16 noiembrie 2012

Operaţiunea "Torţa" - 8 - 16 noiembrie 1942 (II)


Oran
Grupul operativ centru a atacat pe trei plaje, două la vest de Oran și una la est de oraș. debarcarea de pe cea mai vestică plajă a fost întârziată de apariția unui convoi naval francez. Debarcările au fost întârziate și datorită deteriorării unor nave de lutpă în apelor puțin adânci și bancurilor submarine de nisip. În ciuda unor operațiuni de recunoștere ale submarinelor, până în momentul debarcărilor condițiile de debarcare de pe plaje nu erau cunoscute cu certitudine. Aceste greutăți aveau să devină învățăminte pentru debarcările din Normandia, care au beneficiat de o uriașă muncă depusă în operațiunile de recunoaștere din perioada de dinaintea invaziei.
Pușcașii Batalionului 1 american debarcați la est de Oran au capturat rapid bateria de coastă de la Arzew. Infanteria americană a încercat un atac direct asupra portului („Operațiunea Rezervistul”), pentru a împiedica distrugerea instalațiilor portuare și sabordarea vaselor din radă. Atacul a fost un eșec. După ce au scufundat două distrugătoare aliate, navele de război franceze au reușit însă să iasă din radă și au atacat flota aliată de invazie, dar au fost în cele din urmă scufundate.
Bateriile franceze de coastă și flota de invazie au participat la dueluri de artilerie în zilele de 8 și 9 noiembrie, iar francezii care apărau Oranul s-au apărat cu dârzenie. Bombardamentele navale puternice efectuate de crucișătoarele britanice au dus în cele din urmă la capitularea francezilor pe 9 noiembrie.
Acțiunile aeropurtate
Operațiunea Torța a fost primul asalt important aeropurtat al forțelor armate ale SUA din timpul celui de-al doilea război mondial. Regimentul 509 de parașutişti a fost transportat pe calea aerului din Anglia, a traversat spațiul aerian spaniol, și trebuiau să fie lansați lângă Oran, unde trebuiau să cucerească aeroporturile de la Tafraoui (la 24 kilometri sud de Oran) și La Senia (8 kilometri sud de Oran). Parașutările au fost marcate de probleme meteorologice, de navigație și de comunicare. Mai multe avioane de transport au aterizat forțat în deșert (30 din totalul de 37). Până la urmă, ambele aeroporturi au fost capturate, în ciuda marii împrăștieri în teren a parașutiștilor americani.
Alger


Rezistența și puciul militar
În conformitate cu planurile făcute mai înainte de invazie, la miezul nopții și în primele ore ale zilei de 8 noiembrie, în timp ce flota de invazie se apropia de țărm, un gup de 400 de luptători ai rezistenței sub conducerea lui Henri d'Astier de La Vigerie și José Aboulker, au dat o lovitură militară în Alger. Ei au cucerit punctele strategice ale orașului: centrala telefonică, postul telegrafic, stația radio, casa guvernatorului și cartierul general al Corpului al 19-lea al trupelor vichyiste.
Consulul american Robert Murphy, însoțit de luptători ai rezistenței, s-a deplasat la reședința comandantului francez din Africa de nord, generalul Alphonse Juin, pentru a-l convinge să treacă de partea aliaților. Juin a fost reținut în reședința sa. Consulul a avut surpriza să afle că amiralul François Darlan, comandantul suprem al forțelor armate ale regimului de la Vichy, se afla într-o vizită privată în Alger. Juin nu și-a luat răspunderea de a ordona trupelor din subordinea sa să treacă de partea aliaților și a sugerat în schimb ca un asemenea ordin să fie dat de amiralul Darlan. Consulul american nu a reușit să-i convingă pe niciunul dintre cei doi comandanți francezi să treacă de partea aliaților. În aceeași zi, jandarmeria vichyistă i-a eliberat pe Juin și Darlan.
Amiralul Francois Darlan
Generalul Alphonse Juin














