Moartea pinguinului e un roman scris de scriitorul ucrainean Andrei Kurkov, ce a fost tipărit în România, în anul 2006, de editura Cartea Veche. Născut la Sankt Petersburg în 1961 şi trăind în prezent la Kiev şi Londra (datorită soţiei de origine engleză), Andrei Kurkov este unul din cei mai importanţi scriitori apăruţi în ultimul deceniu din spaţiul geografic postsovietic. Absolvent al Institutului de Limbi Străine din Kiev şi vorbitor a unsprezece limbi, Kurkov a lucrat o perioadă ca jurnalist şi cameraman. Şi-a început cariera literară în timpul serviciului militar, pe când era gardian la o închisoare din Odesa. Din 1996 s-a dedicat în exclusivitate scrisului, cărţile sale fiind traduse în peste douăzeci de limbi. Cele mai cunoscute romane scrise de Andrei Kurkov sunt: Moartea pinguinului (1999), O chestiune de viaţă şi de moarte (2000), Pinguinul pierdut (2003), Ultima dragoste a preşedintelui (2004). Andrei Kurkov, e de asemenea şi scenarist, unele scenarii ilustrându-i propriile cărţi, şi autor al unor cărţi pentru copii.
Andrei Kurkov |
În romanul Moartea pinguinului, personajul
principal e Viktor Zolotariov, un scriitor de mâna a doua, ce are mari ambiţii
literare, dar nu prea are inspiraţie. Puţinul talent pe care-l deţine este
totuşi veritabil. Manuscrisele fiindu-i refuzate rând pe rând de revistele
literare, are norocul ca într-o zi de iarnă să fie chemat de redactorul-şef al
unui ziar din Kiev, unde e şi angajat. În acest ziar, eroul cărţii începe să
publice (sub pseudonim) "cruciuliţe"
(necrologuri). Viktor reuşeşte destul de repede să inventeze un stil literar
adaptat acestor necrologuri, fiind curând felicitat de redactorul-şef al
ziarului său pentru coerenţa şi emoţia redate de frazele sale. Dar, după ce
câteva personaje la care el le scrisese anticipat necrologul mor, eroul îşi dă
seama că cineva de fapt hotăra dinainte cine va muri, scrierile lui fiind
folosite de fapt, doar pentru a vinde mai bine ziarul, ce mereu reuşea să scrie
despre fiecare personaj mort, mult mai repede şi mai detaliat, decât oricare publicaţie
rivală.
Eroul cărţii trăieşte singur, având în loc de câine sau pisică un animal de companie mai „exotic”: un pinguin, şi acela depresiv. Pinguinul Mişa (ciudat nume, mie îmi aduce aminte de numele ursuleţului mascotă al Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, din 1980) nu dă din coadă la întoarcerea stăpânului acasă şi nu se gudură (cum ar face în mod normal un animal de companie, fie el câine sau pisică). E adevărat, uneori pare că zâmbeşte. Dar în rest, e insomniac, îi place apa rece (normal, doar e animal polar) şi se priveşte obsesiv in oglindă (deşi nu cred că îşi verifica silueta).
Eroul cărţii trăieşte singur, având în loc de câine sau pisică un animal de companie mai „exotic”: un pinguin, şi acela depresiv. Pinguinul Mişa (ciudat nume, mie îmi aduce aminte de numele ursuleţului mascotă al Jocurilor Olimpice de vară de la Moscova, din 1980) nu dă din coadă la întoarcerea stăpânului acasă şi nu se gudură (cum ar face în mod normal un animal de companie, fie el câine sau pisică). E adevărat, uneori pare că zâmbeşte. Dar în rest, e insomniac, îi place apa rece (normal, doar e animal polar) şi se priveşte obsesiv in oglindă (deşi nu cred că îşi verifica silueta).
Revenind la Viktor,
eroul principal al romanului pare o copie fidelă a pinguinului-companion. Şi el
lipăie prin viaţă, şi el este dominat de tristeţe şi lipsit de cunoaşterea unor
sentimente ca prietenia şi dragostea, nu are nici o pasiune şi se bucură de
apariţia meteorică a altor personaje în viaţa lui, ca pinguinul de peştele adus
de stăpân. În rarele momente când, totuşi, se apropie sufletesc de cineva
(uneori forţat, alteori spontan) bea votcă cu piper (în loc să citească de
exemplu Heidegger). În celelalte situaţii, am putea zice zilnice, bea doar
cafea sau ceai. Viaţa insipidă, inodoră şi incoloră nu îi întunecă totuşi
raţiunea. Viktor ştie sau simte când ceva este in neregulă. Şi deşi îşi asumă
responsabilităţi cu uşurinţă (ca-n cazul pinguinologului Pidpalai), o face dintr-o imposibilitate exterioară de a se
împotrivi şi poate dintr-un gust pentru mister.
El ştie că Sonia, fetiţa pripăşită în apartamentul
lui, nu îl iubeşte, ci îl consideră doar gardianul banilor ei şi o soluţie
provizorie până la întoarcerea tatălui. De asemenea Viktor e conştient că Nina (femeia tânără pe care o angajase
tocmai pentru a avea grijă de Sonia) îl acceptă doar pentru că ar putea avea un
loc al ei căruia să-i poarte de grijă. Nu i-ar simţi nimeni lipsa dacă ar
pleca. Se va întoarce după ce se va aşeza praful, adică atunci când mafia ce-l
caută, îşi va pierde dorinţa sau interesul să-l omoare.
"Pinguinul
sunt eu" exclamă Viktor trist si flaubert-ian la final, când, pentru a
scăpa de toţi cei care vor să-l omoare, eroul nostru pleacă cu avionul, în
locul pinguinului (ce se refăcea puţin după un transplant de inimă), tocmai în
……….. Antarctica.