măsură, angoasa provocată de pierderea unui ac, ceva aparent cu totul insignifiant, e metafora disperărilor. Aflăm astfel că muzica e compusă pentru a ajunge la inima oamenilor, tot de acolo și izvorând.

O nouă întâlnire cu regalul mozartian se realizează în preajma sărbătorilor de Crăciun, corala cântată de un cor de bătrâni cu pielea ridată, aspră, cu trăsături adâncite de timp. Aceștia reușesc să dea naștere unei muzici noi, rotunde, catifelate, ”ca un bebeluș abia îmbăiat”. Acea corală ce va face să plutească în aer ceva curat, calm, un mister ce ia în stăpânire spațiul, îl va face să lăcrimeze în ajun de Crăciun în fața catedralei din Lyon. Crăciunul, clipa sfântă conștientizată prin intermediul ”Ave verum corpus” ce insuflă un sens religios momentului. Personajul nostru percepe astfel Crăciunul ca o celebrare a iubirii, pachetele grele de cadouri, devin grele de iubire. În aceste momente are loc în mintea lui o transferare a centrului dinspre om spre omenesc, asumându-și, cumva, fragilitatea condiției de muritor. Universul devine profund uman, frumusețea lui se naște din acceptare, înțelegere, cu prețul unei căutări comune, a unui țel consimțit și a unei emoții împărtășite. Muzica mozartiană îl convinge că Omul, cu O mare, există sau că merită să existe. În paginile ce urmează are loc experiența cruntă a creatorului, el devine scriitor, dar în același timp, pe lângă bucuria scriiturii, suferă. Viața îi va dezvălui un virus agresiv ce-i va răpi prietenii. Experiența spitalelor îi va produce o oboseală atroce, cunoștințele îi mor, devine fantome, îl aruncă într-o tristețe din care va fi salvat de un înger poznaș, negru, șofer de taxi. Este absolut revelatoriu momentul în care Mozart, prin muzica lui, urcă în mașină, alături de pasager, prin simpla redarea a CD-ului uitat de alt client. Clarinetul murmura o melodie tandră, împrăștie o tristețe senină, demonstrând că și Mozart cunoștea suferința, o suferință care se transfigura, se scălda în frumusețe, cu ajutorul notelor instrumentului de suflat. Din nou plânge, are loc un plâns binefăcător, apare împăcarea cu tristețea inevitabilă, consimțirea la tragicul vieții, Mozart ne dăruiește înțelepciunea de a spune ”da”, ne conferă puterea iertării. Detaliul fiziologic legat de dantura proastă a lui Mozart, trădează bucuria compozitorului, o bucurie ce nu e născută din ignoranța, ci din cunoașterea nefericirii, această bucurie fiind o reacție la calvar. Prin cartea sa, Schmitt ne propune, alături de Mozart, un exercițiu de bucurie și de optimism. Apare o întrebare cel puțin interesantă: dacă plăcerea noastră naște copii, de ce intelectul ar da naștere neantului? Există un sublim specific surâsului celui care suferă. De-a lungul vremii ,edicina a evoluat enorm, deși uneori ea poate mai mult a omorât decât a vindecat, e suficient să ne gândim la acele ”lăsări de sânge” în care pacienților li se inciza o venă pentru a lăsa să curgă sângele purtător de boală, de molimă. Religia, ca și muzica, ne învață să rezistăm durerii, s-o acceptăm. Înțelepciunea mozartiană de a accepta durerea fără a ucide miracolul, muzica genialului compozitor ce plânge morții dar slăvește viața. Pe parcursul tumultului vieții personajului nostru creația mozartiană rămâne singura confidentă, martoră a suferinței încercate și la pierderea ființei dragi. Concertul pentru vioară propus spre audiție ăl ajută să-și regăsească memoria. Vioara îi readuce prezența ei, lumina ei. Astfel, avem de-a face cu un om împăcat, care își va încerca talentul literar în episodul traducerii operei ”Nunta lui Figaro” în franceză. Acesta va reprezenta un adevărat travaliu lingvistic, muncind la disecarea frazelor, determinarea geometriei și a metricii. Acest lucru echivalează cu un exercițiu ce înseamnă teatru, muzică, matematică, traducere și poezie, toate în mod concomitent. Asfel personajul devine