Registrul istoric al Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”
După cum se știe, acum 100 de ani a fost pregătită marea festivitate a Încoronării. Locul ales a fost Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, acolo unde istoria a țesut atâtea legende, croite după faptele cele mari ale lui Mihai Viteazul, Horea, Cloșca și Crișan, Avram Iancu. Acolo, pe virtuțile neamului românesc s-a zidit Catedrale Încoronării, în scop de reconstituire a Unirii tuturor românilor cum o făcuse cu 300 de ani mai devreme Voievodul Mihai. Toți oamenii de cultură și politicienii vremii ridicau evenimentul în vârful idealului neamului românesc. Momentul era considerat un corolar al victoriei de pe câmpurile de luptă, cu jertfe enorme cucerită (peste 800.000 de eroi). Încoronarea a așezat falnicul steag care arăta tuturor privitorilor o realitate: cetatea e românească, iar conturul hotarelor unite formau România Mare.
Încoronarea însemna punerea CRUCII pe catedrala cea mare a neamului, care devenise o mare putere în Orient (după prăbușirea a trei imperii: habsburgic, țarist și otoman), de care toți trebuiau să țină seama, România era un puternic stâlp care dorea să susțină și să apărere PACEA, în afară, iar în lăuntru dornică de cultură și egală îndreptățire. Priveliștea grandioasei Încoronări proiecta, printre țesătura bucuriilor, bunăstarea pentru poporul beneficiar al moșiilor Coroanei date în proprietate, cu dărnicie de Ferdinand I, plugarilor să-l muncească, celor care din tranșee au înfruntat primejdiile. Aceasta era măreața și cinstita Încoronare a regelui Ferdinand, a cuvântului dat în tranșee țăranilor români.
Alături de Rege, soția sa Maria, „mama răniților, sora de caritate, balsamul de mângâiere de la căpătâiul soldaților răniți, iubitoarea și ocrotitoarea orfanilor”1 era prezentă la Marele Praznic al românilor, după cum apare descris evenimentul în presa vremii de către profesorul George Naghea.
La 8 octombrie 1922, de dimineață de la ora 8.00, după serviciul divin oficiat la biserica ortodoxă, a avut loc sfințirea Catedralei Încoronării. În fruntea cortegiului se aflau mitropoliţii Bălan al Sibiului şi Pimen al Moldovei, episcopul Gurie al Basarabiei, episcopii Bartolomeu al Argeşului şi Nicolae Ivan al Clujului şi peste 100 de preoţi din Sibiu, Alba-Iulia şi împrejurimi. Urmau apoi: corul teologic din Sibiu, şi corul Mitropoliei din Sibiu. Erau de faţă toţi capii autorităţilor din Ardeal, miniştrii Văitoianu, Constantinescu, Moşoiu şi Banu, numeroşi membri ai comisiei încoronării în frunte cu locţiitorul de preşedinte G. Popescu, secretarul general al ministerului lucrărilor publice, prefectul de Alba-Iulia, etc. Apoi şcolile primare şi liceul din Alba Julia, o companie de onoare din regimentul 91, generalii Vlădescu şi Stavri, cum şi un mare număr de ofiţeri superiori şi inferiori. La orele 9 şi jumătate a avut loc la Catedrală serviciul religios pentru sfinţire care a durat până la ora 1 şi jumătate.
Mitropolitul Bălan al Ardealului a ţinut o frumoasă cuvântare, făcând un istoric al Cetăţii Alba Iulia şi aducând elogii memoriei Voievozilor care au năzuit cu ani şi ani în urmă la întregirea României. Înaltul prelat a spus că numai graţie„jertfelor făcute de armata română pe câmpul de război, românismul poate sărbători la Alba-Iulia unirea”2.
