Cavaler al inelului meu

 Ieri 18 iulie 2023 am avut onoarea să mă găsesc într-o selectă și specială companie, la o lansare de carte, credeam eu, la Cercul Militar Oradea .

                                        

Invitația venea de la domnul colonel dr. Constantin Moșincat  și cartea lansată se numea, Cavaler al inelului meu. Mă gândeam că este o carte biografică, după titlul și ținând cont de faptul ca dl. Moșincat este și Cavaler de Clio.

Am avut surpriza să văd că sunt invitată  la un eveniment foarte special, aniversarea a 70 de ani de viață, că stau în vecinătatea familiei domnului colonel și a multor personalități locale și prieteni din școală sau camarazi cu înalte grade de armată  ai dânsului, ocazie cu care lansa acest volum: Cavaler al inelului meu.

Inelul nu este al Cavalerului de Clio, inelul este al familiei, inel cu monogramă primit de la tată, transmis deja fiului, inel care în strălucirea aurului  semnifică  întregul, totalitatea, unitatea,  eternitatea, apartenenţa, perfecţiunea. În jurul acestui inel s-a construit  o viață remarcabilă de muncă  și onoare, de patriotism veritabil și mai ales de dragoste și căldură familială. 

În carte găsim cuvinte frumoase scrise  de  domnii Ionel Novac, diplomat; comandor prof.dr. Aurel Pentelescu,  protoiereu Gheorghe Nemeș,  general Mihai Corneliu Lungu, prof .univ. dr. Jipa Rotaru, general-locotenent dr. Grigore Stamate, prof univ. dr. Mircea Popa, teolog prof. dr. Constantin Nistoroiu , avocat Pașcu Balaci și a multor altor personalități, martori ai vieții sărbătoritului.

Și dintr-o dată m-am simțit special că dl. colonel m-a invitat, că eram în sală, că și-a amintit de doar cei aproximativ 10 ani de când colaborăm în proiecte cu tematică de istorie și carte,  legate de biblioteca din spațiul real și de cel virtual; că apare și numele meu și al Bibliotecii Județene în acest volum aniversar.

Și când unul dintre vorbitori a amintit că dl. colonel Moșincat este istoricul Diviziei a XI-a de infanterie, mi-am amintit  de cele 23  articolele pe care mi le-a trimis pentru situl proiectului Istoria locală@biblioteca ta publică,  din 2012.( articole citite  conform statisticii  postărilor  de aproape 1000000- un milion- de ori).

Când au fost pomenite volumele publicate, prezente și ele în cartea lansată, mi-am amintit de acea zi ploioasă de 27 noiembrie 2021 în care am stat în câmp, la lansarea volumului Cazemata, când am făcut cunoștință cu sistemul românesc de fortificații de apărare  din perioada 1937-1940, numit Linia Carol.

Și am fost în preajmă și la crearea și lansarea Bibliotecii bravului cavaler , din Cetatea Cavalerilor, 

Și mai câte mici evenimente or mai fi uitate care au clădit încredere și respect reciproc. 

Nu am luat cuvântul la această întâlnire, nu aveam ce să spun relevant în comparație cu cei care au vorbit, dar  acesta e unul din momentele pentru care viața merită trăită frumos cu respect și cu onoare! 

La multi ani cavalerului  Constantin Moșincat !

BASTONUL SENIORULUI

Col. r. Dr. Constantin Moșincat

 

„Fără cultul trecutului, nu există iubire de ţară!“ Mihai Eminescu

 

Referindu-ne la istoricul acestei tradiții a Veteranilor constatăm că în anul 1870, Convenția de la Geneva, a hotărât ca militarii, aflați în serviciul Patrie, după 25 de ani de activitate, să primească ]n semn de recunoștință titlul de veteran de război. Prin urmare acest titlul a fost acordat și în Regatul României acelora care au luptat în Războiului pentru Independență, prin înaltul ordin al Regelui Carol I, în anul 1902.

La 29 aprilie 1902, Regele Carol I a recunoscut, pentru prima dată oficial, titlul de veteran de război, la cererea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă. Decretul Regal emis la acea dată, la articolul 2, prevedea ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure „liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare”[1]. Prin Decretul - lege nr. 1402, din 15 mai 1927, ofiţerilor activi şi de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial şi care fuseseră decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”' li s-au acordat loturi de teren sau loturi de casă, precum şi anumite gratuităţi. Acea legislație a fost mereu actualizată cu diferite alte drepturi şi avantaje pentru ca din 1948 să fie doar unele revăzute, iar altele fiind chiar anulate[2].

Prin HG nr. 1222/10.10 2007, publicată în M.O. nr. 699/17.10.2007, s-a hotărât revenirea la tradiție ca Ziua veteranilor de război să fie marcată anual la 29 aprilie, în semn de recunoaştere a meritelor acestora pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României. Drepturile veteranilor de război sunt reprezentate, în prezent, de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, afiliată ca membră a Federaţiei Mondiale a Vechilor Combatanţi, cu sediul la Paris. Drepturile lor sunt prevăzute de Legea nr. 49/1991 şi Legea nr. 44/1994, modificată şi completată prin Legea 303/2007.

În sensul adaptării la sistemele globale și această tradiție a fost răstălmăcită și politic interpretată după interesul puterii. Am puncta doar cum s-a răstălmăcit în Ziua veteranului!, prin decrete și semnături regale, sau/și președințiale din ce a fost: Ziua Armistițiului[3]. Adică, un sfârșit de război nu poate să reprezinte decât norocul aceluia care a scăpat din confruntarea între viață și moarte. Și după cum istoria ultimului secol ne arată Ziua Veteranului, era asimilată ca Ziua Păcii! A fost doar o amăgire, căci, de la acel sfârșit, s-a născut un nou început de război, care a lăsat alți veterani, și alți eroi în brazde de morminte. Să ne amintim doar că SUA și Franța, în 1928, au semnat Pactul Kellogg-Briand, un „Tratat internațional pentru renunțarea la război", ulterior la acesta au aderat majoritatea națiunilor lumii. Și când toți „luptau pentru PACE, se înarmau pentru a porni tăvălugul celui de-al doilea război mondial. Altă PACE (la Paris 1947), alte cimitire de eroi și veterani care-și jeleau camarazii. Dar cu o altă abordare: condamnarea criminalilor de război (Tribunalul de la Nüremberg, Tribunalul poporului - România)!, epurări, condamnări pentru că au executat ordinul Patriei? [4]

Guvernele britanic și german au inițiat un apel comun, pentru comunitățile din întreaga lume, să tragă la biserici toate clopote, la unison la ora 11.00, pe 11 noiembrie 2018, pentru a marca aniversarea o sută de ani Ziua Armistițiului.