conștient, și noi alături de el, de faptul că Mozart dă glas omenirii întregi printr-un inegalabil simț al densității și complexității. Prin magia lui, departele devine aproape, face ca totul să devină tangibil prin însăși intangibilitatea muzicii. teatrul se relevă, astfel, printr-o artă a rupturii și a discontinuității. Marele compozitor deține pe lângă urechea muzicianului și ochiul regizorului. Între cuvânt și muzică, el preferă teatrul, între literă și sunet, el alege spectacolul. De-a lungul istoriei muzica ne-a demonstrat că interpretarea creațiilor mozartiene pretinde stiliști, pentru că muzica lui lasă impresia că totul vine de la sine. Pentru noi, prin Mozart, sufletul omenesc seamănă cu schița unui arhitect care face lucrurile mai frumoase decât sunt, aducând a veritabil profesor de complexitate. Și totuși, în carte apar și întrebări care frizează retoricul vieții: ”Cum să trăiești de vreme ce totul e mort?”, întrebare ce invită cititorul la o lungă și profundă meditație. Pentru personajul nostru central Mozart e răspunsul, el e original, singular, expresiv, avea abilitatea de a se inspira din orice artist pe care îl înghițea, îl digera, înainte de a-l converti în el însuși. Firul romanului urmează, mai apoi, o critică vehementă adusă unei lumi îmbuibate de nesfârșiți Colleredo, personaj din biografia marelui muzician ce-l va lua pe acesta drept servitor, scoțându-l mai apoi, în șuturi, de la curtea lui. Acestea sunt personajele care fac lumea să se-nvârtă, care fac comerț cu arta, pentru care arta e doar un bun de negoț, profitabil sau nu, ce trebuie să se supună principiilor rentabilității, un personaj care împarte ușor laude sau critici din vârful peniței. El reprezintă criticul, omul cultivat, mercantil, snob, care judecă cu mintea nu cu inima, pare paradoxal dar arta de asta are nevoie, și care-i ignoră pe cei ce-și construiesc epoca, pe cei precum Mozart. Ubicuu personal al cărții mai primește o conotație, aceea de secret, de talisman ascuns, care reușește să mențină vie atenția, care provoacă plăcere și o gamă largă de emoții de la râs la plâns. Mai facem un salt prin capitolele istoriei muzicii prin intermediul cuvintelor scriitorului, abil și fin cunoscător ce ne povestește despre sec. XVII cu a lui ceartă între muzica savantă și cea galantă, unde plictiseala amenință ambele tabere. Dar Mozart reușește și aici, el este capabil să își construiască muzica precum o punte între cele două elemente, antitetice am putea spune, o muzică aparent galantă, dar în profunzime savantă. La vremea respectivă, Haydn este singurul compozitor contemporan conștient de abilitățile gigantului Mozart. Măreția compozitorului austriac își poate extrage seva creatoare și din credința lui Mozart în Dumnezeu, o credință la fel de firească precum ușurința cu care compune. Conștiința narativă evoluează de la ateismul atât de specific rebeliunii adolescentine spre credință, spre adevăr. ”Et incarnatus est” este cântecul suav al adorației în care distingem ideea absolutului, încântarea durează, metamorfoza se desăvârșește pe aripile unei brize armonioase ce ne poartă dincolo de noi. Suntem martori la celebrarea miracolului de a fi, un miracol ce se întruchipează între cântarea creaturii și cântarea lui Dumnezeu. Muzica rămâne cumva suspendată atât de aproape de tăcere, fiind pictată prin culorile tăcerii, poate pe ritmul bătăilor de inimă ale tăcerii... Fără să vrem, involuntar și totuși, cumva conștient suntem surprinși de o stare de înseninare pe care doar o meditație intensă ar putea-o oferi, o stare de pace și beatitudine prin care mai sunt răsplătite, doar, rugăciunile sincere și calde. Amintirile din vremea copilăriei evocate de personaj revin ușor în atenția cititorului prin aria ce face parte din ”Flautul fermecat” unde are loc un duet de dragoste, dar care să nu fie duetul unor doi îndrăgostiți, ci un duet