Din pachetul documentelor legate cu sfoară, adăpostite de arhivele militare, am scos câteva pagini din registrului istoric al Regimentului 2 Vânători „RE”, dislocat de la Oradea la Târgoviște, despre ordinul de îmbarcare pe traseul Titu, București, rampa Militari, unde garnitura „tip” a ajuns în ziua de 14 octombrie 1922, la ora 23, când trupa și ofițerii regimentului au rămas în vagoane, iar a doua zi au plecat spre satul Militari, unde a fost cartiruit, sub îndrumarea căpitanului Constantinescu Gheorghe3.
Iată consemnarea din 15 octombrie 1922, din punctul de vedere al prezenței militarilor la festivitatea de Încoronare. Una din cele 3 divizii care au defilat la Alba Iulia, cu ocaziunea încoronării, a fost Divizia ordinului „Mihai Viteazul", în care se cuprinseseră toţi ofiţerii bravi care s-au distins în campanie şi care posedau această înaltă distincţiune, cea mai mare distincție rezervată exclusiv ofițerilor4.
Redăm textul acelei PROCLAMAȚII:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat Cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina – care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie – ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte de-a pururea cu dânsul.
Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială.
Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea Orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marii noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui A-Tot-Puternic”. Ferdinand I
Pe 17 octombrie 1922 trupa a sărbătorit a treia zi de încoronare dar a rămas în cazarmă, fiind timp ploios, iar în ziua următoare s-a înapoiat la Târgoviște, garnizoană în care fusese mobilizat. Din cauza timpului ploios nu s-a mai putu face instrucție la câmp, iar pe 24 octombrie 1922 Marele Stat Major a dispus demobilizarea trupei iar Regimentul să-și reia garnizoana la Oradea Mare. După dezechiparea efectivului de oameni, comandantul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta” a reamintit tuturor deconcentraților îndatoririle lor de cetățeni și ostași, arătându-le dragostea ce trebuie să aibă atunci când
Regimentul care participase cu succes la operațiunile de anihilare a complotului de la Oradea5 și ridicaseră prima biserică ortodoxă, de după război, la Țețchea, avea să fie mobilizat, cu efective de război, pentru a lua parte la primirea în capitală a Suveranului încoronat.
Mihai Viteazul un model pentru Ferdinand
„Cine se atinge de asemenea simboluri comite un act reprobabil. Cine le înalţă e vrednic de toată lauda”, am spus atunci când la Oradea Mihai Viteazul a fost dărâmat de pe soclu, din piața unirii. Iată continuarea: „A-l repune pe regele întregitor în Piaţa Unirii din Oradea ar fi un fapt de restituţie cu mare valoare de simbol. Dacă lucrul acesta se va face din banii contribuabililor ar fi un semn de preţuire pentru meritele sale. A ne aminti de faptele lor este un gest normal, firesc de restituţie şi aşezare la loc de cinste în cunoaşterea istoriei neamului nostru.
Pe 14/15 August 1916 Ferdinand I avea să decidă soarta României, în fruntea căreia se afla, prin angajarea ei în prima conflagraţie mondială alături de Antanta (Franţa, Anglia, Rusia, Italia, SUA, …). Decizia luată nu a fost una uşoară dar a fost sigur de reuşita fiindcă „am ştiut să mă înving”, după cum singur recunoştea. Pentru această faptă şeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe Ferdinand I şi i-a anulat toate drepturile care le avea ca membru!
Odată cu intrarea în război suveranul României s-a adresat ostaşilor cu următorul îndemn: „V-am chemat ca să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii voştri vă aşteptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voivozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, la Călugăreni, şi la Plevna”6.