În 1954, americanii au renunțat la numele "Ziua Armistițiului" și au adoptat „Ziua Veteranilor". Altfel spus, au înlocuit o zi sacră, de mulțumire, cu o zi pentru a glorifica războinicii. Și toate dintr-un nărav politic. La auzul armistițiului, în toate războaiele, căștile de oțel au plutit în aer, soldații se bucurau că tunurile lor erau trase în muzee, că bubuitul lor marca doar salvele de Pace! Toți se săturase de mizeria tranșeelor, de dulcea amintire a prieteniei ce-i lega camarazii supraviețuitori, mari mutilați, de pielea arsă de exploziile bombelor, de gazele cu miros de muștar, de bombele ciupercă de la Hiroșima și Nagasachi (6, 9 august 1945), că în sfârșit mitraliera nu mai melița 450 de gloanțe pe minut, că în uruitul asurzitor, tancurile nu mai trec prin malaxorul șenilelor trupurile camarazilor ascunși în gropi, că avioanele în picaj nu mai brăzdează fundul pământului. Oamenii au plâns de bucurie la auzul dangătului de Clopot care vestea ARMISATIȚIUL.

Iată un facsimil al ziarului America la momentul armistițiului.

Pe 7 octombrie 1918, la Waschington, trimisul W.A.F. Ekengren, din ordinul împăratului Carol al IV-lea, înmâna o notă care prevedea că monarhia austro-ungară, prin care se adresa Preşedintelui Statelor Unite din America şi „oferă a încheia cu dânsul şi cu aliaţii săi un armistiţiu pe toate fronturile, pe uscat, pe apă şi în aer, şi să intre imediat în negocieri de pace pentru care cele patrusprezece puncte din mesagiul adresat de preşedintele Wilson Congresului, în 8 ianuarie 1918 şi cele patru puncte conţinute în adresa preşedintelui Wilson, din 12 Februarie 1918, să servească ca temelie şi punctele de vedere din 27 septembrie 1918”[5]. După primirea notei, președintele americii „judeca de datoria sa a spune că nu poate întreține sugestiile guvernului [austro-ungar] din cauza evenimentelor schimbate din ianuarie”, care au schimbat în mod necesar și responsabilitatea guvernului SUA, fapt pentru care nu se simte liber a accepta numai „autonomia” popoarelor ci se „pronunța pentru libertatea lor deplină”[6].

Cât privește soldaţii acelor naţiuni oprimate, trebuiau să continue lupta pe frontul de Est, cel mai apropiat de pământul natal, pe cât era cu putinţa, cu scopul de a elibera şi de a îndemna pe conaționalii lor să se revolte contra germanilor. Conducătorii mişcări naționalităților din imperiu, nominalizați de americani, erau: prof. Masaryk, de la consiliul naţional cehoslovac, Pianistul Paderewsky, reprezentând polonezi, Căpitanul Vasile Stoica, de la Liga Naţională Română şi Dr. Hincovici, de la Consiliul naţional Jugoslav. Aceștia, în viziunea inițială a lui Wilson, trebuiau să formeze Federaţia Europei Centrale, care să fie alcătuită dintr-un lanţ de state, care să se întindă de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Statele Unite, în mod semioficial, trebuia să fie „naşul mişcării”. Programului preşedintelui Wilson de a elibera toate popoarele asuprite era proiectat și prin intermediul acestei mișcări a naționalităților. Aceasta avea ca rol „blocare ambiţiile Germaniei în est” şi urma a fi încorporată în Liga Naţiunilor, la masa păcii, prin reprezentanții lor prezenți din America.

În America românii fluturau cu mândrie steagul lor, și determinase, prin oferta lor numeroasă, ajunsă la peste 20.000 de voluntari, de a forma unități românești sub steag american, introducerea serviciului militar obligatoriu, când la departamentul de stat american avea să ajungă știrea: „Armistițiul a fost semnat”. Căpitanul Vasile Stoica, aducea la cunoștința președintelui W. Wilson, Mapa „României Mari”, și broșurile referitoare la „Basarabia” și „Dobrogea” cu explicațiile necesare, mape având coperte cu motive românești[7]. În timp ce Vasile Stoica, Pr. Ioan Moța și Dr. Vasile Lucaciu, erau printre românii ardeleni emigrați în america, Uniunea românilor din America, printr-o scrisoare deschisă îndemna pe români să cumpere „bonduri” pentru al patrulea împrumut, făcut de stat, în 19 noiembrie 1918, în timpul color 15 zile rezervat operațiunii de subscripție. Centralizarea datelor reprezenta o necesitate de a argumentare în fața președintelui SUA a interesului național românesc, susținea Ioan Păcurar[8]. Și sunt, în această circumstanță dator a explica răstălmăcirea. Învingătorii au impus pacea nu prin negocieri, cum ar fi vrut germanii, ci prin impunerea de despăgubiri, fapt pentru care s-a rupt Pacea!.

Ce concluzionăm aici nu sunt doar povești. Sunt răspunsuri posibile la întrebări. De ce cineva a decis să „servească” în armată? Cum a fost sub prestație de jurământ lupta? Cum s-au întors acasă sprijinindu-se într-un baston? Rapoarte în ziare, exemple de eroi? Bine: „până și o femeie – Ecaterina Teodoroiu - care s-a deghizat în bărbat, pentru a servi în războiul întregirii, a fost un voluntar al Patriei!, recompensată post-mortem: „sublocotenent-voluntar” și ea, ca vreo 800.000 de feciori români, care au avut parte doar de: „Crucea comemorativă” a Marelui Război.

 

„Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,

l-a scris pe harta lumii, Dumnezeu." 

(Andrei Ciurunga)

Sărbătoare nemeritată

Comandanţii şi oştirea română care depuseseră jurământul de credinţă Regelui Mihai I, după 23 august 1944, au găsit de cuviinţă să dedice momentul eliberării ultimei brazde de pământ românesc, din 25 octombrie 1944, regelui lor, amânând în acest sens atacul pentru eliberarea orașului Carei. Ultima brazdă de pământ românesc făcută cadou, ca şi când ei nu ştiau că datorită nechibzuinţei comandantului suprem, 160.000-170.000 de camarazi de-ai lor au fost dezarmaţi şi aruncaţi pentru mulţi ani în ghetourile comuniste sovietice siberiene[9].