al dragostei universale, dragostea ca valoare sacră, jertfă, onestitate, dragoste deasupra pulsiunii, dragoste care învinge îndrăgostirile. Spiritul copilăriei vine odată cu vîrsta, printr-o artă limpede. Micul Mozart nu-și trădează vârsta în compozițiile de început, atunci când dovedea multă știință, defect al aproape oricărei tinereți. Mai apoi, mai târziu, în compoziția lui apare simplitatea, iar la sfârșit, ca o revenire/ reîntoarcere la vârsta de aur, copilăria. ”Flautul fermecat” reprezintă dragostea unificatoare, ”un univers plin de dulceață și alint, cântece de leagăn și brațe în care să ațipești”, abandonarea cu pasiune în fața jocului. Copilăria, îndelung regretată de maturi, e o metafizică, universul e mai curând misterios decât profund, el este imens, totuși profund, necunoscut dar nu vid sau instabil, cum poate părea de multe ori, când ajungem la vârsta nemulțumirilor. Copilăria e vârsta la care înveți, la care te minunezi. Copilul își conștientizează slăbiciunile, de aceea se visează erou, crede în puterea cuvintelor, a poveștii, a muzicii asupra spiritelor, putere salvatoare, împăciuitoare și regenerantă în același timp. Mirarea și contemplarea sunt daruri ale anilor tineri, posibile doar departe de zgomot, acolo unde domnește armonia, de preferabil a naturii. Muzica dă un sens vieții, căutării noastre neîncetate pe pământ, ea smulge omul din tentația vidului și-l reașează pe drumul vieții. Când îl asculți pe Mozart ființa învinge neantul, prezența absența și sunetul tăcerea. E o experiență mistică, o clipă suspendată-ntr-un timp al Eternității, unde singura logică validă e cea a sentimentelor. Un nou salt ne va teleporta direct în lumea felină, unde toate pisicile sunt mozartiene. Ele pășesc grațios, sunt incapabile, mișcările lor sunt precise, economicoase, vii atuni când trebuie să fie, meditative imediat în clipa următoare. Nu acceptă sub nicio formă să arate că au un organism supus nevoilor, limitelor, la ele arta maschează artă, truda disimulează truda, eleganța devenind astfel firească. Grația mozartiană e greu de transpus în planul grației fizice a baletului, în dans, materia câștigă în fața spiritului, în muzica lui Mozart, nu. Baletul său pare a fi populat de efebi ai Greciei Antice și silfide, acele duhuri aeriene feminine, foarte ușoare și agile, ce împreună cu silfizii întruchipează vitalul element atmosferic, aerul. În momentul de boală, de încercare neplăcută a perimantului fizic, muzica lui Mozart e de mare ajutor. Muzica lui vorbește despre o lume dinaintea limbajului, o lume de pulsiuni și emoții ce te face să auzi partitura sentimentală a existenței. Acel flaut fermecat sporește bucuria și fericirea oamenilor măcinați cu toții, conștienți sau nu, de nevoia lor intrinsecă de absolut. Singur, personajul nostru descoperă absolutul nimicului, Mozart îl ajută să descopere absolutul frumosului, insuflând dorința de a atinge ceva perfect, complet, exhaustiv. Muzica mozartiană conduce nu la muzică ci la umanism, este efectiv o binecuvântare, accesibilă și de împărtășit cu toți. Și totuși, viața e, prin definiție, un edificiu neterminat, la fel ca și Recviemul mozartian. Personajul refuză să accepte plecarea, a lui, a ei, a compozitorului, a artei, în general. Mozart, după plecarea iubirii de-o viață a personajului, nu îl va mai părăsi niciodată. Omulețul grăbit, care era Mozart, avea nevoie de timp pentru ca omenirea să-i înțeleagă geniul și faptul că era, prin muzica lui, titan și nemuritor. Realizăm astfel că suntem cu toții călători într-o geografie a muzicii, iar pe globul muzicii nu există decât insule și universuri: Bach, Mozart, Wagner, Debussy, Stravinsky, Schumann, Chopin, Messiaen, Ravel, Schonberg, Brahms și listă rămânând deschisă. Părăsim astfel paginile romanului conștienți că gloria mozartiană, în tot acest compozițional, nu e una de carne, ci de artă...