Consulul american Robert  Daniel Murphy
În aceeași zi, trupele franceze vichyiste au pierdut timpul recucerind aproape toate pozițiile ocupate de luptătorii rezistenței, în timp ce trupele aliate au debarcat și încercuit Algerul fără să întâmpine vreo opoziție.
Invazia
Invazia a fost condusă de Divizia a 34-a de infanterie americană (în componența ei intrând și o brigadă britanică din Divizia 78 de infanterie britanică). Comanda primului val al debarcării a fost încredințată generalului-maior american Charles W. Ryder, liderii aliați considerând că francezii vor reacționa mai favorabil în cazul în care comandantul ar fi fost un american și nu un britanic. Debarcările s-au desfășurat în trei zone distincte, două la vest de Alger și una la est de oraș. Unele operațiuni de debarcare au fost făcute pe alte plaje decât cele planificate, dar aceasta nu a avut un efect negativ, de vreme ce francezii au opus o rezistență nesemnificativă. Cea mai mare parte a bateriilor artileriei de coastă au fost neutralizate de luptătorii rezistenței. S-a înregistrat cel puțin un caz în care un comandant francez a întâmpinat cu entuziasm invazia aliată.
Generalul-maior Charles W. Ryder
Singurele lupte importante s-au dat în portul Alger, în timpul unei încercări de debarcare a unor unități de elită americane direct în docuri, într-o încercare de salvare a flotei franceze de la sabordare și de cucerire a instalațiilor portuare. Tirurile puternice de artilerie a împiedicat desfășurarea debarcării.
Trupele debarcate pe plaje au avansat rapid înspre interiorul teritoriului. Generalul vichyist Juin și garnizoana Algerului au capitulat în jurul orei 18:00 a zilei de 8 noiembrie.
Urmări
Consecinţe politice
În scurtă vreme, a devenit evident faptul că Henri Giraud nu avea capacitatea să preia comanda forțelor franceze. Mai mult decât atât, el preferase să aștepte în Gibraltar rezultatele operațiunilor militare. Eisenhower, care se bucura de sprijinul lui Roosevelt și Churchill în această problemă, a făcut o serie de înțelegeri cu amiralul François Darlan, care urma să fie numit la comanda reunită a tuturor forțelor franceze din regiune, dacă el trecea de partea aliaţilor. Aceasta ar fi însemnat că autoritatea regimului de la Vichy urma să fie păstrată în Africa de nord, în ciuda legilor sale fasciste. Ca urmare, Charles de Gaulle, alți lideri ai FFL (forţele franceze libere), dar și corespondenții de război au reacționat cu furie. Această problemă spinoasă nu a fost rezolvată nici după asasinarea amiralului Darlan de pe 24 decembrie 1942. Generalul Giraud a fost numit în locul amiralului. El a rămas credincios politicii regimului de la Vichy și a arestat pe membrii rezistenței franceze care au acționat de partea aliaților pe 8 noiembrie. Consulul american Murphy nu a reacționat în niciun fel.
Când Adolf Hitler a aflat despre acțiunile amiralului Darlan a ordonat ocuparea „Zonei libere” și a întărit forțele germane din Africa.
Generalul Henri Giraud
Regimul Darlan-Giraud, cu o orientare vichyistă clară la început, a fost nevoit treptat să participe la efortul de război antigerman, să se democratizeze, să epureze pe cei mai compromiși lideri și, în cele din urmă, să se unească cu așa-numitul Comitet național francez de la Londra. Câteva luni mai târziu a fost fondat "Comité Français de la Libération Nationale" (CFLN), aflat sub controlul ferm al generalului de Gaulle (unirea tuturor mișcărilor rezistenței franceze sub autoritatea lui de Gaulle nu a fost pe placul președintelui american Roosevelt). Comitetul Francez de Eliberare Națională avea să devină guvernul francez în exil, recunoscut oficial atât de britanici, cât și de americani.
Consecințe militare
Ca urmare a ocupării întregului teritoriu francez de armatele germane și a eșecului încercării de capturare a flotei franceze de la Toulon (Operațiunea Lila), forțele franceze din Africa, „Armée d’Afrique” (trei corpuri de armată), și vasele de război care nu fuseseră încă scufundate în lupte au trecut de partea aliaților (unul din ele era cuirasatul Richelieu).
Între 8 – 10 noiembrie, forțele franceze din Tunisia s-au retras fără luptă din fața germanilor spre granița algeriană. Aceste forțe au primit ordine să reziste, dar nu au opus nicio rezistență până pe 18 noiembrie, când în urma unei bătălii feroce cu germanii s-au retras definitiv în Algeria.
Aliații au declanșat Campania din Tunisia. În scurtă vreme, trupele germano-italiene, în retragere din Libia, au intrat în Tunisia (ianuarie 1943) sub comanda generalului Erwin Rommel.
După o serie de lupte în care au înregistrat înfrângeri, (Bătălia de la pasul Kasserine, Operațiunea Capri), aliații s-au reorganizat, au primit numeroase întăriri și au contraatacat. Pe 6 mai, britanicii au cucerit Tunisul, iar pe 13 mai 1943 forțele Axei din Tunisia au capitulat.
În cadrul acestei operaţiuni aliaţii au avut 720 de răniţi, şi şi-au pierdut viaţa în luptă 479 de soldaţi britanici şi americani, iar francezii din trupele loiale regimului de la Vichy au avut cel puţin 1.346 de morţi şi 1.997 de răniţi.
Bibliotecar, prof. Florin Miheş.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Care este parerea ta?

Final de sezon de cusut la șezătoarea ”IA Oradea”!

Echipa IA Oradea vă dorește  vară frumoasă și vă așteaptă din toamnă la un nou sezon de cusut! De la dreapta la Stânga-  Viorica Știube- meș...

Wikipedia

Rezultatele căutării