Nu ştiau sau nu voiau să ştie?. Nu are importanţă. Important e că în acea zi, nici ex-regele mareşal, nici colonelul „prinţ" Duda, nu au găsit de cuviinţă să adreseze câteva vorbe, măcar şi în scris, măriei sale oşteanului român, cel care, la doi paşi de Parlament, unde fostul Ex-regele se bâlbâia la festivități, aproximativ la aceeaşi oră îşi serbau ziua şi sutele de mii de eroi supraviețuitori, care, de la mareşal la soldat, şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, al cărui rege, incompetent sau impotent, a fost cândva Mihai I (și nu Mihai de România, cum lingăii l-au gratulat!). Stupoare însă! „În timp ce mă apropiam de sfârşitul materialului la care lucram, pregătindu-mă să aduc şi eu „omagiul cuvenit regelui meu", - scria profesorul comandor Dr. Jipa Rotaru - găsesc pe internet, circulând pe diferite site-uri, mail-uri, un document de o valoare excepţională şi care, dacă se va dovedi veridic, ne va scuti pentru „totdeauna de ceremonialurile aniversare ale trădătorului de ţară Mihai I şi întregii sale găşti, să-mi fie scuzată expresia mai puţin academică”[10].

Dezvăluirea senzaţională, demonstrând, fără echivoc, dubla trădare săvârşită de Mihai I, atât la 23 August 1944, cât şi la 30 Decembrie 1947. Astfel, în documentul citat este înregistrată poziţia spionajului sovietic din perioada celor două evenimente, precum că: „În România, tânărul rege Mihai se bizuia pe trupele comuniste (Armata Roşie[11] - n.n.) pentru a-l aresta pe generalul (de fapt mareşalul n.n.) Ion Antonescu şi pentru a înfăptui lovitura de stat antihitleristă (gravă eroare - n.n.) cu ajutorul coaliţiei antifasciste în care intrase"[12]. Tot cu acordul Regelui Mihai, 160 de paraşutişti americani, transportaţi cu 4 avioane de transport, aveau misiunea de a „neutraliza gărzile antonesciene ale Palatului Regal”!. Întreaga operaţiune codificată „Operaţia Hammerhead" era coordonată (comandată) de comandorul Frank Wisner, după cum ne informează acelaşi general Sudaplatov. Şi mai scria generalul spion, referindu-se la abdicarea regelui, de la 30 Decembrie 1947: „Ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîşinski a purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i acestuia o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită în Mexic, pe care el a și acceptat-o". Orice comentariu ar fi de prisos. Citiţi şi judecaţi singuri, încheia dureros articolul său comandorul prof. univ. Dr. Jipa Rotaru, publicat în Art-emis, de unde, a fost preluată informația.

A fi veteran de război nu este o simplă sintagmă, nu este ceva dat militarului, ci este ceva dobândită cu sudoare şi mult sacrificiu, pe câmpul de luptă și de onoare. Veteranul poate fi și trebuie considerat, pe baza meritelor sale, ca „bun național”[13]. El merită preţuire permanentă şi cinstire eternă. Toți merită Baston de Cavaler Senior, ca simbol care sugerează și certifică, cu putere de simbol, vasta experiență, cunoștințe, pricepere, devotament, dăruire și unanimă recunoaștere.

Povestea veteranilor, în cărțile viitoare de istorie, ar trebui să fie despre virtute, credință, nădejde, iubire, dar fără război. Până atunci, orice poveste despre veterani aș începe-o cu partea finală: Recunoștința. Prima poveste pentru tânăra generație ar fi o mărturisire sinceră a ceea ce-am făcut în ultima jumătate de veac, cât am fost la datorie pentru Pacea României.

În conversațiile din tinerețe cu bunicii, apoi cu tata și socru am aflat, de la surse demne de toată încrederea, cât de dur și distrugător au fost războaiele, la care au fost parte, și din care au fost doar niște norocoși supraviețuitori. Ajunși la ziua veteranului 29 aprilie 2020, în condițiile restricțiilor de distanțare impuse, le dăruiesc, de aproape, în mod simbolic: Bastonul de Cavaler Senior, și o zi fericită cu sănătate, întru mulți ani!.

Dedic acest gând cu sănătate și La mulți ani, tuturor veteranilor supraviețuitori din al doilea război mondial, precum și tuturor camarazilor din Divizia 11 Infanterie, în rândul cărora îi includ, și pe generalul EROU MARIN DRAGNEA, rănit în luptele de la Oradea, 12 octombrie 1944, și încă nedeclarat – nici post mortem - cetățean de onoare, și pe generalul – locotenent Dumitru Prunariu^[14], unicul român decorat cu Ordinul „Erou al URSS” și singurul, în viață, „Erou al R.S.R.”.

Dar dacă se răsucește actualul premier-general și va aplica învățăturile lui Sun Tzâ, potrivit cărora, generalul în luptă nu ascultă de vorbele goale ale regelui! Atunci DA (deși miram-aș), aș îndrăzni a saluta: Onoarea domnule general Nicolae Ciucă! Celelalte sunt doar vorbe[15]!

Închei cu regretul că din mare grabă – ca să acord o șansă de a repara gafe protocolare – uităm prea repede de faptele Eroilor de ieri, de azi… Și cel mai des uităm:

CE ESTE UN MILITAR?

Autorul este necunoscut, dar a reuşit în puţine cuvinte să prezinte ce înseamnă să fii adevărat militar! Într-o dimineață, copiii își întreabă mama: „Mamă, ce este acela... un militar?”

Fără a ezita, mama le răspunde: „Este acel om care nu are program de lucru, e cel care nu are Crăciun, e acel om care nu are Revelion, care nu petrece zile de naștere și nici sărbători, care nu are nici vară și nici iarnă, care nu îi îmbrățișează pe cei dragi în momentele dificile. Pentru el toate zilele sunt la fel. Este precum drapelul național... se spală cu ploaia și se usucă cu soarele, e acela care nu vă vede crescând și nu vede trecerea anilor voștri. Este cel care are prieten întunericul nopții, stelele cu care împărtășește problemele sale și, în nopțile cele mai reci..., gândurile sale. Este acela care nu răspunde familiei sale, pentru că trebuie să se ocupe de familiile altora, este acela care doarme mai puțin decât ceilalți în cursul vieții sale și știe că va muri înaintea altora, obosit și cu puțini, dar adevărați, prieteni. Este acela care atunci când este de serviciu, se transformă în doctor, psiholog, mecanic, dicționar... este ghid pentru ceilalți. Este cel care se emoționează pentru un gând, pentru o frază, dar nu va arată acest lucru, deoarece ceea ce exprimă el la exterior, este îmbărbătarea pentru alții. Este cel care arată tuturor fotografia voastră și spune mândru: aceștia sunt copiii mei. Și când nimeni nu îl vede, se gândește la voi, îmbrățișează niște fotografii și plânge.” Apoi mama, cu lacrimi în ochi, își îmbrățișează copiii și spune: „Iată de ce vom petrece această zi singuri, dar mândri. Pentru că... tatăl vostru este MILITAR!"