Filiala Felix - reorganizare

Felix

Jurnalul unui bibliotecar - Dan Iacob

De la Nistru pân la... Nisa - Jurnal de bibliotecar - Editura EIKON, 2016.

Date biografice 



Jurnalul unui bibliotecar din carte se gaseste  si pe blogul autorului.

Am selectat din acest jurnal doar articolele care surprind viata de biblioteca. Desigur merita citit tot jurnalul colegului nostru de la Biblioteca Judeteana din Piatra Neamt.
Gasim in articolele de mai jos lucruri pe care le-am exprimat si noi cateodata sau doar le-am gandit.


Inceputul 💭
alti bibliotecari 💚
Teatrul lectura👭
Logica lui Ares, și logica lui Hermes,🙈🙉🙊
Carti si credinta 👍
Cititorii de duminica 🙋
dubla realitate  😏
Ganduri 👀
Utilizatori si activitati 👌
cititori 👨
cititorii si coperta rosie 💁

Boney M.

Boney M. e o formaţie de muzică disco-pop creată de producătorul muzical vest-german Frank Farian. Iniţial, acest grup muzical s-a format în Germania de Vest, membrii ei fiind: Liz Mitchell, Marcia Barrett (amândouă fiind de origine jamaicană), Maizie Williams (originară din Montserrat, o mică insulă britanică din arhipelagul Antilelor Mici, din Marea Caraibelor) şi Bobby Farrell (originar din insula Aruba, o mică insulă olandeză situată la nord de coasta Venezuelei). Boney M. s-a format practic în anul 1976 şi a devenit foarte popular la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80 din secolul trecut.

Producătorul muzical Frank Farian

Boney M. în 1981

De-a lungul timpului, Boney M. a reuşit să vândă în jur de 100 de milioane de albume pe toată planeta şi a devenit cunoscută mai ales datorită principalelor şlagăre lansate în timpul scurtei lor cariere muzicale: "Daddy Cool", "Ma Baker", "Sunny", "Rasputin", "Mary's Boy Child – Oh My Lord" şi inegalabila "Rivers of Babylon".  

Întemeierea formaţiei

Producătorul german Frank Farian (pe numele său real Franz Reuther), a înregistrat melodia disco "Baby Do You Wanna Bump" în decembrie 1974. Când această melodie a fost lansată pe piaţă, ca single, ea a fost atribuită deja, cântăreţului sau formaţiei "Boney M.", titlu ce era de fapt un pseudonim pe care Frank Farian îl crease pentru el însuşi. Ideea acestui pseudonim, îi venise producătorului muzical german după ce vizionase un serial poliţist australian, ce se numea chiar aşa, Boney. Chiar Farian, declarase ulterior, într-un interviu, cum i-a venit ideea acestui nume de formaţie: "Într-o zi am deschis televizorul şi mă uitam la un serial poliţist. Pe generic tocmai se afişa titlul serialului, Boney. Drăguţ nume, m-am gândit, Boney, Boney, Boney... Boney M. Boney, Boney, Boney M., suna bine, simplu."

