Ziua Internaţională a Femeii din mediul rural este sărbătorită, în fiecare an, la 15 octombrie pentru a conştientiza faptul că femeile de la sate sunt sufletul comunităților mici.
În comunitatea rurală femeia era păstrătoarea celor mai importante tradiții, de la tainele anotimpurilor și ale gospodăriei până la vindecarea prin plante și rugăciuni ale membrilor comunității.
Desprindem din două cărți de memorii și o carte de povești câteva ipostaze în care apare femeia satului românesc, mama, bunica....
Straița cu merinde de Florica Pop ne conduce prin satul sălăjan.
Leacuri din grădina Domnului!
Satul avea tradițiile lui bine stabilite pentru a interveni în caz de boală.
”Se adunau la casa noastră mai mule femei bătrâne ( în număr impar) câteva zile ( nu oricare , în funcție de nevoia celui pentru care se rugau , așa se alegea ziua) se rugau de dimineață până la apusul soarelui și posteau.
....
Nu vorbeau nimic cu nimeni tot drumul , nici la plecare, nici la întoarcere. Se rugau! Femeile se alegeau dintre cele mai credincioase din sat, spre a fi primită jertfa.
Rugăciunile se rostea într-o anumită ordine, un adevărat ritual se desfășura când cineva avea nevoie de leacul babelor.
....În astfel de momente se simțeau cel mai puternic unitatea satului, dragostea și dorința de a ajuta. Atunci am învățat cât de puternică este rugăciunea în comun, dar și un alt mare beneficiu pe care-l putem obține rugându-ne cu toată încrederea.”
......
Viața trece peste femeia din mediu rural și sapă tranșee în suflet și pe față, ea este sufletul casei și al familiei, prin ea trec toate suferințele și toate bucuriile și toate tristețile și toate anotimpurile ...
Zbor de fluturi a Liviei Dale ne plimbă prin satul din depresiune Beiușului.
”...Acum, ca de atâtea ori în viața ei , își vedea de lucru și gândul îi zbura aiurea departe în trecut. Se vedea , atunci în vremea războiului , femeie tânără, de nici treizeci și patru de ani, cu fața frumoasă dar parcă săpată în piatră, pe care nu se vedeau trăirile sufletului , cu trăsături înăsprite de vreme și de viață. Ochii ei , care împrăștiau valuri de căldură când râdea , priveau în ultima vreme tot mai încărcați când de o tristețe copleșitoare , când de o oboseală în care simțea țărâna rece chemând-o pentru îmbrățișarea veșnică. Dar niciodată de lacrimi. A învățat în anii ăștia pe care îi are, grei și ușori , mai mult grei decât ușori , că lacrimile nu folosesc la nimic. Îți golesc doar sufletul și capul , lăsându-ți parcă un gol uriaș în tine, ori în clipele grele ai nevoie de cap limpede să gândești ce-i de făcut. La început când dădea de greu o înneca plânsul ca pe orice femeie, apoi, parcă a crescut în ea, pe sufletul ei o stâncă uriașă care ține lacrimile zăgăzuite și nici ea nu știe cum e mai bine: cu ele sau fără ele. A învățat să ia lucrurile așa cum vin, să le accepte , uneori cu ciudă , alteori cu împotrivire, dar să nu poarte ”războaie ” care sunt pierdute de la bun început, căci numai te lasă secătuit de puteri și alta nimic....”
In "Tastatura cu povești " de Florica Pop bunica de 92 de ani, crescută în lumea satului , creionează nepotului lumea care va supraviețui tiraniei consumerismului.
"- Apoi, dragul meu,bolile lumii de azi sunt din cauza îndepărtării de natură și statului degeaba, așteptând să li se dea totul de-a gata....nu așa este făcut omul, el trebuie să-și folosească mintea și mâinile, să nu treacă nicio zi fără că să urmărești bobul de grâu, de la punerea lui sub brazdă și până când ajunge, corn, covrig, plăcintă,cozonac.....pâine , este cea mai plină de înțelepciune poveste.