 

 

---

Criminali de război - În vara anului 1946 a fost adoptată Legea nr. 433 (Decretul-Lege nr. 1850) pentru crearea unui nou cadru disponibil, în baza căreia au fost trecuţi pentru un an în cadrul disponibil şi apoi în rezervă alte mii de ofiţeri români. Chiar dacă legea şi regulamentul său de aplicare nu menţiona deschis epurarea pe criterii politice, aceasta a fost avută în vedere la întocmirea listelor, aşa cum rezultă din numeroase documente de arhivă. În acest sens, în timpul consfătuirii Secţiei militare a C.C. al P.C.R. din 14 august 1946, Dumitru Coliu preciza că decretul de creare a cadrului disponibil ,,trebuie să servească ca o mare armă pentru opera de democratizare a armatei”. Epurările şi întemniţările au continuat şi în perioada următoare, când au fost invocate acţiuni contra „clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare“ (art. 193/1 - nou introdus în Codul penal), care primejduiau şi îngreunau ,,construirea socialismului”, defăimau ,,puterea de stat şi organele sale” (Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1948) sau care puteau pune în pericol noua orânduire (Decretul nr. 257/1952) etc. Peste 100 de generali ai armatei române au fost arestaţi, judecaţi, condamnaţi la mulţi ani de temniţă şi închişi, fără să cunoască cel puţin acuzaţiile concrete care li se aduceau, în afara lozincii generale de ,,criminal de război” sau „vinovat de dezastrul ţării şi al armatei”. Peste 50 dintre ei au murit în închisori. Printre care: Aldea Aurel, decedat la 17 octombrie 1949, Aiud; Alexiu Paul; Anton Constantin; Antonescu Ion, executat prin împuşcare la 1 iunie 1946, Jilava; Arbore Ioan, decedat la 25 decembrie 1954, Văcăreşti; Avramescu Gheorghe, decedat la 3 martie 1945, Iasbereny – Ungaria; Băldescu Radu, decedat la 2 decembrie 1953, Jilava; Bârzotescu Emanoil; Calotescu Cornel; Carlaonţ Dumitru; Carlaonţ Ion, decedat în 1950, Aiud; Carp Corneliu; Cămăraşu Mihail; Cialâk Gheorghe; Ceauşu Gheorghe; Cihoski Henri, decedat la 18 mai 1950, Sighet; Ciupercă Nicolae, decedat la 25 mai 1950, Văcăreşti; Constantin S. Constantin, decedat la 29 februarie 1948, Văcăreşti; Constantinescu-Claps Constantin; Constantinescu Vladimir; Cornicioiu Grigore, decedat la 16 septembrie 1952, Văcăreşti; Coroamă Dumitru; Dobre Gheorghe, decedat la 26 martie 1959, Râmnicu Sărat; Dragomir Nicolae; Dumitrache Ioan; Eftimiu Constantin, decedat la 19 septembrie 1950, Aiud; Filip Agricola; Fâlfănescu Radu; Georgescu Grigore, decedat la 27 aprilie 1952, Sighet; Georgescu E. Ioan; Gheorghiu Ermil; Gheorghiu Gheorghe; Ghineraru Nicolae; Iacobici Iosif, decedat la 11 martie 1952, Aiud; Ilasievici Constantin, decedat la 6 octombrie 1955, Văcăreşti; Ilcuşu Ioan;  Iliescu Mihail; Iliescu Victor; Ionescu Constantin (Ilie); Iordăchescu Constantin, decedat la 18 noiembrie 1950, Jilava; Jienescu Gheorghe; Kiriacescu Mihail, decedat la 8 martie 1960, Piteşti; Korne Radu , decedat la 28 aprilie 1949, Văcăreşti; Koslinski Gheorghe, decedat la 30 aprilie 1950, Aiud; Leoveanu Emanoil, decedat la 26 mai 1959, Făgăraş; Liteanu Gheorghe, decedat la 17 februarie 1959, Făgăraş; Macici Nicolae, decedat la 15 iunie 1950, Aiud; Manoliu Gheorghe;  Mardari Socrat, decedat la 9 februarie 1954, Aiud; Marinescu D. Gheorghe;  Marinescu Gh. Gheorghe; Măcellariu Horia; Măinescu Vasile, decedat la 22 octombrie 1957, Văcăreşti; Mihail Gheorghe; Mihăescu Ion, decedat la 22 octombrie 1957, Văcăreşti; Mociulschi Leonard; Mosiu Gheorghe; Negrei Gabriel; Nasta Alexandru; Negulescu Ion, decedat la 1 aprilie 1949, Jilava;  Nicolau Grigore; Nicolescu Constantin; Nicolici Alexandru, decedat la 20 ianuarie 1953, Poarta Albă; Panaitiu Constantin;  Pantazi Constantin, executat prin la 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sărat; Pascu Vasile, decedat la 6 august 1960, Gherla; Păiş Nicolae, decedat la 16 septembrie 1952, Sighet; Pălăgeanu Emil, decedat la 23 ianuarie 1953, Colonia Năvodari;  Petrovicescu Constantin, decedat la 8 septembrie 1949, Aiud; Poenaru Alexandru; Popescu David; Popescu Dumitru; Potopeanu Gheorghe; Racoviţă Mihail, decedat la 28 iunie 1954, Sighet; Racoviţă Mihai-Cehan, decedat la 14 august 1954, Sighet; Rădulescu I. Constantin; Rosetti R. Radu, decedat la 2 iunie 1949, Văcăreşti; Rozin Gheorghe, decedat la 16 ianuarie 1961, Văcăreşti;  Runceanu Aurel; Saidac Alexandru; Samsonovici Nicolae, decedat la 15 octombrie 1950, Sighet; Săvoiu Gheorghe; Seracin Ghedeon; Sichitiu Ion, decedat la 29 aprilie 1952, Aiud; Siminel Victor; Stavrat Olimpiu; Stavrescu Gheorghe, decedat la 10 ianuarie 1951, Aiud; Stănescu Traian; Stoenescu Nicolae, decedat la 2 martie 1959, Culmea; Şova Nicolae; Şteflea Ilie;  Teodorescu Gheorghe; Teodorescu Iosif; Teodorescu Paul; Teodorescu Traian;  Tobescu Constantin; Topor Ion, decedat la 22 iunie 1950, Aiud; Trestioreanu Constantin; Trincu Atanase; Tudose Dumitru; Vasilescu Petre, decedat la 4 noiembrie 1959, Galaţi; Vasiliu Z. Constantin, decedat la 1 iunie 1946, Jilava; Vasiliu Gheorghe, decedat la 20 septembrie 1954, Sighet; Voicu Mihail, decedat la 17 august 1961, Gherla; Voiculescu Constantin, decedat la 17 septembrie 1955, Gherla; Zorzor Vasile; Zwiedenek Eugen – vezi Florica Dobre, Alexandru Duțu, Drama generalilor români.