După un început relativ slab, single-ul lansat de Farian a devenit un adevărat şlagăr în Olanda şi Belgia. În acel moment, Farian s-a hotărât să angajeze nişte cântăreţi care să promoveze noua formaţie în concerte şi în apariţiile televizate. Prima membră a noii "trupe" găsită de Farian a fost Maizie Williams, care l-a cooptat în formaţie pe dansatorul exotic Bobby Farrell. Ulterior, în formaţie a intrat şi cântăreaţa Marcia Barrett, care la rândul ei a mai adus un membru în noua trupă, pe Liz Mitchell, ce făcuse parte înainte din formaţia Les Humphries Singers. Astfel, s-a format oficial formaţia Boney M., ce va lansa pe piaţă mai multe albume muzicale.

Primul album de studio – "Take the Heat off Me"

Albumul "Take the Heat off Me", primul album de studio al formaţiei Boney M. a fost lansat pe piaţă pe 28 iunie 1976, el conţinând melodii pe care Frank Farian şi Marcia Barrett le înregistraseră înaintea formării noii trupe, cum ar fi melodia ce dă titlul albumului şi cântecul "Lovin' or Leavin'". Pentru că Farian a considerat că vocile lui Bobby Farrell şi Maizie Williams nu sunt potrivite pentru înregistrările melodiilor în studio, la înregistrarea acestor melodii s-au folosit doar vocile lui Liz Mitchell şi Marcia Barrett, plus propria lui voce modificată cu ajutorul tehnicii de studio. Deşi, iniţial acest album a avut un succes destul de mic pe piaţa muzicală, acest lucru s-a schimbat, Boney M. promovând albumul în diferite concerte susţinute în multe cluburi, discoteci şi chiar bâlciuri din Europa. Adevărata lor consacrare şi debutul fulminant pe piaţa muzicală vine odată cu apariţia lor live în spectacolul muzical german televizat Musikladen din 18 septembrie 1976, când au cântat pe scenă melodia "Daddy Cool". Melodia aceasta a ajuns rapid pe primul loc în clasamentul muzical al single-urilor din Germania, promovând cu succes şi acest prim album al formaţiei. Un alt single, de pe acest album, melodia "Sunny" a ajuns şi ea rapid pe primul loc al clasamentului german. Boney M. a câştigat rapid o mare popularitate după apariţia din Musikladen, melodia "Daddy Cool" ajungând rapid pe primul loc în clasamentele muzicale din Elveţia, Suedia, Norvegia şi Austria. Ambele single-uri, mai sus amintite, s-au clasat între primele 10 melodii din topul single-urilor din Marea Britanie.

"Love for Sale"

Al doilea album de studio, numit "Love for Sale" a fost lansat de Boney M. pe piaţă pe 2 mai 1977, de pe acest album fiind mai cunoscute două single-uri lansate ulterior, "Ma Baker" şi "Belfast". După lansarea albumului, Boney M. a pornit în primul lor turneu de concerte, ei cântând live în diferite oraşe din Europa şi America de Nord. Ambele single-uri din acest album au ajuns de asemenea, rapid pe locul 1 în clasamentul muzical german şi între primele 10 melodii în clasamentul britanic. La un an după lansare "Love for Sale" a primit în Marea Britanie discul de aur.

"Nightflight to Venus"