Ce reprezenta Mihai Viteazul pentru regele întregitor? Simbolul suprem al tuturor românilor, pentru că el se considera deja un bun român, încă de când a păşit prima oară pe acest pământ. A dovedit-o apoi din plin prin faptele sale. Şi în compensaţie, după ce a fost decăzut din drepturile Casei familiale, Ferdinand a meditat şi a desenat crucea Ordinul Mihai Viteazul! Acesta a fos, şi a rămas cea mai înaltă distincţie de război, rezervată exclusiv ofiţerilor şi drapelelor de luptă! Ori de câte ori a vorbit despre România Mare, Ferdinand I l-a amintit pe Mihai Viteazul. În discursul său din 14 decembrie 1918, la primirea delegaţilor ardeleni spunea: „Azi când vedem înaintea minţii şi înaintea ochilor noştri săvârşită clădirea măreaţă a ceea ce Mihai Viteazul începuse, ce generaţiuni întregi apoi au visat, aduc prinosul Meu de recunoştinţă tuturor acelora care, în toate colţurile unde sună dulce graiul românesc, au pus suflet şi puterile lor în serviciul idealului naţional”7.
Pe 23 Mai 1919 la prima sa vizită în Oradea, Regele, încă neîncoronat, Ferdinand I şi Maria au fost impresionaţi de cortegiul ţăranilor din satele bihorene care exprimau deopotrivă suferinţa, durerea trecutului dar şi nădejdea unui viitor frumos. Patru zile mai târziu suveranul spunea: „Am venit între voi, aici la Turda şi în plaiurile mândre ale acestui district, şi mi-am spus că pentru Mine este o datorie patriotică de a le vedea, căci am călcat şi în ţinuturile realipite la Patria Mumă ca să vizitez locul unde marele Voievod (Mihai Viteazul – n.n. CM), care a ţinut sub stăpânirea lui odată România Mare, a trecut din viaţa pământească în cea eternă, şi unde eroi ai românismului, Horea şi ceilalţi, şi mai ales Avram Iancu au gândit şi murit ca eroi. Pentru Mine era o datorie de a aduce sufletului lor prinosul Meu de recunoştinţă. Aceste mari figuri ale istoriei românismului ne-au lăsat o moştenire sfântă, ne-au lăsat o iubire de neam mai presus de orice iubire. Memoria lor ne-a susţinut în toate timpurile de dureri, chinuri şi restrişte ea ne-a dat şi curajul de a lupta până la sfârşit şi graţie acestui curaj şi învăţăturilor trase din viaţa şi virtuţile lor, am putut ajunge la încoronarea gândurilor lor”8.
Ştiţi
unde a fost amplasată tribuna oficială în Oradea? Exact în faţa
statuii unde astăzi stă, semeţ pe cal, Mihai Viteazul, privindu-l
parcă la dunga orizontului şi venerându-l. Priviţi fotografia!
Acolo cei doi mari întregitori, alături de românii de pe aceste
plaiuri îşi pot privii cu mândrie faptele.
Am putea exemplifica cu multe alte citate din timpul primei vizite în Ardeal al suveranului României Mari din care reiese concepţia şi admiraţia sa faţă de înaintaşi. Din toate însă reiese acelaşi mesaj de recunoştinţă şi de venerare a memoriei întâiului Voievod întregitor, al cărui urmaș era ca rege al (tuturor) românilor. Am așezat în paranteză„tuturor” deoarece o parte dintre români au rămas în afara granițelor impuse la Paris, chiar dacă Maramureșenii și crișenii au hotărât la Alba Iulia Unirea, precum și timocenii au rămas la sârbi. Căutarea acelui măreț înaintaș: Mihai Viteazul, sau Avram Iancu (Cuza – deși ales domn la 1859, fiind detronat cu ajutorul brătienilor susținători ai monarhiei, nu era citat – fiind adesea înlocuit cu Regele Carol I, de care este lipită modernitatea României, când în fapt aceasta a fost începută de Domnul Tudor Vladimirescu), reprezentau, pentru noul Rege al României Mari, simboluri de veșnică recunoștință!