_____________________

[1] Cf. Calendarul Tradiţiilor Militare, din 2010

[2] Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945.

[3] 11 noiembrie, ziua veteranilor: La ora 11 în a 11-a zi a lunii a 11-a 1918, a fost declarată încetarea temporară a ostilităților între Națiunile Aliate și Germania în primul război mondial. Comemorată ca Ziua Armistițiului începând din anul următor, 11 noiembrie a devenit o sărbătoare federală legală în Statele Unite, în 1938. În urma celui de-al doilea război mondial şi a războiului din Coreea, Ziua Armistițiului a devenit Ziua Veteranilor, o sărbătoare dedicată veteranilor americani din toate războaiele. Când președintele Dwight D. Eisenhower a semnat legea, schimbând semnificația zilei de sărbătoare, în Ziua Veteranilor, pentru a include și veteranii celui de-al doilea război mondial, a fost ca o palmă dată peste ceafă veteranilor. Președinții Bush, Obama sau Trump, au încetinit, aparent, războaiele din Irak și Afganistan, dar nu le-au pus capăt. În realitate, au triplat efectivele de ocupație americană și au reușit deschiderea altor focare de nesiguranță prin alte măsuri și să provoace pierderi mai mult decât un război adevărat.

[4] Între generalii daţi afară din armată s-au aflat Gheorghe Cialâk, Gheorghe Dobre, Constantin Voiculescu, Aurel Nicolaescu, Dumitru Carlaonţ, Corneliu Calotescu, Constantin Trestioreanu, Dumitru Balaban, Radu Korne (la 22 martie 1945), Corneliu Dragalina, Aurel Aldea, Ion Negulescu, Gheorghe Rozin, Radu Gherghe, Nicolae Şova, Vintilă Davidescu, Nicolae Stoenescu, Constantin Constantin, Ioan Arhip, Ioan Arbore, Petru Cameniţă, Vasile Creţoiu, Nicolae Diaconescu, Corneliu Teodorini, Nicolae Dragomir, Gheorghe Cassian, Ioan Aramă, Mihail Capitanovici, Emil Pălăngeanu, Gheorghe Gârleanu, Gheorghe Teodorescu, viceamiralul Alexandru Gheorghiu şi contraamiralul Horia Măcellariu (la 24 martie), Nicolae Macici, Eugeniu Vârtejanu, Emanoil Leoveanu, Ioan Boiţeanu, Victor Dombrovschi, Gheorghe Manoliu, Trifon Stoenescu, Mihail Stănescu, Manole Iliescu, Edgar Rădulescu, Petre Antonescu, Gheorghe Georgescu, Traian Tetrat, Gheorghe Lipovan, Ioan Lovinescu, Gheorghe Vasiliu, viceamiral Ioan Georgescu (la 27 martie 1945), Nicolae Tătăranu, Alexandru Marinescu, Dimitrie Georgescu, Tudor Orezeanu Cristescu, Marcel Ionescu, Ştefan Lambru, Dumitru Petrescu, Cicerone Dobrotescu, Anton Dumitrescu, Ernest Weber, Gheorghe Barozzi, Gheorghe Praporgescu, Constantin Sandu, Radu Bodnărescu, Ioan Welter, Aurel Miclescu, Enescu Ramiro, Constantin Celăteanu (la 28 martie 1945) – sub pretexte diferite, unii obligați să demisioneze, rămași pe drumuri!

[5] America, nr. 242, marți 22 octombrie 1918

[6] Se ştie că preşedintele Wilson s-a împotrivit inițial „dezmembrării” Austriei, până când naţionalităţile supuse din Austria, nu i-au avut prezentat planului lor, de unire. Colonelul House, judele Brandeis şi alţii, au studiat acele planuri aşa cum au fost prezentate de reprezentanții lor din SUA. Apoi a decis ca Austria să fie redusă la populaţia ei de naţionalitate germană, care se putea uni cu Germania. Pentru ungurii din Ungaria, duşmani tradiţionali ai germanilor, puteau fi admişi „în federaţiune, dacă se vor democratiza”.

[7] Pentru public prețul era de 25 cenți prima, respectiv 10 cenți celelalte două

[8] America, nr. 248, 29 octombrie 1918, p.1

[9] Apud Constantin Moșincat, Cazemata. Sistemul românesc de fortificații (1937-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2022

[10] Art-Emis, aprilei 2020

[11] Constantin Hlihor, Armata roșie în România

[12] Date se găsesc şi în US National-Security, Arhive Recordo, la Secţia „Operaţiuni sub acoperire în raportul şefului OSS (Office Strategic Service - precursoarea CIA), William Joseph Donovan

[13] Col. Ioan Petrescu, Stiletul

[14] La 14 mai 1981 a devenit primul român care a zburat vreodată în spațiul cosmic. A participat la misiunea Soiuz 40 din cadrul programului spațial „Intercosmos” și a petrecut în spațiu 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. De profesie inginer aeronautic, ofițer inginer în cadrul Comandamentului Aviației Militare, șef al Aviației civile române, președinte al Agenției Spațiale Române, ambasador al României în Federația Rusă, președinte al Comitetului ONU pentru Explorarea Pașnică a Spațiului Extra-atmosferic (UN COPUOS), președinte al Asociației Exploratorilor Spațiului Cosmic (ASE), vice-președinte al Comitetului de Relații Internaționale al Agenției Spațiale Europene (ESA).