Anul următor, 1978, a fost anul cu cel mai mare succes înregistrat de Boney M. de-a lungul întregii lor cariere muzicale. Pe 3 aprilie 1978, Boney M. a lansat pe piaţă un dublu single numit "Rivers of Babylon/Brown Girl în the Ring" ce conţinea două melodii. Aceste melodii au ajuns rapid pe primul loc în majoritatea clasamentelor de single din Europa şi prima melodie a fost cea care s-a vândut cel mai bine în Marea Britanie, dintre melodiile lansate vreodată de Boney M., de asemenea ea s-a clasat pe locul 30 în clasamentul single-urilor din S.U.A.. Ca urmare a acestui succes, pe 28 iulie 1978, Boney M. a lansat pe piaţă al treilea album de studio, intitulat "Nightflight to Venus", de pe care s-au relansat alte două single-uri de succes "Rasputin" şi "Painter Man". Acest al treilea album a fost cel mai bine vândut album al formaţiei Boney M., primind pentru vânzările de pe piaţa muzicală internaţională 5 discuri de platină în Canada, 2 în Germania şi câte un disc în Hong Kong, Noua Zeelandă, Spania şi Marea Britanie. Pentru a promova acest album, Boney M. a efectuat un turneu de concerte în Europa, ajungând să cânte chiar şi-n fosta Uniune Sovietică (unde foarte puţine grupuri de muzică uşoară vestice au cântat vreodată, printre alţii aici a concertat la un moment dat şi Elton John), dar în patria mondială a comunismului n-a fost lansată şi nici cântată vreodată oficial melodia "Rasputin", datorită referinţelor la trecutul ţarist al Rusiei.

"Oceans of Fantasy"

În 1979, mai precis pe 26 martie Boney M. a lansat un nou single de succes numit "Hooray! Hooray! It's a Holi-Holiday" ce a ajuns destul de repede în Topul 10 al clasamentelor muzicale din Europa. Mai la sfârşitul verii din acel an, pe 21 septembrie, Boney M. a lansat pe piaţă al patrulea album de studio, numit "Oceans of Fantasy". De pe acest album două duble şlagăre au fost relansate ca single-uri de succes: "Gotta Go Home"/"El Lute" şi "I'm Born Again"/"Bahama Mama". Albumul "Oceans of Fantasy" a ajuns pe primul loc în clasamentul albumelor din Marea Britanie, iar graţie vânzărilor de pe piaţa muzicală acest album a primit şi discul de platină în Germania, Hong Kong, Olanda, Spania şi Marea Britanie.

În 1980, pe 1 februarie, Boney M. a lansat pe piaţă un nou album de tip "Greatest Hits" (adică mari şlagăre), numit chiar aşa "The Magic of Boney M. - 20 Golden Hits", ce conţinea în plus două noi melodii nelansate anterior pe alte albume, "My Friend Jack" şi "I See a Boat on the River". Acest album, tip compilaţie de single-uri, a primit rapid, în doar şase săptămâni discul de aur în Marea Britanie.

"Boonoonoonoos"

După aproximativ doi ani de la lansarea albumului precedent, pe 28 septembrie 1981, Boney M. a lansat pe piaţă al cincilea album de studio, intitulat (un pic cam greu de pronunţat) "Boonoonoonoos". La lansarea albumului n-a mai fost prezent Bobby Farrell, pentru că el fusese dat afară din formaţie. Acest al cincilea album n-a mai avut acelaşi succes pe piaţa muzicală, nereuşind să se claseze nici măcar pe locul 100 în clasamentul albumelor din Marea Britanie. Din cauza vânzărilor mici, albumul a primit discul de aur doar în Hong Kong (10.000 de exemplare vândute) şi de platină în Spania (100.000 de exemplare vândute).

"Christmas Album"

Pe 23 noiembrie 1981, Boney M. a lansat pe piaţă al şaselea album de studio, ce conţine melodii specifice perioadei Crăciunului, de aceea el s-a numit chiar aşa, "Christmas Album". De pe acest album, doar două melodii au fost relansate ca single-uri "Little Drummer Boy" şi "Zion's Daughter", dar nici acestea n-au avut un prea mare succes la public, ca de altfel întregul album. Acest album s-a clasat doar pe locul 14 în topul albumelor din Germania, în nici o altă ţară nereuşind să intre pe ultimul loc al vreunui clasament de albume, nemaivorbind de clasamentul vânzărilor unde nici măcar n-a intrat.