Şi în cel mai înălţător moment din viaţa sa, Ferdinand I l-a glorificat pe Mihai Viteazul. Cu siguranţă că, prin urcarea pe scaunul domnesc al lui Mihai Viteazul, Ferdinand I nu l-a dat uitării, nu l-a îndepărtat din conştiinţa românismului. Dimpotrivă, şi faptele sale pe front se situau la înălţimea gloriosului Voievod de Alba Iulia. „Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor fapte măreţe din care a ieşit România Mare şi spre a le da o consfinţire în faţa scumpului nostru popor, Ne-am adunat la Alba Iulia, străveche cetate a Daciei romane şi gloriei lui Mihai Viteazul şi aici, azi 15 octombrie 1922, de faţă fiind membrii Familiei regale, reprezentanţii Suveranilor ai ţărilor aliate şi amice, Senatului şi Adunării Deputaţilor, căpeteniile armatei, membrii tuturor corpurilor constituite a le ţării şi Academiei Române(…) Ne-am încoronat Eu şi scumpa mea soţie Maria (…), am întocmit şi subscris în al nouălea an al domniei noastre, acest de faţă document”9.
Noi socotim că, momentele Marii Uniri, pregătite la Oradea, au câteva date de referinţă: 12 octombrie 1918 – Declaraţia de la Oradea; Votul delegaţiei bihorene (136 persoane cu delegaţie şi mandat de vot în favoarea unirii) la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918; intrarea armatei române în Oradea la 20 Aprilie 1919, în frunte cu generalul Traian Moşoiu, îşi au rădăcina în faptele Voievodului Mihai Viteazul.
Acelaşi general T. Moşoiu s-a ocupat de ridicarea unei frumoase statui regelui întregitor Ferdinand I (1924), demolată de autorităţile administraţiei horthyste (1940-1944). Ştim, cunoaştem şi apreciem deopotrivă faptele din tranşeele unirii ale soldaţilor, generalilor, oamenilor politici şi de cultură ai vremii, pe care le preamărim şi omagiem în manifestările ştiinţifice şi culturale pe care, chiar şi fără susţinerea financiară a organelor locale, le organizăm anual. Cunoaştem şi apreciem deopotrivă strădania lui I. C. Bratianu de a demonta propaganda delegaţiei maghiare pe parcursul pregătirii Conferinţei de Pace de la Paris (1920). Şi lui, trebuie să-i ridicăm o statuie în Oradea, nu de alta dar a crezut cu adevărat că ceea ce se hotărâse aici, pe 12 octombrie 1918, face parte din istoria naţională, este un bun al patrimoniului naţional istoric(Statuie ridicată în 2019 în Parcul Muncitorilor din Oradea).
Ca secretar al Asociaţiei Culturale Mihai Viteazul, asociaţie din iniţiativa căreia şi cu fondurile exclusive ale membrilor cotizanţi (cadre militare active şi în rezervă) s-a înălţat statuia ecvestră a Voievodului Mihai, şi s-a sfinţit exact pe data de 19 August (1994), zi în care duşmanii l-au răpus la Turda (1601), consider ca pe o datorie de onoare să reamintim asemenea momente remarcabile. Ori de câte ori, la oră exactă, din turnul Primăriei se cântă Marşul lui Iancu să ne amintim că şi el a continuat opera începută de Mihai Viteazul.
Preşedinte executiv al
Asociaţiei Naţionale a Cavalerilor de Clio
1 Foaia Decezană, 15 octombrie 1922, Nr. 40, p. 4
2 Ibidem
3 A.M.R. fond, dos. F. 27
4 Consatntin Moșincat, Cronică de marș. 80 de ani de la înființarea Diviziei 11 Infanterie, Editura Cogito Oradea, p.115 – Cavalerii ordibului Mihai Viteazul În războiul întregirii (Regimentul 18 Infanterie Gorj, Regimentul 1 Artilerie Munte, Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea și 13 ofițeri).
5 Constantin Moșincat, La spargerea lumii: Complotul de la Oradea (în curs de pregătire pentru tipar)
6 Neculae Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise, Ferdinand I cuvânt pentru întregirea neamului românesc, Ed. Metropol, 1994, p. 64
7 Ibidem, p. 148
8 Ibidem, p. 156
9 Ibidem, p. 78