[15] Adendă: Cel care girase festivitățile ca Președintele României, în ONOAREA VETERANILOR, și ca șef al Statului Major General, sfidând prezența veteranilor, camarazii celor căzuți, să nu poată depune măcar simbolic o jerbă de flori, în prezența grăbitului Președinte, reprezintă un AFRONT LA ONOAREA OȘTIRII ROMÂNE! Mă aflu în situația de a relata năduful camarazilor care au bătut 600 km de la București la Carei, spre a depune o coroană, în parcela din Cimitir, căci Monumentul Ostașului Român din Carei, este un loc „rezervat demnitarilor” și n-au avut ONOAREA a răsplăti cu recunoștință „JERTFA SUPREMĂ” de către camarazi?. Domnul președinte, doar el pentru el ”fanfara lui Ciucă” a cântat presărați pe alor morminte...? HALAL SERVILISM! Să auzim de bine, cum trâmbița odată... Dar ce să vezi, NĂRAVUL se repetă și la Oradea pe 20 aprilie 2022 (Ziua Municipiului Oradea) – zi care marchează intrarea în Oradea la 20 aprilie 1919  a generalului erou Traian Moșoiu – a cărui bust l-am înălțat din contribuțiile exclusive ale militarilor din garnizoană - la care n-am avut dreptul de a depune o floare, căci stânjeneam pe mai marii „trecători” prin posturile politice – generalul Ciucă fiind în rol de prim protocol – și primitor al onorului gărzii.

 

Viața, ca un război ?! - interviu

Dialog între Delia Pantea (D.P.) – bibliotecibihorene, metodist la Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Oradea - și colonelul r. Dr. Constantin Moșincat (C.M.), Președinte executiv Asociația Națională a Cavalerilor de Clio.

Dialogul nostru, neconvențional, are totuși ca punct  de pornire  o temă actuală –  realitatea că la granițele țării tunuri și rachete zboară și produc prăpăd prin vecini - cu niște întrebări introductive, dar după ce voi preciza că sunteți unul dintre ofițerii, încă activi pe tărâm cultural-educativ, din Oradea, și mai nou și cu revista online CetateaCavalerilor. Vă prezint celor care încă nu vă cunosc: în urmă cu un sfert de veac (1992) ați realizat Muzeul Militar Național Filiala Oradea, după cum ați contribuit și la expoziția Primăvara Întregirii(20 aprilie 1994), împreună cu Dr. Iudita Călușeru, și la Muzeul „Aurel Lazăr” și de atunci ați semnat 50 de lucrări de autor, coautor și coordonator, cu tematică istorică și militară.

D.P. - Anul 2022 a adus războiul foarte aproape de granițele noastre. Sunteți militar de carieră, colonel în rezervă, doctor în istorie. Ca și militar de carieră ce părere aveți despre acest război?

C.M. – Ca orice fenomen social și acest război ca și altele produc mari stricăciuni materiale și pierderi umane irecuperabile. Doar că la ceea ce asistăm acuma depășește ca formă, conținut și mijloace o gamă extrem de largă, tot ce a fost. Aruncând o fugară privire asupra războaielor trecute vom constata că ele au la bază niște cauze, au un anume obiectiv, scop, o desfășurare în timp și spațiu și o finalitate. Cauzele războaielor trecute aveau rădăcini care proveneau din interese, ură, pizmă, invidie și toate cereau o reglare de conturi. Și dacă vecinătățile porneau și pentru bogățiile vecinului, astăzi asistăm la ceva atipic, și care totuși păstrează aceste rădăcini. Sursele, în schimb, nu pot fi verificate izvoarele, de cele mai multe ori, agresive sunt puse îndărătul așa-ziselor surse.

Între două tabere când izvorăște conflictul sunt multe cunoscute. Când se poartă, ca în prezent, cu mijloace hibride lumea devine confuză. Aici se bat rușii cu Zelenski?, peste tot tancuri rusești distruse de ucraineanca ce-i oprește cu brațele goale. Nu vă recomand să vedeți un film real din război. E răvășitor de cumplit și crud. Dar dacă nu treci cu tancul peste obstacole, pe sub apă și nu se inundă, nu poți ieși din încercuire, dacă n-ai trăit într-o pădure izolat, având doar baionetă în dotare, nu știi ce-i supraviețuirea, dacă nu ai trecut prin câmpul cu gaze toxice nu știi rostul portului măștii, iar dacă n-ai trecut prin poligonul de pregătire fizică și psihică pentru luptă nu ești pregătit să dai primul ajutor, să-ți salvezi camaradul l-a care i-a zburat mina un picior…

Cu privirea spre istoria universală vom constata că numai pregătirea militară aducea virtutea. Frica, ca o caracteristică umană, dar și animală, determină un anume tip de reacție, de reținere. Pentru a trece peste acel prag emoțional este necesară o pregătire psihică și o îndemânare în mânuirea armelor specifice adecvată. Nicolo Zeno, la 1557, când a scris despre strămoșii geto-dacilor, considerându-i popor primordial, afirma, cu just temei, că pregătirea lor militară de excepție, vitejia și credința lor în Steag în Nemurire i-a ridicat pentru eternitate pe Columna de la Roma.

Cel dintâi teoretician militar din antichitate, chinezul Sun Tzi, definea scopul războiului: distrugerea adversarului. De atunci încoace nu s-a schimbat mare lucru, în afara armelor folosite, în scop de apărare sau atac, fiecare tabără încercând a-și crea avantaj de drept folosind întregul arsenal militar dar și de influență propagandistică în scop de descurajare, dar și de atragere de susținători. În decursul timpului, de regulă se cunoșteau armele și posibilitățile părților, numărul luptătorilor, armele de distrugere din dotare, etc. Nu se cunoștea gradul de pregătire și mai ales voința de a lupta. Fac aici trimitere la conștiința națională favorabilă apărării creată în 1937-1940, risipită printr-o decizie politică falimentară, de cedare fără luptă!

Toate războaiele din ultimele două secole au provocat mari pierderi. Câteva exemple la îndemână: Napoleon Bonaparte când a pornit campania pentru cucerirea Americii a pierdut 20.000 de luptători, datorită epidemiilor, fapt pentru care și-a retras armata și a vândut pământul cucerit. A cucerit apoi Europa dar l-a învins iarna rusească! Au urmat multe alte confruntări locale, între ducate și regate mici, pe care marile Imperii le-au subordonat începând cu pacea de la Viena 1815, împărțirea fiind tranșată de Imperiul Habsburgic, Țarist și Otoman, plus Franța și Anglia. Apariția Imperiului German, prin unirea landurilor provenite din Imperiul Roman de Apus, sub Bismark au apărut interese divergente între puterile mari.

Izbucnirea primului război mondial a avut ca pretext – atentatul de la Sarajevo – iar cel de-al doilea atacarea Abisiniei. Ulterior s-a lămurit faptul că totul a fost o goană după noi și influente piețe de desfacere care să satisfacă interesele celor Mari Puteri. Culmea că și atunci – în perioada interbelică, în special, toți clamau PACEA, dar se înarmau în ascuns. Sancțiunile după pacea de la Paris, în ambele cazuri – 1919/1920, respectiv 1947 – au contribuit doar la o aplanare a conflictului după pierderi de milioane de vieți și materiale uriașe au potolit pentru moment. Împărțirea piețelor – economice, de desfacere, resurse materiale, umane etc. – a rămas pe mai departe chestiune nerezolvată și motiv de gâlceavă. Alianțele și coalițiile determină noi poziționări și aparențe de conflicte.