"Ten Thousand Lightyears"

În anul 1982 în formaţie, în locul lui Bobby Farrell, a fost adus Regie Tsiboe, dar single-urile "The Carnival Is Over" şi "Jambo" în care el cântă pentru prima oară, au fost un adevărat fiasco în privinţa vânzărilor. Pe 21 mai 1984, Boney M. a lansat pe piaţă al şaptelea album de studio, intitulat "Ten Thousand Lightyears", dar şi acest album a marcat un nou eşec de piaţă, el ajungând doar pe locul 23 în clasamentul german al albumelor, dar în nici o altă ţară nici măcar n-a reuşit să intre pe vreun loc din clasamentele albumelor. Totuşi, în toamna aceluiaşi an, Boney M. a reuşit să ajungă printre primele 20 de melodii din clasamentul single-urilor din Germania, cu single-urile "Kalimba de Luna" şi "Happy Song". "Kalimba de Luna" a reuşit chiar să se claseze pe locul 10 în clasamentul single-urilor din Franţa. Single-ul "Happy Song" a marcat întoarcerea în formaţie a dansatorului din Aruba, Bobby Farrell, Regie Tsiboe fiind trimis diplomatic, la "plimbare".

"Eye Dance"

Pe 2 octombrie 1985, Boney M. a lansat ultimul lor album de studio, al optulea, intitulat "Eye Dance", ce e considerat de criticii muzicali "cel mai slab, neinspirat şi dezamăgitor album" scos vreodată de această formaţie. După ce la începutul anului 1986 Boney M. a sărbătorit a zecea aniversare a formării grupului, formaţia s-a destrămat definitiv, mai ales că ultimul lor single lansat pe piaţă, "Young, Free and Single" reuşise să se claseze doar pe locul 49 şi doar în Germania.

Activitatea Boney M. după destrămare

După destrămarea Boney M., diferiţi membri ai grupului fac turnee, fiecare folosind sigla Boney M.. Drepturile de autor pentru folosirea numelui formaţiei sunt până şi azi controversate, fiind mai multe procese pe rol (în tribunale americane şi germane) între foştii membri ai trupei şi producătorul german Frank Farian. Din anii 1990 şi până în 2010, fiecare fost membru Boney M. a cântat în turnee cu propria formaţie numită  tot Boney M.

O tentativă de reunire, oficială a formaţiei a fost în anul 1993, când cei patru foşti membri au lansat pe piaţă un album de şlagăre numit chiar "Greatest Hits". Acest album a reuşit să se claseze pe locul 20 în clasamentul britanic al albumelor. Dar, ulterior, nereuşind să se înţeleagă asupra drepturilor de autor, cei patru nu s-au mai reunit niciodată. În plus, din 2011, doar trei din ei, adică "fetele", mai cântă în turnee, pentru că în 30 decembrie 2010 Bobby Farrell a murit (atac de cord), într-un hotel din Saint Petersburg, după ce cu o seară înainte concertase cu propria formaţie Boney M.

În încheiere, trebuie să precizăm faptul că Boney M. a fost unul din puţinele grupuri muzicale occidentale din aşa-zisa perioadă disco ce s-au bucurat de o mare popularitate şi-n fostele ţări "socialiste" (fosta "Uniune Sovietică" şi Europa de Est), Africa, ţările arabe, Iran şi Asia de sud-est.

Pentru scrierea acestui articol, ce ilustrează muzica "germanilor" din Boney M., m-am inspirat din următoarele surse de internet:

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Boney_M.

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Boney_M.

3. https://en.wikipedia.org/wiki/Take_the_Heat_off_Me

4. https://en.wikipedia.org/wiki/Love_for_Sale_(Boney_M._album)

5. https://en.wikipedia.org/wiki/Nightflight_to_Venus

6. https://en.wikipedia.org/wiki/Oceans_of_Fantasy

7. https://en.wikipedia.org/wiki/Boonoonoonoos

8. https://en.wikipedia.org/wiki/Christmas_Album_(Boney_M._album)

9. https://en.wikipedia.org/wiki/Ten_Thousand_Lightyears

10. https://en.wikipedia.org/wiki/Eye_Dance

Prof., bibliotecar Florin Miheş.