Mijloacele moderne, de când maiorul Ștefan  Odobleja a inventat calculatorul – brevetat apoi de Winner, 10 ani după, au atins spațiul cosmic. Astăzi, o coaliție se aliază pentru a se salva pe sine, învinuind pe ceilalți. Astăzi, prin mass-media războiul poate duce la paralizarea voinței de luptă, predarea practic fără de luptă, cum s-a făcut din frică. Sau continuarea până la atingerea scopului: distrugerea totală a adversarului! Un război se știe exact când începe, dar nu când și cum se termină. E precum o avalanșă. Ca unul care cunosc în detaliu caracteristicile tehnico-tactice ale mijloacelor de distrugere terestre, aeriene și maritime precum și dezastrele umane ce le pot provoca susțin că o pace e mai trainică și folositoare decât două războaie!

D.P. - De ce mai sunt războaie în secolul XXI ?

C.M. – Pentru că Iuda mai dă câte o sărutare, parafrazând versetul biblic, acum în pragul sărbătorilor Pascale. Ambițiile faraonice, de altă dată, au fost translatate către grupuri de interese multinaționale, care vor să domine și să conducă lumea ca un „guvern mondial”. Atunci când simt că li se strânge lațul în jurul gâtului mai provoacă și activează câte un focar de război.

Privim harta lumii, până în urmă cu 30 de ani, cele două sisteme capitalist și socialist, s-au confruntat în așa zisul Război rece, cu multiple consecințe economice, dar fără de pierderi umane. De atunci penetrarea economică a multinaționalelor spre piețele din estul Europei, de exemplu, precum și pe cele emergente din Asia și America de Sud au atins un anume nivel de saturație. Concentrarea capitalului la mai puțin de 8% din bogătașii lumii și spolierea celor aproape 8 miliarde de oameni va duce, probabil, după cum se prefigurează, la un nou dezastru mondial. Cine a tulburat pacea lumii în ultimii 70 de ani? De cele mai multe ori SUA și Rusia! Cine cu cine și pentru ce a bătut palma? Păi cei cu interese. Cei care în schimbul unor hârtii – numite bani (a căror valoare odată aveau acoperire în aur) – pretind bunuri de consum – petrol, gaze, energie -, a căror valoare era arbitrar stabilită, la concurență – neloială cel mai des.

Apoi ar mai trebui spus ceva. Complexele militare industrializate și-au plasat armele sofisticate pe toate piețele, până când rugineau de nefolosire și deveneau „fiare vechi”, ori erau folosite în „teatrele de operații ale noilor războaie”. Se dau cumva ca „ajutor umanitar”? Nu, cineva câștigă enorm din vânzarea de rachete, gloanțe ce rătăcesc în câmpul tactic în căutarea unei ținte…

De ce mai sunt războaie? Pentru că „unii” sunt neascultători și nu se supun impunerilor Marilor Puteri, iar alții, din prea multă slugărnicie, livrează gratuit suveranitatea poporului, fără a avea îngăduința ori acceptul acestora. Dar cui îi mai pasă? Războiul nu se duce între cantonul X contra lui Y – că n-ar fi îngăduit – ci se poartă de Mai Marii Lumii - peste capul unor popoare care au iluzia doar că își vor satisface poftele, aceștia fiind victime colaterale, al căror număr reprezintă doar o situație statistică.

D.P. Al doilea război mondial nu a fost suficient? Ce lecții nu a învățat omenirea? Războiul e scris în genele rasei humanoide?

C.M. – Nu numai că omenirea nu învață din lecția trecută, mai mult repetă greșelile. Apoi, nici condițiile în care s-a încheiat Pacea de la Paris 1947, de exemplu, nu aducea satisfacție tuturor părților beligerante. Mă întorc la recenta mea carte Cazemata, prin care am reluat mesajul pe care România îl transmitea: Pacea, pentru că încă nu s-a văzut nici un exemplu ca cineva să atace vre-un stat vecin cu vreo cazemată. Ea avea rol de descurajare, dar și de a „fixa identitatea” neamului, cum zicea Nicolae Iorga. Ei bine, în acele condiții vecinii, profitând de Alianțe (în cazul Ungariei) și a Tratatului Ribbentrop-Molotov (URSS) să purceadă la acțiuni Ultimative, respectiv a Dictatului de la Viena pentru a satisface pretenții. Organizația Națiunilor Unite, ca organizație juridică internațională nu are mijloacele de constrângere pentru menținerea PĂCII! S-au uitat prea repede masacrele de la Ip, Trăznea, Moisei. S-au acoperit prea repede cu nepăsare urmele românilor exilați, expulzați din Basarabia, Bucovina și Ardealul ocupat temporar. Șirul prea lung de suferințe, crucile ruginite din Izvorul Alb, sau cele de la porțile Odesei, bătute de vânt și răvășite de plugurile bolșevice au fost sigilate de ștampilele Marilor Puteri, în numele Păcii! Toate acele lucruri au fost verificate, anchetate și recunoscute. Acțiunile din Bucha (Ucraina) sunt crezute de toată lumea și condamnate cu mânie. Înțelegeți de ce lupus homini lupus, încă se arată din când în când?

D.P. - Există și un război de fiecare zi! Pentru cultură, pentru pace, pentru drepturi?

C.M. – Și aici, deși tărâmul cultural e atâta de vast încât are loc tot „natul” pot fi întâlnite diverse aspecte. Și cu voia Dvs. voi apela la opera lui Tolstoi – Război și pace – ori la marile capodopere plastice ale prezenței lui Napoleon în bătălia de la Borodino – care a avut loc la 7 septembrie 1812, la 125 km de Moscova, între trupele franceze conduse de Napoleon și trupele rusești conduse de Kutuzov. Deși a fost o victorie tactică și strategică franceză incontestabilă, bătălia nu a reprezentat triumful complet de care Napoleon avea nevoie pentru a-l convinge pe Țarul Alexandru I să încheie pacea. Ca urmare a bătăliei, trupele franceze au avut drumul deschis spre capitala economică a Rusiei, Moscova, pe care o vor ocupa timp de o lună și jumătate, în așteptarea tratativelor de pace. Acestea din urmă nu se vor materializa și, odată cu venirea iernii, francezii sunt nevoiți să se retragă, cu pierderi uriașe cauzate de crunta iarnă rusească. În confruntare, potrivit unor surse au pierdut circa 80.000 de ostași ruși și francezii. Până în momentul în care bătălia de la Borodino, care din punct de vedere militar a fost o victorie a lui Napoleon, a fost transformată de literatură și de istoria Rusiei, mai ales de la interpretarea lui Leo Tolstoi, un simbol al „războiului patriotic” victorios împotriva invadatorilor și tenacitatea și rezistența armatei dell'incrollabile și națiunea rusă.

Am recurs la acest exemplu pentru distinge asupra modului de a înțelege că exista o singură „luptă decisivă pentru viață și moarte” – în urma căreia au rămas pe câmpul de luptă 80.000 de suflete – percepute felurit de cei care „povesteau” despre acele tragice evenimente prin mijloace plastice diferite: în scris Tolstoi e un romancier spumos, plastic niciodată artiștii n-au redat-exprimat aceleași stări – cel mai adesea picturile, gravurile sau cărbunele revărsa o stare de moment pe care artistul Adam, cel prezent în tabăra franceză, a revărsat-o ulterior în lucrări imaginative diverse. În același timp, în maniere diferite pictorii rușii și la un secol după eveniment mai vedeau suferință pe pânza georgianului Alexei Vepkhadze (1948), iar altă pânză din 1960 fabulează specific. Deosebirea dintre operele lui Tolstoi, Lermontov, ori cele plastice din toată perioada ce au urmat, este că nu UCID! Pe când acolo au rămas osemintele a 80.000, căzuți la datorie, cum au intrat convențional în vorbirea cotidiană.

Mai apropiat de zilele noastre, și legată de istoria locală, amintesc despre contribuția bihorenilor la susținerea războiului pentru cucerirea Independenței României. Cititorii sunt rugați a vizualiza imaginativ cunoscutul tablou făcut de către Nicolae Grigorescu, „Atacul de la Smârdan”. Puțin sunt cei care știu că în acel tablou artistul a văzut ostașii Regimentului 2 Dorobanți, - al cărui elemente succesorale vor ajunge în 1951 în structura organizatorică a Diviziei 11 Infanterie, de la Oradea, regiment dislocat la Beiuș, cu supranumele de „Bihorul”. Ei bine, Reuniunea femeilor române, care au colaborat cu Familia lui Iosif Vulcan, aveau să contribuie cu tot felul la susținerea frontului, dar dintre toți se remarcă Badea Cârțan care a donat 1.000 de oi! Și mai puțin, probabil, sunt cei care știu că la Plevna din 50.000 români au rămas pe câmpul de luptă peste 10.000 de români. Sacrificiul lor neacoperit de ceea ce România merita: recunoaștere aliatului rus. După cum se știe Ducele Nicolae, înainta spre Serbia, timp în care a fost surprins de atacul copleșitor turcesc la Plevna, când, forțat de împrejurări cere ajutor „urgent” domnului Carol I. Acesta, în mod cavaleresc angajează armata română, conform pierderilor de mai sus, și în final pierde județele din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bugeac, pe care patriotul ministru de externe Mihail Kogălniceanu nu le va semna prin tratatul de pace de la Berlin, 1878. Ce s-a scris despre vitejia și eroismul românesc este adevărat precum „Pe drumul de costișă…”! Ei bine, când ai trăit acolo, pe câmpul de luptă și vezi cum în brațele tale se stinge un camarad și ești neputincios să-i salvezi viața…, când știi că glonțul nu iartă, ai altă percepție despre război, și chiar dacă o viață te-ai pregătit pentru luptă, tot preferi PACEA!

Lege, legalitate, drepturi, obligații, datorie, apărător, agresor, umanitate… Câte categorii conceptuale ar trebui clarificate. Un militar nu se pregătește niciodată să devină: criminal de război! El nu poate comite atrocități, el este OM, cu o pregătire de elită! El cunoaște regulile războiului și le respectă. Din păcate după al doilea război mondial învingătorii au tradus pe învinși în fața Tribunalului de la Nürenberg! Șeful propagandei naziste fiind chestionat cum de a reușit să determine poporul german să lucreze o zi pe săptămână voluntar pentru Fürer a răspuns: am băgat frica în ei! S-a mai întâmplat de atunci odată un asemenea fenomen? Da, cu ocazia pandemiei mondiale!

Și cum să învețe omenirea ceva din pățania trecutului când - de pildă cei 170.000 de români care au fost pe frontul de est au fost făcuți prizonieri, chiar cu o semnătură a Regelui Mihai I al României (1927-1930; 1940-1947) – iar alții în loc să relateze ce și cum s-au petrecut nenorocirile au fost condamnați, generalii degradați, dacă au scăpat de sintagma „criminal”. Dar oare cei care au hotărât și lansat, așa ca din joacă două bombe nucleare în Japonia, cum se califică, Eroi sau?

D.P. - Cum trăiți dumneavoastră acest război cotidian?

C.M. – O tentativă de reașezare a lumii, de lărgire a tentaculelor caracatiței globaliste. Vectorii de imagine, multe „proiecte” lucrate în laboratoare propagandistice care catapultează „bombe și rachete de interes” peste popoare care au senzația iluzorie că solidaritatea e o virtute umană și nu o cacialma jucată ca la „ruleta rusească”. Turcii foloseau expresia cu „fesul și interesul”. Credeți că s-a schimbat lumea chiar așa de la păcatul originar? Trădarea, de la Iisus încoace și-a extins valențele și cuprinsul. Și pentru 20 de arginți se repetă, din păcate.

O primă încercare de globalizare a eșuat. Alta va urma, probabil sub forma controlului localizat permanent! Și toate musai sub controlul SUA. Se uită faptul că pe această planetă peste 60% vorbesc chineza!? În urmă cu 50 de ani se purta „războiul hidrocarburilor”, și că lumea era în pericol de moarte dacă…, fenomen prea bine răsuflat. Acuma se încălzește planeta și avem criză energetică provocată… Planeta are surse și resurse. Natura regenerează. Unii însă profită de credulitatea oamenilor prea grăbiți cu grijile, cele de „toate zilele”, pentru a fi atenți la tot ce li se „livrează” (cum răsufla politic domn președinte) că ne înconjoară și paște „foametea planetară”, uitând că toți au ce mânca de pe pământ și din ape, îmbrăca de la opincă la frunză, la…

Dar, conform proverbului apa trece, grijile rămân, și cu cât avem teme diverse care să ne spargă gândul cu atât planurile, urzite cu ani în urmă, pot fi experimentate creând frică pe spații largi. Fără reușită, deocamdată. În rest e multă propagandă bine țintită!

(va urma)